Moussa Nabati

Despre Moussa Nabati aici

Umorul terapie

Misoginie orientalã aici
Nu este vina mea! aici
Omul si divinul aici 21 iunie 2011
Totul este relativ aici 26 iunie 2011

Misoginie orientală

Glumele următoare degajează, în aparenţă, un anumit parfum de misoginie orientală. […]

O lectură grăbită, convenţională, făcută la primul nivel, ar putea lăsa să se înţeleagă că bărbatul îşi dă toată silinţa să-i minimalizeze importanţa, să o deprecieze pe femeie pentru a o domina degradându-i imaginea. Este adevărat că toate glumele o descriu pe Kadia într-un mod defavorabil. Ea este prezentată ca o femeie guralivă, agresivă, lacomă, mincinoasă, aşa încât Hogea îi doreşte moartea şi îi preferă, cu mult, compania măgarului său.

* * *

Nu e prima dată când Nastratin se ceartă cu Kadia. Dar de data asta el depăşeşte limitele şi, pentru un pretext lipsit de importanţă, o insultă şi o agresează aşa încât femeia fuge, furioasă, din casa conjugală.

Ea se adăposteşte la vecini. Hogea o invocă stăruitor prin strigăte. Vecinii, descumpăniţi, caută să liniştească agresivitatea lui Hogea. După un moment cuplul se  reconciliază şi merg braţ la braţ, după ce au mâncat şi au băut copios.

Hogea îi spune lui Kadia: „Iubirea mea, încearcă să mă faci să-mi pierd sângele rece mai des. Aşa am înota în fericire tot timpul!”

* * *

Un om sfânt îi povesteşte într-o zi lui Nastratin că el este capabil să înfăptuiască miracole datorită ştiinţei lui secrete.
- Pot să-i fac să vorbească din nou pe cei muţi, pe cei care şi-au pierdut vorbirea, cât şi pe cei care nu au vorbit niciodată.

- O, venerabile ermit, îi răspunde Nastratin, ţi-aş deveni îndatorat pentru totdeauna şi aş fi discipolul tău dacă ai putea să o faci pe soţia mea, care este atât de guralivă, mută.

* * *

În alte glume, Kadia pare să-şi sufoce soţul, împiedicându-l să trăiască, să doarmă, să respire. Hogea doreşte dispariţia jumătăţii sale, singura soluţie care i-ar garanta liniştea:

* * *

Un prieten credincios îl întreabă într-o zi pe Nastratin despre data exactă a Învierii:

-         Despre care înviere vorbeşti, îl întreabă Hogea.

-         Există mai multe? întreabă credinciosul.

-         Cel puţin două, răspunde Nastratin. Mica mea înviere, aceasta va fi după moartea nevestei mele. Şi când voi muri eu, nu voi face decât s-o aştept pe cea mare.

* * *

Un prieten intim al lui Nastratin îl întreabă într-o zi în care momente ale zilei obişnuieşte să se odihnească.

-         Nevastă-mea, Kadia, doarme toată noaptea şi în plus face şi două ore de siestă după amiaza.

-         Dar de ce îmi vorbeşti tu despre orele de somn ale soţiei tale? Eu ţie ţi-am pus întrebarea.

-         Am înţeles bine, răspunde Hogea. Dacă îţi vorbesc despre Kadia este pentru că eu nu încep să respir decât atunci când doarme ea.

* * *

Dar să nu ne lăsăm înşelaţi totuşi, aici ca şi în altă parte, de evidenţele care, sărind în ochi, ne împiedică să vedem bine. Aparenţele sunt adesea înşelătoare. Dacă această misoginie ar fi alimentată de o convingere serioasă şi autentică, nu am râde. Dacă ne amuzăm este pentru că ea este mult mai complicată/complexă decât sensul afişat pe care îl dă de văzut.

Aceste povestiri conţin două idei principale:

1)      Relaţia amoroasă, şi mai ales conjugală, este întotdeauna ţesută din ambivalenţă: „Te iubesc şi nu te iubesc”. Conflictele şi disputele nu sunt manifestări anormale. Ciocnirile din cuplu nu demonstrează absenţa oricărei iubiri între parteneri. Ba dimpotrivă, devreme ce ele le permit uneori lui Kadia şi lui Nastratin să se regăsească şi mai îndrăgostiţi după ceartă!

În realitate, bărbatul şi femeia sunt ca doi străini faţă în faţă. În timp ce cred că vorbesc aceeaşi limbă, ei nu vorbesc niciodată acelaşi limbaj. Ei nu împărtăşesc aceeaşi viziune, nici o sensibilitate şi nici emoţii asemănătoare, fie că este vorba de iubire, de sexualitate, de viaţă, de moarte, de bani, de corp sau de muncă.

Pentru acest motiv, comunicare dintre ei, departe de a fi un dat natural, facil şi mergând de la sine, este ca un pariu, un rămăşag, dificil de surmontat. Pe de altă parte fantasma parităţii, a omogenităţii, a non-diferenţei dintre masculin şi feminin este responsabilă de cvasi-totalitatea divorţurilor şi a violenţelor conjugale. Fiecare îşi reprezintă cuplul ca fiind un adăpost de pace, scăldat într-o atmosferă de înţelegere armonioasă, de comprehensiune perfectă şi de transparenţă totală. Unii merg chiar până acolo încât să-i reproşeze partenerului lor că nu au ghicit şi satisfăcut spontan o cerere care nici măcar nu a fost exprimată verbal: „Tu nu mă înţelegi!”

Paradoxal, renunţarea la această imposibilă fantasmă de comunicare foetală deschide calea pentru schimburile cele mai adevărate, debarasate de quiproquo-urile cotidiene. Înţelegerea absolută şi permanentă constituie o iluzie irealizabilă.

2)      Al doilea sens al acestor farse misogine priveşte dificultatea specifică bărbatului de a se situa faţă de „neliniştitoarea stranietate” a femeii.

De fapt, dacă bărbaţii au încercat, dintotdeauna, necesitatea psihologică de a minimaliza importanţa femeilor, este aşa pentru că ei caută să se apere contra propriei lor inferiorităţi naturale, protejând în acelaşi timp femeia contra tentaţiei ei instinctive de atotputere megalomaniacă. Bărbatul nu este prost. El recunoaşte perfect superioritatea „jumătăţii” lui, cât şi propriile lui slăbiciuni şi handicapuri masculine. Dar îi este imposibil să înghită bobârnacul înghiţind această injustă inegalitate fundamentală. Altfel ar fi disperat de insignifianţa lui, strivit de omnipotenţa nevestei lui.

Umorul misogin vine în ajutorul lui, desacralizând parţial femeia, în speranţa de a amortiza inegalitatea naturală. Astfel ea nu mai este totul şi bărbatul nimic, cantitate neglijată/neglijabilă. Într-adevăr, superioritatea feminină este o realitate incontestabilă.

Pe planul fizic mai întâi, unde ea se bucură de o mai mare rezistenţă la durere, la foame, la sete şi la boală. Speranţa ei de viaţă depăşeşte cu mai mult de zece ani pe cea a congenerului ei masculin.

Apoi, pe plan psihologic, unde ea dă dovadă de o robusteţe superioară, arătându-se mult mai capabilă decât bărbatul în surmontare pierderilor, a doliilor, a încercărilor dureroase şi răsturnărilor de destin. O concediere, un deces, o trecere la pensie, dificultăţi financiare, capabile să dezrădăcineze rigidul stejar masculin, nu frâng supla trestie feminină.

Pentru acest motiv, deşi rata tentativelor de sinucidere este mult mai înaltă la femei, numărul „suicidelor reuşite” masculine bate toate recordurile din campionat. Tot aşa, bărbatul trăieşte în şi prin nevoie. Pentru el, femeia este esenţială. El are o nevoie vitală de ea. Este dependent de ea ca odinioară copilul lipit de fusta mamei.

În schimb, femeia nu are nevoie de congenerul ei masculin. Ea poate să-l dorească sau să se lipsească de el, dar ea nu este subordonată nevoi. În plus, ea este mult mai inteligentă decât congenerul ei masculin. Ea reuşeşte mai bine în studii şi poate face dovada unui simţ ascuţit de adaptare şi de mobilitate în faţa schimbărilor.

Cu toate acestea, inegalitatea esenţială între cele două sexe, întorcându-se în avantajul aşa-zisului „sex slab”, priveşte incomensurabilul ei privilegiu de a concepe şi a purta viaţa în pântecele ei, contrar imposibilităţii naturale a partenerului ei conjugal. Bărbarul va căuta în zadar să compenseze aviditatea sterilă a pântecelui lui supradezvoltându-şi forţa fizică, virilitatea sexuală, combativitatea socială, acaparând putere şi bani, glorie şi medalii, tristeţea lui geloasă de a nu putea purta viaţa va rămâne pentru totdeauna inconsolabilă, ca o rană necicatrizabilă.

Mai mult, toţi soţii oneşti, marionete, nu vor destina gloria lor pentru nimic altceva decât pentru a seduce inima femeilor. În aceste condiţii, misoginia nu semnifică ură, ci pasiune pentru femei. Ea constituie pentru bărbat o tentativă de a diminua sacralitatea femeii, atenuându-şi astfel propria insignifianţă fundamentală. Bărbatul are nevoie dă o de-troneze, să o de-divinizeze, să o de-mistifice pentru a-şi da o cât de mică importanţă. Fără această ajustare moderatoare pe care umorul o subînţelege, nici o relaţie nu ar fi posibilă din cauza dezechilibrului funciar dintre cele două sexe.  Ea ar fi totul şi el nimic.

Am putea astfel înţelege, într-o lectură de nivel doi, de ce Nastratin nu doreşte în realitate deloc moartea Kadiei, moarte căreia, de altfel, nu i-ar supravieţui mult timp. El caută mai degrabă să relativizeze extrema importanţă a soţiei lui pentru a-şi da astfel o relativă măreţie, singura posibilitate de a stabili un dialog de la egal la… egală.

Nu este vina mea!

Este temeinic stabilit dintr-un punct de vedere juridic, bazat pe tradiţionalul principiu de la cauză la efect, faptul că culpabilitatea este întotdeauna consecinţa transgresiunii legii, a unei crime comise, a unei nesupuneri. Iată, pe această temă patru poveşti edificatoare:

Nastratin şi Kadia au decis să accepte invitaţia unei mătuşi şi să petreacă câteva zile de vacanţă la ea.

Întorcându-se acasă, ei constată că în absenţa lor locuinţa le-a fost jefuită. Practic, tot ce era transportabil a dispărut. Kadia îl acuză imediat pe soţul ei:

- Este vina ta. Înainte de plecare ar fi trebuit să verifici dacă totul este bine încuiat.
Vecinii, în temă cu jaful, îi rezervă aceeaşi primire lui Nastratin:
- În mod sigur ai uitat ferestrele deschise, spune unul.
- Încuietorile tale erau defecte, ar fi trebuit să le înlocuieşti, continuă altul.
- Cu siguranţă nu sunt singurul vinovat, replică Nastratin.
- Şi atunci cine altul? Îl întreabă în cor Kadia şi vecinii.
- Hoţul, poate, răspunde Hogea.

[…Din lipsă de timp nu le voi traduce pe celelalte…esenţialul este ceea ce urmează:]

Aceste glume caută să pună în discuţie şi să inverseze această credinţă conştientă. Culpabilitatea nu este fructul otrăvitor al unui act condamnabil, ci ea este chiar motorul principal al acestuia. Eu nu sunt condamnabil pentru că am încălcat legea, ci din contră eu comit o faptă rea pentru că mă simt, a priori, vinovat. Nu putem calchia moralitatea logică conştientă peste etica ilogică a inconştientului.

Unii copii, proveniţi din părinţi ce afişează o integritate rigidă  şi o probitate de suprafaţă, se simt atraşi de treceri la acte delictual, încălcări ale legii infantile, furtişaguri, agresiuni gratuite, pentru a exterioriza, prin procură, o culpabilitate parentală refulată pe care au primit-o ca moştenire. „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii”, spunea Ezechiel.

Mulţi delicvenţi execută treceri la act delictual împinşi de o culpabilitate inconştientă pe care nu reuşesc să o exprime verbal. În mod straniu, pentru ei, pedeapsa îndeplineşte o funcţie de liniştire şi îi securizează contra tensiunii interioare angoasante.

Invers, victimele agresiunii manifestă adesea un sentiment de autoacuzare destul de surprinzător. Marea majoritate a femeilor victime de incest sau de viol suferă, pe lângă violenţa îndurată în trupul lor, de o povară enormă de culpabilitate ca şi cum ele ar fi responsabile pentru că au fost maltratate. „Dacă sunt dispreţuită, este pentru că sunt de dispreţuit”, spunea una dintre ele. Majoritatea victimelor de război şi a atentatelor reacţionează într-un mod asemănător.

Astfel, culpabilitatea nu se situează, contrar logicii conştiente, de partea agresorului, ci de partea celui ofensat, a victimei inocente, care îndură fără să se poată apăra.

Tot aşa, copiii nedoriţi, ne iubiţi sau victimele maltratărilor parentale, dezvoltă la vârsta adultă aceleaşi sentimente negative: „Dacă nu sunt iubit, dacă am fost maltratat, am tras concluzia că nu meritam să fiu iubit, că eram rău, dăunător, detestabil, monstruos, odios.”

O mamă crescută de Asistenţa publică, abandonată la naşterea ei de părinţi şi, în consecinţă, neprimind niciodată nimic de la ei, îşi reproşează, încă şi azi, la şaizeci de ani, că nu a fost o bună mamă, în timp ce în realitate ea se privează de toate sacrificându-se pentru a-i face fericiţi pe cei şase copii ai ei. Aceştia, simţindu-se acuzaţi că irosesc viaţa mamei lor, o agresează şi o rănesc zilnic fără motive aparente, din culpabilitate inconştientă.

Cea mai rea dintre culpabilităţi, este cea care nu corespunde nici unei vine reale conştiente. Cu cât sentimentul de vină este mai masiv şi inconştient cu atât victima caută în mod masochist să se desemneze, să se facă pedepsită, să se facă înjosită.

Ea îşi interzice micile plăceri ale vieţii, privându-se de orice bucurie, căutând eşecul în tot ceea ce întreprinde, făcându-se respinsă de cei pe care îi iubeşte, precipitându-se în tot felul de accidente sau, mai mult, dezvoltând maladii psihosomatice care au valoare de pedeapsă şi de penitenţă.

Am putea împărţi în mare oamenii în două categorii distincte.

În primul caz, victimele îndatoritoare care se simt în mod constant vinovate fără să fi comis vreodată vreun rău. Ele îşi reproşează tot ce fac şi ce nu fac, se scuză pentru absolut orice, nu spun niciodată „nu”, nu ridică niciodată vocea şi caută în mod ciudat bastoane pentru a fi bătute.

În al doilea caz, „paranoicii” care rănesc, umilesc, agresează, persecută şi ofensează fără să simtă remuşcări sau mustrări de conştiinţă. Tactica lor constă în a gâdila culpabilitatea inconştientă a primului grup şi în a proiecta asupra ţapilor ispăşitori ai lor toată ura lor acuzându-i, desemnându-i ca adevăraţii responsabili, impardonabili. Adesea victima este cea care, colac peste pupăză, este văzută constrânsă să implore iertarea călăului ei paranoic.

Aceasta arată că absenţa totală a sentimentului de culpabilitate nu este reflectul unui psihism echilibrat şi sănătos. Ea voalează, din contră, o perturbare mult mai gravă. Sentimentul de vină este un fenomen uman, natural, normal, cu condiţia ca el să nu fie combătut şu refulat, nici masiv şi incontrolabil. Ideal ar fi ca fiecare „să-şi poarte crucea”, fără să o pună în spatele altora, şi nici să suporte „crucile” anturajului”.

Omul şi divinul

Preşedintele SUA face într-o zi o vizită papei. El remarcă pe biroul Sfântului Părinte un mic aparat insolit. Pentru a-şi satisface curiozitatea îl întreabă pe papă despre utilitatea acestui instrument straniu:
- Este un aparat telefonic, îi răspunde Sfântul Părinte. Serveşte la comunicarea cu Dumnezeu pe linie directă.
- Aş putea să-L sun şi eu? întreabă intrigat preşedintele.
- Nici o problemă!
Preşedintele vorbeşte câteva minute cu Dumnezeu şi apoi pune telefonul în furcă. Apoi întreabă care este preţul convorbirii.
- Cincizeci de mii de dolari, îi răspunde papa.
Preşedintele plăteşte nota fără să protesteze. A doua zi, face o vizită, în turneul său, primului ministru din Israel şi remarcă pe biroul lui acelaşi „telefon”.
- Pariez că este linia directă cu Dumnezeu. Aş putea să-i dau un telefon?
- Vă rog!
- Preşedintele discută de data aceasta o oră cu Dumnezeu. Apoi pune telefonul în furcă şi întreabă cât costă conversaţia.
- Un dolar, îi răspunde primul ministru al Israelului.
- Oh! Ieri la Vatican pentru doar trei minute de conversaţie a trebuit să scot din buzunar cincizeci de mii de dolari. Aici pentru o oră acest lucru nu costă decât un singur dolar. Cum explicaţi această enormă diferenţă?
- Nimic mai simplu, domnule preşedinte. Aici este vorba de un apel local.

 * * *

Rabinul Cohen o surprinde într-o zi pe soţia lui Rachel în pat cu un goim (non evreu).
- Nu este deloc bine ce faci tu acolo, Rachel. Dacă continui aşa, în curând vei ajunge să fumezi în timpul sabatului [sâmbăta].

* * *

Aceste două poveşti exprimă iubirea reciprocă care îi leagă pe evreu şi pe Dumnezeu. Rabinul nu este bulversat de adulterul soţiei sale, decât în măsura în care aceasta ar risca să comită o infidelitate mult mai gravă vizavi de Dumnezeu. Adoraţia divină transcende, şi de departe, iubirea femeii.

Prima poveste traduce afecţiunea lui Dumnezeu pentru poporul lui ales. Un simplu apel telefonic de la Vatican este de cincizeci de mii de ori mai scump decât o lungă conversaţie de la Ierusalim, ca apel local.

Dumnezeu îi preferă pe evrei celorlalte popoare. El îşi are reşedinţa aproape de ei, acasă la ei, într-o proximitate fuzională imediată, ca şi cum ar fi vorba de doi îndrăgostiţi.

Acest gen de favoritism şi de predilecţie pare de altfel ciudat de obişnuit în Tora. Yahve agreează ofrandele lui Abel şi le respinge pe cele ale lui Cain, care îl asasinează, din gelozie, pe fratele lui nevinovat. Cel veşnic se arată net mai favorabil lui Isaac, fiul Sarei, decât lui Ismael, fiul lui Agar, deşi amândoi sunt copii ai aceluiaşi Avraam.

El nu se interesează de soarta lui Esau, fratele cel mare al lui Isaac, şi privilegiază pe fiul cel mic al lui Iacov fără măcar să-şi dea osteneala să explice motivele predilecţiei Sale şi nici pe cele ale respingerii Sale.

Dar, iată alte poveşti care contrabalansează şi contrazic această pasiune iubitoare debordantă:

Un evreu, ateu şi progresist,decide să-şi înscrie fiul într-o şcoală laică foarte reputată şi frecventată de copii de intelectuali şi de oameni cu stare. O săptămână după începerea cursurilor, Jeremy revine de la şcoală şi îl întreabă pe tatăl său:
- Am o ghicitoare pentru tine, tată. Ştii ce este Trinitatea?
- De ce îmi pui această întrebare? întreabă tatăl surprins.
- Pentru că eu ştiu ce este: este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!
Atunci tatăl izbucneşte într-o mânie imposibilă şi strigă în urechile lui Jeremy:
- Sunt poveşti, toate acestea! Să-ţi intre bine în cap şi odată pentru totdeauna: Noi nu avem decât un singur Dumnezeu şi nu credem în el!

* * *

Un alpinist experimentat atinge într-o zi victorios culmile acoperite de zăpezile veşnice ale unui munte. Chiar înainte să pună piciorul pe platou, alunecă şi frânghia lui se rupe. Nefericitul alpinist se ţine, de bine de rău, agăţându-se de o piatră, deasupra unei crevase imense. El încearcă cu disperare să se redreseze, dar îi este din cale afară de greu. Începe atunci să strige din toate puterile pentru a cere ajutor:
- Este cineva?
Evident nimeni nu răspunde.
- Este cineva?
De data aceasta, o voce se înalţă din tăcere:
- Da, sunt aici, Eu, Dumnezeul Tău!
Alpinistul a auzit bine această voce, dar, crezând că trebuie să fie vorba de o iluzie a simţurilor lui, nu răspunde. Reia întrebarea pentru a treia oară:
- Este cineva?
Aceeaşi voce îi răspunde din nou:
- Sunt aici, Eu, Dumnezeul Tău. Ai încredere. Dă drumul mâinilor. Îţi trimit doi îngeri să te recupereze. Nu rişti nimic.
Alpinistul, şi mai neliniştit, întreabă pentru ultima oară:
- Este altcineva?

* * *

Acest scepticism, această neîncredere, această revoltă şi această ireverenţă faţă de Transcendenţă constituie de asemenea, în mod paradoxal, un fenomen obişnuit din Tora.

Eva a fost prima care a transgresat injoncţiunea lui Yahve, care îi interzicea să se hrănească din fructul din pomul cunoaşterii.

Avraam a protestat faţă de Domnul când Acesta a decretat distrugerea oraşelor Sodoma şi Gomora fără să facă diferenţă între cei drepţi şi cei răi.
Moise a lovit stânca în deşertul Sinai pentru a face să iasă apa din ea, în loc să-i vorbească, nesupunându-se astfel voinţei celui Transcendent.

Tot aşa, evreii, eliberaţi din sclavia Egiptului, au regresat în idolatrie în deşertul Sinai, închinându-se în faţa viţelului de aur, în momentul în care Moise era plecat să caute Tablele celor zece porunci.

Iona s-a eschivat de asemenea de la porunca divină de a merge la Ninive în Mesopotamia pentru a anunţa exterminarea oraşului şi a locuitorilor lui. Pentru aceste motive, relaţia dintre Dumnezeu şi fiii lui se caracterizează în mod contradictoriu prin iubire şi ură, prin revoltă şi supunere. Aceasta înseamnă că ea este ambivalentă.

Iată câteva poveşti bizare care pun magistral în lumină această ambivalenţă:

Un evreu se roagă lui Dumnezeu: „Dumnezeule, eu ştiu că noi suntem poporul Tău ales. Dar nu ai putea să alegi un altul pentru a mai schimba puţin?

* * *

Ghicitoare: pentru ce profetul Moise a ales poporul evreu şi nu un alt popor pentru a-i aduce Tablele Legii, faimoasele zece porunci? Pentru ce acest ostracism?

În fapt, la origine, ne spune gluma, alegerea nu a fost decisă de Moise, el nu propunea două table, ci una singură. El se plimba cu tableta lui cu cele zece articole gravate în piatră sub braţ, ca un reprezentant comercial oarecare. Mergea de la un popor la altul, trimis de Yahve, marele patron al multinaţionalei.

El propune mai întâi marfa sa poporului A.
- Ce scrie acolo?
- Este scris că trebuie să-l adori pe Dumnezeul unic etc.
- Nu, mersi. Noi avem deja noi înşine o supraabundenţă de zei. Oferta ta nu ne interesează.
Moise se adresează apoi poporului B.
- Ce scrie acolo?
- Să nu ucizi, să nu minţi, să nu furi etc.
- Nu, mersi. Noi nu trăim decât datorită acestora. Tableta ta nu ne seduce deloc.
În final, din tocmeală în tocmeală, Moise ajunge să le ofere evreilor cele zece articole de credinţă. Aceştia nu îi cer să le explice conţinutul tabletei, ci preţul cerut în schimbul mărfii.
- Nu, nu aveţi nimic de plătit, este gratuit, răspunde Moise, uşurat că poate în sfârşit să-şi plaseze tableta.
- Atunci, devreme ce este gratuită, dă-ne două bucăţi! răspund evreii, fericiţi să poată face astfel o afacere bună!

* * *

Iată deci cum au fost adjudecate cele două faimoase Table ale Legii. Ce înseamnă această glumă? Că evreii iubesc prea mult banii? Că sunt meschini, şmecheri, cămătari, „Picsou”, avari etc?
Evreii iubesc banii, aceasta e incontestabil. Dar nu mai mult decât ceilalţi oameni, care probabil se gândesc la ei tot atât de mult, dacă nu mai mult, dar nu vorbesc despre aceasta. Pentru cã banii, materie simbolic fecală, chiar dacă nu au miros,  rămân murdari. Este mult mai uşor să vezi paiul din ochiul altuia decât bârna din ochiul tău, cum spunea pe bună dreptate un alt evreu, Isus, primul creştin.

Se vorbeşte cu uşurinţă despre familia Rothschild pentru a aminti că sunt evrei, fără a preciza vreodată apartenenţa religioasă a multor altor „bogătaşi”. Dar, interesant, este vorba mai puţin de bani în această poveste cât de relaţia complicată/complexă dintre Dumnezeu şi om; relaţie ţesută din ambivalenţă, din nevoia de supunere şi din dorinţa de transgresare a Legii. Această sfâşiere traversează, în pofida aparenţelor, atât pe cel care se declară ateu cât şi pe credincios ( A se vedea prima parte a capitolului 15: A demistifica pentru a iubi mai mult).

Această glumă pare să spună: „Nu, Legea nu ne este în mod sadic impusă, nici oferită de Graţie. Noi am dobândit-o noi înşine în mod liber, prin negociere. Ea nu ne privează de nimic. De altfel, ceea ce scrie acolo nu ne interesează. În plus, nu am plătit nimic în schimb. Am făcut o afacere bună. Am primit-o pentru nimic. Poporul ales este cel care alege. Deci nu Moise ne-a forţat mâna pe muntele Sinai. Noi nu am adorat deloc Viţelul de aur aşteptându-l, aşa cum scrie în Vechiul Testament.”

Umorul salvează Eul de înrobire. El nu mai este obiectul pasiv, rob, fără dorinţă şi fără libertate, aluatul de modelat sau automatul în faţa celor zece porunci, ci liber, conştient şi consimţind.

Este desigur această iluzie care face posibilă interiorizarea vivifiantă a Legii care, altfel, ar fi complet refuzată, căci este mortiferă şi insuportabilă.

Într-adevăr, psihoticul şi perversul, situându-se amândoi „în afara Legii”, negând-o sau distrugând-o, se destructurează făcându-se din ce în ce mai sclavi ai instinctului.

Invers, omul sănătos se eliberează în mod paradoxal, devenind subiect liber şi doritor spunându-se Legii. Cu cât refuzăm să pierdem, cu atât mai puţin câştigăm (a se vedea prima parte din capitolul 8: A reabilita justiţia şi morala).

Această glumă comportă deci un dublu sens: Legea, în mod natural, instinctiv inacceptabilă, în măsura în care are drept funcţie restrângerea atotputerniciei lui Aceasta, este cu voioşie primită, adoptată, interiorizată de Eu. Este vorba chiar de o excelentă afacere devreme ce au fost două tablete pentru preţul uneia singure, adică pentru nimic!

[…]

* * *

„Ce diferenţă există între Dumnezeu şi un talmudist?” a întrebat într-o zi un elev pe maestrul său. Acesta i-a răspuns: „Dumnezeu ştie totul, în timp ce talmudistul ştie totul… mai bine!”

 * * *

[…]

Umorul permite exprimarea decepţiei, a agresivităţii, a plângerii, a insatisfacţiei şi a îndoielii, favorizând, paradoxal, în acelaşi timp credinţa, iubirea, relaţia. El permite acceptarea a ceea ce este, eliberându-se de aceasta câte puţin. „Am înţeles că adevăratul Dumnezeu eşti Tu, pentru că Tu nu ai crezut niciodată că ei voi da ceva la sinagogă!”

Umorul evreiesc  este complementul indispensabil al Talmudului. Nu putem cu adevărat crede decât dacă ne îndoim. Altfel certitudinea absolută atinge delirul şi halucinaţia, produce fanatismul şi excluderea (a se vedea prima parte din capitolul 11: Adevărata cunoaştere este interioară).

Nu poţi să-l iubeşti în mod autentic pe celălalt decât dacă eşti capabil să-i spui „nu”, adică să verbalizezi nemulţumirea, dezacordul. Să nu vă încredeţi în cei care sunt numai iubire, mieroşi, şi nici în cei care, convinşi că posedă adevărul unic, nu se repun niciodată în discuţie.

Funcţia umorului este aceea de a susţine în mod constant Eul pentru a-şi transforma înfrângerea în victorie, pentru a-i amenaja o arie de joc (jeu-je ?), o marjă de manevră şi de gestiune faţă cu Dumnezeu, iubirea şi moartea. El aduce întotdeauna la lumina zilei un conflict, o preocupare, o ambivalenţă, dându-şi în acelaşi timp toată silinţa să le metabolizeze, să le găsească o ieşire, o poartă de ieşire mai armonioasă, fără să-şi lase acolo prea multe pene. Altfel, ar fi blocajul şi depresia.

Drama psihoticului constă tocmai în faptul că le ia pe toate la primul nivel. El rămâne lipit de literalitatea cuvântului, ca de cea a unei istorii. Necunoscând sensul figurat, el ia cuvintele drept lucruri, este îndărătnic la metaforă. Este incapabil să citească printre rânduri, nici să audă dincolo de cuvinte. Dacă produce adesea râsul involuntar, el nu poate să râdă, incapabil să râdă de el însuşi, convins că ceilalţi nu încetează să-şi râdă de el.

Freud scria: „Umoristul pare să spună: Priveşte, iată, lumea îţi pare atât de periculoasă: un joc de copil! Cel mai bine este aşadar să glumeşti.”

Umorul ne ajută să luăm un recul şi distanţă faţă de adevărurile crude şi de enigmele inconştientului. El face mai suple frontierele rigide, convenţionale dintre adevărat şi fals, dintre inteligenţă şi prostie, dintre permis şi interzis.

În mod natural, această balansare între iubire şi ură, respect şi ireverenţă, reproşuri şi laude, nu constituie o comi-dramaturgie specific evreiască. Ea nu-i priveşte nici numai pe credincioşi, acuzaţi că se zbat în mod masochist în nisipurile mişcătoare nevrotice de superstiţii naive şi alienante.

Acest contencios îl priveşte pe fiecare, fie că se declară ateu, agnostic sau credincios. El traduce, la modul general, trama psihologică inconştientă, care fondează relaţia de la copil la părinte, materializarea primară a legii, a autorităţii şi a puterii. Copilul care somnolează în fiecare din noi este constant prins, faţă cu imaginea parentală, în ghemul inconştient: cerere de protecţie şi dorinţă de eliberare, mândria rădăcinilor şi ruşinea moştenirii, critici şi complimente, dorinţă de tandreţe şi sete de violenţă, nevoie de supunere şi necesitate de transgresiune şi de nesupunere.

Dialogul dintre om şi Dumnezeu Tatăl este reflectul simbolic al relaţiei inconştiente pe care copilul a întreţinut-o cu tatăl lui real, iubit sau urât, ascultat sau dispreţuit, în copilăria lui. Este vorba de asemenea de aceeaşi ambivalenţă în raporturile dintre cetăţean şi Statul providenţă, acuzat că protejează o anumită clasă în detrimentul altora, că nu intervine sau controlează totul, că se arată laş sau dimpotrivă prea dur. Cele trei modalităţi de raport trimit la aceeaşi structură profundă, sunt elaborate plecând de la aceleaşi materiale: relaţia părinte-copil şi meandrele ei.

Este motivul pentru care ateismul arţăgos şi antireligios ca şi fanatismul exaltat şi intolerant traduc amândouă vicisitudinile vechi non spuse şi non depăşite, care grevează comunicarea părinte-copil. O legătură sănătoasă nu poate să se stabilească decât dacă există un minim de recul şi de distanţă între cele două extreme nocive: revolta oarbă sau absoluta dependenţă. Umorul are drept funcţie amenajarea unui „între ele”, edificarea punţii, a liniuţei de unire care separă şi în mod paradoxal reuneşte.

Totul este relativ

Aceste poveşti evocă tema relativităţii perspectivelor şi privirilor. Am auzit de mai multe ori aceste vechi proverbe, care îşi au izvorul în înţelepciunea populară, de genul „Fiecare vede amiaza la poarta lui”, „Alte timpuri, alte obiceiuri”, „Despre gusturi şi culori nu se discută”, „Adevăr dincoace de Pirinei, eroare dincolo” etc.

[…]

***

- Ce este fatalitatea? Îl întreabă într-o zi un credincios pe Hogea.
- Presupunere, răspunde Nastratin. Presupui că un lucru va merge rău şi el se petrece bine. Tu numeşti aceasta noroc. Presupui că un lucru va merge bine, şi el merge rău. Tu numeşti aceasta ghinion. Presupui că un eveniment se va realiza sau nu se va realiza, dar cu tu nu poţi şti niciodată ce se va întâmpla, tu numeşti ignoranţa ta fatalitate sau destin.

***

Nastratin îi laudă într-o fiului său virtuţile sculatului devreme dimineaţa.
- Pentru ce, tată?
- Este un obicei excelent. Într-o zi în care m-am sculat odată cu soarele pentru a merge să mă plimb am găsit o pungă cu aur pe drumul meu.
- Cum ştii tu dacă nu cumva a fost pierdută cu o seară înainte?
- Ştiu pentru că am trecut seara prin acelaşi loc şi nu era nimic.
- Atunci, răspunde fiul, acest lucru de a te scula devreme nu poartă noroc la toată lumea. Omul care, din neşansă, şi-a pierdut aurul a trebuit să se scoale şi mai devreme decât tine.

***

Prinţul era un om superstiţios. Într-o zi, mergând la vânătoare îl zăreşte pe Nastratin pe drumul lui. Temându-se că vederea lui Hogea ar putea fi o prevestire rea, el le cere servitorilor lui să-l bată pentru a-l alunga din locul acela.

Interesant, vânătoarea este excelentă în acea zi. În aceeaşi seară, prinţul îl convoacă pe Nastratin pentru a-i prezenta scuzele lui. Hogea ascultă justificările prinţului înainte de a-i răspunde:

- Văzându-mă tu ai cerut  gărzilor tale să mă bată cu biciul, crezând că sunt o prevestire rea pentru tine. Eu, te-am văzut în această dimineaţă şi tolba ta este plină în această seară. Atunci, cine este o prevestire rea pentru celălalt, prinţe?

***

Orice percepţie a realităţii depinde de context, de circumstanţe, de motivaţii, de istorie, de experienţă, de vârstă, de sex, de dorinţa şi de nevoile persoanei care percepe. Un bărbat şi o femeie nu percep viaţa, moartea, iubirea, banii, munca în aceeaşi manieră. Ei nu sunt animaţi de aceleaşi dorinţe şi sensibilităţi, nu împărtăşesc aceleaşi suferinţe şi bucurii.

O copil de cinci ani nu îndrăgeşte aceleaşi valori şi pasiuni ca şi tatăl lui de 40 de ani, sau ca şi bunicul lui şi mai înaintat în vârstă. Cei bogaţi şi cei săraci nu apără aceleaşi interese, nu votează pentru acelaşi partid politic. Creştinii şi musulmanii nu împărtăşesc aceleaşi credinţe etc.

Pe scurt, ceea ce este bun, important, just, adevărat, util, pozitiv, legitim şi convenabil pentru mine nu este neapărat aşa şi pentru el sau pentru tine. Aceeaşi realitate străluceşte într-o multitudine de faţete sau de emanaţii în funcţie de unghiurile de vedere, de dorinţe, de interese şi de preocupări diferite.

Această idee poate să pară, a priori, evidentă, atât de evidentă încât avem tendinţa să o ştergem din memorie, ca pe totalitatea evidenţelor.

Care este originea acestei orbiri psihologice? De unde provine credinţa dogmatică de nezguduit în existenţa unei realităţi reale, irefutabile, valabilă pentru toţi, dincolo de geografie şi istorie? Pentru ce această rezistenţă la relativitatea funciară a valorilor, a faptelor, a evenimentelor? Pentru ce frica şi refuzul diferenţelor?

Aceasta rezultă, în primul rând, din educaţia noastră. Într-adevăr, aceasta este impregnată de o cultură şi de un spirit funciarmente maniheene, binare, dihotomice. Suntem învăţaţi încă din fragedă copilărie să percepem ansamblul de aspecte ale vieţii numai sub două unghiuri, din două perspective opuse şi inconciliabile: bun sau rău – adevărat sau fals – alb sau negru – blând sau rău – vinovat sau inocent – pozitiv sau negativ – greşeală sau dreptate – frumos sau urât – cinstit sau necinstit – reuşit sau eşuat – câştigat sau pierdut – posibil sau imposibil – autorizat sau interzis – stânga sau dreapta  - etc.

Desigur, această învăţare în două blocuri nu este în sine, condamnabilă. Ea comportă şi un aspect constructiv în măsura în care ea pune la dispoziţia copilului modele pentru abordarea realităţii, care altfel ar fi imperceptibilă. Singura problemă este, pe de o parte, rigiditatea inflexibilă a acestei clasificări şi, pe de altă parte, perenitatea ei de-a lungul diferitelor stadii ale vieţii.

A doua raţiune care ne împinge să împărţim, să catalogăm realitatea în două compartimente impermeabile şi de a combate astfel relativitatea ţine de angoasă. Cu toţii avem nevoie să ne liniştim prin certitudini obiective, să distingem cu precizie adevăratul de fals, albul de negru. Toţi avem nevoie să ne protejăm prin valori şi principii durabile, altfel am fi destabilizaţi de arbitrar şi îndoială, nemaiştiind ce să gândim, să dorim, să credem. Toţi avem instinctiv nevoie să gândim în plus că viziunea noastră este conformă cu realitatea şi că trebuie acţionat aşa şi nu altfel pentru a evita dezastrul.

Dar, în mod paradoxal, toate aceste lupte contra relativităţii realităţii, a faptelor, a sentimentelor şi a discursurilor, departe de a ne linişti şi a ne calma, ne complică şi mai mult sarcina. Unii sunt atât de pătrunşi de legitimitatea punctelor lor de vedere încât devin cu totul intoleranţi şi puşi pe respingere faţă de interlocutorul lor, care se transformă dintr-o dată, în ochii lor, într-un adversar de răpus. Dialogul este adesea imposibil cu aceşti oameni în măsura în care ei pretind că înţeleg şi ştiu totul, contrar altora care, după ei, se înşeală sau nu înţeleg nimic. Ei caută astfel să-şi impună punctul lor de vedere, pe care îl prezintă ca pe o lege obiectivă, în maniera unui dictat. Dacă aveţi nefericirea de a-i contrazice contestând analizele lor, ei vă tratează drept incompetenţi sau vă acuză de răutate gratuită. Sunteţi obligaţi să repetaţi, asemenea unui papagal, ceea ce ei iau drept exact sau eronat fără a adăuga la aceasta nici o iotă.

Mai rău încă, aceşti intoleranţi, neputând stabili un minim de distanţă în raport cu viziunea lor, sunt cu totul incapabili de empatie pentru a se pune, fie şi câtuşi de puţin, în locul interlocutorilor lor. Ei sunt  neputincioşi în a-şi imagina, fie şi pentru o clipă, ceea ce celălalt vede, gândeşte, doreşte, înţelege sau crede.

Tocmai această intoleranţă se situează la baza incomprehensiunilor, a conflictelor, şi a neînţelegerilor în relaţie, mai degrabă în non relaţie, a unor cupluri. Fiecare văzând amiaza la poarta lui decide că trebuie să fie amiaza şi la poarta tuturor celorlalţi, de la polul Sud la polul Nord.

Exact la opusul acestei categorii de fanatici intratabili, există şi oameni care nu au încredere în ei, care nu îndrăznesc să-şi exprime şi apere vederile lor asupra realităţii, dorinţele şi sentimentele lor. Ei au tendinţa să se denigreze, cred că părerea lor nu interesează pe nimeni şi că punctul lor de vedere este idiot sau banal.

Ei nu-şi dau dreptul să exprime opiniile lor, convinşi că ceilalţi, mai instruiţi, mai cultivaţi şi mai inteligenţi, o fac mult mai bine decât ei. Ei răspund adesea printr-un „nu ştiu” evaziv atunci când sunt întrebaţi.

Obnubilaţi de credinţa în existenţa unui cuvânt şi a unui comportament perfecte, obiective şi ireproşabile, ei nu îndrăznesc să aibă încredere în subiectivitatea lor, în propria lor intuiţie punându-şi astfel în valoare alegerea lor proprie. Această lipsă de încredere în ei înşişi sfârşeşte prin a-i face complet blocaţi în demersul lor şi îngustează domeniul lor de libertate ca „un peau de chagrin”. Contrar pretenţioşilor rigizi din prima categorie, acestui gen de persoane le este frică să nu facă o alegere proastă, se arată indecişi, ezitant, maleabil şi influenţabil, se lasă cu uşurinţă seduşi de ultimul care vorbeşte.

În mod natural, aceasta nu împiedică aceste persoane să opereze un viraj de 180 de grade a două zi şi să înalţe în mod provizoriu un alt guru pe piedestal. Astăzi, ele se pasionează de cutare dietă renumită sănătoasă, cu cutare ingrediente de interzis sau cu altele de consumat mai mult. A doua zi, ele se înflăcărează de o altă alimentaţie opusă precedentei, pentru că un om de ştiinţă cunoscut preconizează că prin „noua lui metodă revoluţionară” este posibil să slăbeşti rapid, să eviţi toate maladiile grave şi să te menţii în formă de dimineaţa până seara.

În fapt, nici o hrană nu este mai bună, nici mai rea, decât alta. Cel mai bun aliment, pentru corp şi minte, este cel gătit cu iubire şi consumat cu cei pe care îi iubeşti într-o ambianţă adecvată. Adevărata otravă nu este alimentul în sine, ci culpabilitatea de a mânca şi angoasa.

În orice caz, realitatea, oricare ar fi ea, ne este, în mare parte, inaccesibilă. Noi nu vedem niciodată lucrurile aşa cum sunt în realitate. Din contră, noi le percepem aşa cum vrem şi aşa cum credem că le vedem. Noi nu putem avea acces decât la imagini. Nici o percepţie nu este neutră, virgină, obiectivă, imparţială. Orice cuvânt, orice act, orice certitudine, chiar care emană de la un savant sau de la un sfânt, nu este decât reflectul dorinţei celui care vede şi vorbeşte.

[…]

O mică poveste filosofică a lui Djalal Eddine Roumi, marele mistic persan, contemporan cu Nastratin, ilustrează strălucit această ideea capitală.

„Un elefant, aparţinând unei expediţii itinerante şi provenind din adâncurile junglei hinduse, era închis într-un ţarc aproape de un oraş unde nimeni nu văzuse un elefant până atunci. Patru cetăţeni curioşi, auzind vorbindu-se de minunea acoperită, merseră să vadă dacă pot să-l privească înaintea altora. Când au ajuns la ţarc, au văzut că nu mai era lumină, şi trebuia să facă investigaţia pe întuneric.

Unul atingând trompa, credea că creatura se asemăna cu o ţeavă de udat, al doilea a simţit o ureche şi a tras concluzia că era un evantai, al treilea, simţind o labă, nu a putut să-l asimileze decât cu un pilon viu şi când al patrulea a pus mâna pe spatele lui, a fost convins că era un fel de tron. Nici unul nu a putut să-şi formeze imaginea completă şi fiecare nu a putut să se raporteze la partea pe care a simţit-o decât în termeni de lucruri deja cunoscute de el. Rezultatul expediţiei a fost confuzia. Fiecare era sigur că el are dreptate, nimeni din locuitorii oraşului nu putea înţelege ce s-a petrecut, nici a ce anume, efectiv, investigatorii au făcut experienţa.”

Această istorie ne face să ne gândim la demersul furnicii în explorarea universului: un imens covor verde când ea era pe o frunză, o imensă cupă albă când ea era pe o floare, o imensă sferă roşie când era pe un fruct, o imensă coloană maro când era pe trunchiul copacului şi în fine în abis negru atunci când se afla într-o cavitate a copacului.

Atunci ce este un elefant? Cine greşeşte? Cine are dreptate? Unde este adevărata realitate? Nu vom şti. Dar acest fapt nu împiedică pe nimeni să se exprime în numele lui propriu şi de pe adevăratul lui loc. Orice cuvânt este legitim dacă este conştient de parţialitatea lui, fără a se vrea unicul posibil. Tot aşa, orice cuvânt este legitim cu condiţia ca el să recunoască altora aceeaşi legitimitate pe care o revendică pentru sine. Numai cu această condiţie dialogul este posibil.

... va mai urma...

Fragment tradus din volumul:
Moussa Nabati – L’humour thérapie,
(cu o prefaţă de André Chouraqui)
Editions BERNET-DANILO, pag. 100
Traducere în româneste Viorica Juncan.