Myriam Brousse - Corpul vostru are o memorie

Cu dedicatie, pentru Moniq...

Myriam Brousse
în colaborare cu Valérie Péronnet
Votre corps a une mémoire
Partir sur la trace des souvenirs profonds que l’esprit a oublié
Ed. Marabout, France

Corpul vostru are o memorie
Plecând pe urma amintirilor profunde pe care mintea le-a uitat

Despre aceasta vorbea Michel Maxime Egger aici

Într-o dimineaţă, la deşteptare, mă scăldam în propriul sânge. La spital m-au diagnosticat imediat: cancer al ovarelor. Au deschis, au scos, au închis la loc şi apoi mi-au spus că situaţia este fără şanse. Prea târziu, prea avansat. După părerea lor, îmi mai rămânea un an de trăit, abia. Mai mult: în semi-somnul confuz de la ieşirea din anestezie, am auzit o voce spunându-i altei voci: „Nici nu văd pentru ce am opera oameni în situaţia aceasta… E terminată, eu nu-i mai dau nici 3 luni.” Nu aveam încă nici 40 de ani şi urma să mor. Ca şi bunica, şi ca şi mama mea: prea tânără, şi de aceeaşi boală.

Eram sfârtecată de durere, dar şi înnebunită de furia de a fi fulgerată de acest lucru pe care nu-l stăpâneam. Nu înţelegeam ce mi se întâmpla, nici pentru ce aceasta mi se întâmpla. Eram pustie, pierdută. Pentru că eram pe moarte nu mai îmi rămânea altceva decât să mor…

Îmi amintesc foarte bine de sosirea acelui bărbat tibetan, într-o dimineaţă, în camera mea de spital. El era acolo, în picioare în faţa patului meu, şi eu, când l-am văzut, am crezut că am trecut în lumea cealaltă. El mi-a explicat că fusese trimis de către una din prietenele mele şi m-a întrebat: „Vrei să trăieşti şi să te vindeci?” Eu nu ştiam. Mă simţeam atât de rău încât voiam doar ca aceasta să se oprească. Şi apoi m-am gândit la fiica mea, pe care voiam să o văd crescând în continuare. Să găseşti un sens la toate acestea. La boala mea; la viaţa mea… În final am zis da. Omul m-a privit foarte liniştit şi mi-a răspuns: „Foarte bine, te voi ajuta, dar cu trei condiţii. Mai întâi, încerci să revii în viaţă găsindu-i sensul. Apoi, faci tot ceea ce–ţi spun. Şi în final, când te vei simţi bine, vei transmite ceea ce ai învăţat.”

El a venit să mă vadă în fiecare zi. Sosind, mă întreba: „Vrei să trăieşti astăzi?” Când lupta era prea extenuantă, şi frica paralizantă, răspundeam nu. Atunci, el pleca fără să spună nimic şi eu rămâneam singură cu supliciul meu. Ore şi zile întregi rătăcind prin suferinţa mea, în căutare de sens…

Mai întâi, el mi-a arătat cum să nu fug în morfină şi cum să-mi înfrunt durerea. Să o ascult pentru a auzi ce are ea să-mi povestească. Să o urmez fără a-i da drumul, pentru a-i găsi un sens. Să o traversez pentru a continua să înaintez. Am descoperit, simţit, resimţit. Am luat riscul de a diminua dozele de analgezice pentru a nu pierde contactul cu ceea ce se petrecea în corpul meu. Am acceptat să mă simt rău, puţin, mult, pentru că trebuia să trec pe acolo. Am făcut această stranie călătorie până la capăt, până când acolo unde suferinţa vă dă drumul şi se inversează pentru a lăsa loc liniştirii.

El m-a învăţat apoi, de asemenea, să caut pentru ce şi cum am ajuns să eşuez acolo, la porţile morţii. Am început să scormonesc, să mă plimb în lungul şi în latul existenţei mele, de la început. Puţin câte puţin, am început să pun cuvinte asupra lucrurilor, să explorez trecutul meu sub o nouă lumină… Era ca şi cum prindeam din nou rădăcini în mine însămi. Am simţit că toate suferinţele înmagazinate de atâta timp îmi înţepeniseră corpul, până acolo încât îl împiedicau aproape de tot să trăiască.

Am văzut desenându-se, cu din ce în ce mai multă claritate, umbrele şi luminile istoriei mele. Mi-am amintit de clipele de lumină, de căldură şi de mirosuri specifice. Şi, într-o curte interioară albă, de o fântână cu apă limpede şi de o femeie blândă care îmi întindea braţele. Mă aruncam cu toate puterile în braţele acelea şi aceasta mă umplea de bucurie. Mi-am amintit de o gâdilitură în golul pântecului meu, şi de căldura braţelor şi a sânilor în căuşul cărora mă refugiam.

Şi apoi, într-o dimineaţă, fără să am nici cea mai mică idee despre cum am trecut de la una la alta, m-am regăsit într-un salon rece, sub ochii unei bunici austere şi a unei mătuşi care detesta fetiţele. În fundul salonului, un băieţel blond şi vesel avea toate favorurile - „Cât îşi iubeşte tatăl, acesta…”. În pântecele meu, gâdilatul s-a transformat într-o strânsoare care durea. Mama mea nu mai era acolo, şi nici tatăl meu. Ceilalţi îl iubeau pe fratele meu, dar nu pe mine. Cine eram eu? Unde eram eu? Ce se petrecea şi pentru ce?

Mi-am amintit de zilele care au urmat, în care se şuşotea despre moartea mamei mele. Despre drăgălăşenia cu care era înconjurat fratele meu şi despre privirea goală pe care o aşterneau asupra mea. Simţeam că eram în plus, că deranjam. Dar nu ştiam ce vină mi se reproşa, nici ce făcusem pentru a merita aceasta.

Otite cu repetare m-au învăţat că pentru a fi iubită, sau cel puţin pentru a primi un simulacru de atenţie, trebuia să fiu bolnavă. Atunci, am fost bolnavă, adeseori. Prea de multe ori, de bună seamă… Într-o duminică după amiază, m-au dus la călugăriţe, era mai simplu pentru toată lumea. Aveam şapte ani. Mi-a revenit gustul de metal şi de disperare din acea duminică. Mirosul de ceară şi de supă din vorbitor şi sărutul sec al surorii însărcinate cu primirea mea. Mi-am amintit cum credeam că trebuie că fusesem, fără îndoială, cauza unei mari nenorociri şi că nu-mi mai rămânea decât să tac şi să mă supun regulilor pensionului.

Când nevoia de căldură şi de iubire erau prea puternice, cădeam bolnavă, sau mimam a fi, pentru a merge să mă refugiez la infirmerie.

În ziua în care am împlinit 12 ani, maica superioară m-a convocat în biroul ei pentru a mă anunţa că a auzit pentru mine chemarea Dumnezeului ei, şi că trebuia ca eu să mă pregătesc să devin călugăriţă. Eu am refuzat. Nu aveam decât o dorinţă: să ies din acea mănăstire. Aşteptând acest fapt, am petrecut săptămâni de zile la infirmerie, sufocându-mă în interminabile bronşite. Astfel am decis să fiu medic, pentru a trata pe cei care sunt bolnavi sau care, ca şi mine, au nevoie să fie pentru a se face iubiţi. Am sfârşit prin a mă regăsi ca studentă la medicină…

Mi-am mai amintit de ziua în care mi s-a oferit botezul aerului. Eram în anul doi. Privirea mea a întâlnit-o pe cea a pilotului şi am simţit din nou gâdilitura (le chatouillis) atât de blândă de la cei doi ani şi jumătate ai mei. Când m-a luat în braţele lui, era bine, era cald, era din nou speranţa. Viaţa. Chiar dacă, în stomac, simţeam, frica unui pericol iminent care ar putea să pună capăt, dintr-o dată, acestei încântări. Chiar dacă se amestecau acolo privirile reci, acuzatoare, ale bunicii mele şi ale mătuşii, a căror cauză nu am găsit-o niciodată.

Rochia mea de mireasă era gata, era anul în care împlineam 20 de ani, când a sunat telefonul. Avionul pilotului meu, logodnicul meu, tocmai sa prăbuşise. Şi, odată cu el, tot viitorul meu.

Mi-am amintit de casa rece ca un vorbitor, populată cu bluze albe, cu cuvinte mieroase şi aere compătimitoare în care încercam să mor. Ei spuneau „depresie”. Eu simţeam în golul stomacului (au creux de mon ventre), exact în acelaşi loc ca şi frica, că a fi bolnav nu mai era suficient, şi că totul în mine se detaşa de viaţă, din vertij în vertij, în vid şi în disperare.

Într-o zi, am ştiut că trebuie să fac ceva din viaţa mea în loc să o las să fugă. Am plecat de la casa de odihnă şi am lăsat un suflu puternic să mă împingă: şi dacă maica superioară de la cei 12 ani ai mei avea dreptate? Dacă refuzul meu faţă de chemarea lui Dumnezeu a costat viaţa logodnicului meu? Atunci am intrat la mănăstire (carmel).

Mi-am amintit de aceşti noi ani de închisoare. Ani aspri şi dureroşi, care îmi sunt dragi cu toate acestea, petrecuţi în căutarea răspunsurilor la întrebările „pentru ce” şi „cum” care mă sfredeleau încă din copilărie. În chemarea unui Dumnezeu pe care nu-l găseam. În ascultarea corpului meu despuiat de orice plăcere, pentru a sesiza ce-l locuia clipă de clipă. Am avut multe răspunsuri. Într-o zi de Paşti, după cinci ani de zile, am înţeles că exista un sens la toate acestea, fără a şti care este acesta. M-am simţit vie, locuită, şi am plecat din nou în viaţă, pentru a încerca să-l aflu.

Viaţa! Reîntâlnirile mele cu lumea! Nici vorbă de studii de medicină – ieşirea mea din mănăstire mi-a rupt definitiv relaţiile cu familia, care mi-a tăiat mijloacele de subzistenţă. Am găsit un loc de infirmieră la spital. Am învăţat să tratez (îngrijesc) corpurile altora. Am devenit asistenta unui medic. Apoi m-am îndepărtat mergând spre alte orizonturi. Am învăţat comerţul, industria.

Am învăţat, de asemenea, propriul meu corp… Iubirea, dorinţa, plăcerea, maternitatea. Tristeţile, fericirile, rupturile, fricile. Căutarea nebunească a atingerilor atât de blânde din copilăria mea, din braţe în braţe. O viaţă întinsă la nebunie de mamă şi în cele din urmă de şef de întreprindere şi de femeie îndrăgostită, de asemenea. Şi abandonată de bărbatul pe care îl iubeam, cu câteva săptămâni înainte de dimineaţa în care m-am trezit pe moarte, scăldată în propriul sânge.

Şi dintotdeauna, în filigran, ca şi cum a r fi tatuată în fiecare celulă a corpului meu, acea nevoie de a înţelege şi de a găsi un sens, fără să ştiu unde şi nici cum să caut…

Când am intrat în acel spital, scăldată în sânge, eram carteziană, raţionalistă. Nu aveam nici o idee despre ceea ce urma să se producă în viaţa mea. Dar zi după zi, timp de 10 ani, acest înţelept tibetan m-a învăţat să am o nouă privire asupra vieţii, să ascult altfel, să simt şi să resimt din toată fiinţa mea. Şi simţeam că este bun pentru mine. Pe măsură ce corpul meu înţelegea şi se elibera de amprentele dureroase, mintea mea progresa şi privirea mea se schimba.

El mi-a deschis porţile unei alte existenţe, în care omul se eliberează mai mult decât se vindecă. El mi-a dezlegat cuvântul şi conştiinţa. El m-a însoţit şi încurajat să merg dincolo de intelectul meu, apoi dincolo de emoţiile mele, pentru a intra în contact cu senzaţiile mele şi a asculta ce are corpul de spus prin intermediul lor. El m-a ajutat să trezesc memoria trupului (chair) meu, care purta în el originea durerilor mele, amprentele şi impacturile tuturor crispărilor din existenţa mea şi din moştenirea mea. El mi-a arătat cum să nu-mi fie frică de aceasta şi cum să regăsesc această memorie, să o urmez până la sursa ei pentru a o dezamorsa şi a mă elibera de ea.

El mi-a explicat că cuvântul ajută la traversarea straturilor de memorie aglomerate asemenea unor sedimente, dar că aceasta nu este de ajuns. El m-a ajutat să simt în străfundul măruntaielor mele, al muşchilor, al nervilor, al cărnii mele, că el avea dreptate. Şi eu am înţeles, experimentând, că trebuie transformat ceea ce a fost şifonat, strâmbat în corp, dându-i o nouă mişcare.

Am trecut printr-o mare durere…Ea a făcut să se ridice din nou memoria mea îngropată şi revolta contra suferinţelor din copilărie. Dispariţia mamei, deşertul de iubire în care absenţa ei m-a aruncat. Indiferenţa cumplită a tatălui meu. Ura tenace a familiei lui care nu voia să iubească copilul natural care eram şi m-au tratat ca pe o străină vinovată. Nimic din toate acestea nu mi s-a povestit, dar totul era acolo, în mine, engramat în trupul meu… A fost de ajuns să-l ascult. Dar faptul acesta mi-a luat ani de zile!

Am ajuns, puţin câte puţin, să înţeleg şi să accept ceea ce venea din corpul meu. După două luni am ieşit din spital. Pierdusem totul, dar aceasta nu avea importanţă. Ştiam că am ceva de făcut din viaţa mea, chiar dacă nu ştiam încă ce anume.

Am reuşit să-mi recapăt forţele. Mă simţeam din zi în zi mai bine. Fusesem pe moarte, dar nu am murit.

Am descoperit psihologia şi tot ceea ce putea să mă ajute să găsesc un sens: yoga, psihanaliza, acupunctura, genealogia, masajele… Am mers să văd profesori şi vindecători, medici şi şamani, până în Filipine. Am cercetat în religii, culturi, rituri şi tradiţii. Nimic nu îmi era suficient. Faptul de a fi alături zilnic de maestrul meu tibetan îmi deschisese mintea şi poarta unei lumi fără a priori, în care oamenii cu sau fără diplomă îşi transmit cunoştinţe a căror sursă adeseori o ignoră, dar pe care le-au încercat, generaţii după generaţii, adesea fără să le poată explica. Iată cum am descoperit cărţile yoginului breton Satprem, care m-au dus la Mama şi la Sri Aurobindo, maeştri lui indieni. Ei vorbeau despre „mentalul celulelor”, despre memoria ancorată în corp. Şi eu simţeam că aceasta este just. Ei spuneau că totul vine de acolo, fără să spună cum şi nici de ce. limbajul lor era ermetic. Trebuia să-l decodific prin intermediul experienţelor trăite pentru a-l înţelege şi a-l integra.

Într-o zi, maestrul meu tibetan mi-a spus: „Fă ceea ce ai învăţat” şi apoi a plecat. Am început să fac ceea ce am învăţat. Au început să vină oameni să mă vadă. I-am ajutat, aşa cum maestrul tibetan m-a ajutat pe mine, să-şi asculte corpul şi să elibereze memoria lor pentru ca ei să se simtă mai bine.

Le-am văzut pe aceste persoane traversând, la rândul lor, ceea ce am traversat eu. Împreună cu ele continui să caut, neobosit, „cum-uri” şi „pentru ce-uri”. Am înţeles şi verificat de mii de ori cât de mult memoria noastră este înscrisă în trupul nostru. Şi faptul că pentru a ne simţi mai bine trebuie „coborât” în corp pentru a întâlni, la modul concret, amprenta a toate de la care am moştenit şi a tot ceea ce se joacă în momentul concepţiei noastre, a naşterii noastre şi în cursul vieţii. Am înţeles şi verificat, de asemenea, că noi suntem fiinţe incarnate din materie şi de aceea trebuie explorat, în corp, locul precis care va permite să mergem în cea mai mare suferinţă a lui să căutăm cea mai mare eliberare a lui.

Eu nu pretind nici că tratez, nici că vindec. Munca mea este aceea de a-i asista (accompagner) pe cei care îmi cer aceasta în propriul lor travaliu (travail) de memorie şi de a-i ajuta, pe cei care o doresc, să-şi elibereze corpul de amprentele dureroase ale acestei memorii, pentru ca ei să se poată simţi în sfârşit mai bine.

Nu pretind nici că explic totul, departe de aceasta. Pentru că nu totul este explicabil, chiar dacă medicina înaintează cu paşi mari, şi dacă medicii, din care unii nu ezită să-mi trimită pacienţii lor sau să vină să lucreze cu mine, caută cu instrumentele lor ştiinţifice să înţeleagă funcţionările atât de complexe şi încă obscure ale memoriei corpului. Şi, în plus, pentru că, în final, eu am preferat să-mi cheltuiesc timpul şi energia pentru a şti „cum” mai degrabă decât să ştiu „pentru ce”.

Am petrecut aceşti ultimi treizeci de ani primind sute de persoane. Observându-le, asistându-le, adunând ceea ce am învăţat cu ele, mi-a apărut ca o evidenţă faptul că în viaţa noastră de fetus se engramează memoria corpului nostru, cea care răsună de-a lungul întregii noastre vieţi şi care ne poate antrena în suferinţă, moarte, disperare… Astfel, am pus puţin câte puţin la punct metoda pe care o utilizez astăzi: toţi aceşti ani de cercetare mi-au permis să pun la încercare învăţătura primită de la maestrul meu, să o practic, să o verific, să o susţin, dar şi să o completez înainte de a o transmite la rândul meu. Pentru ca ea să rămână, să se dezvolte şi să transforme privirea şi viaţa celor care au nevoie de ea, aşa cum continuă să transforme, zi de zi, propria mea privire şi propria mea viaţă.

„Mă doare.” „Mă simt rău” „Aş vrea să înţeleg, să găsesc un sens la toate acestea…”

Toate persoanele care îşi stabilesc întâlnire cu mine sunt pe aici: ele suferă sau caută, şi adesea de mulţi ani. Unele şi-au fixat boala într-un loc precis: „Am migrene îngrozitoare, cel puţin de două ori pe lună”, „Mă doare spatele atât de rău încât aproape că nici nu pot să mă mişc”, „De îndată ce încep să mă mişc mă sufoc”, „De ani de zile încercăm în van să avem un copil”. Altele au dezvoltat maladii cronice sau agresive care le consumă mai mult sau mai puţin lent; inimi care cedează, tumori care proliferează, eczeme care nu se mai opresc… Altelei, în sfârşit, nu ştiu sau nu mai ştiu: ele caută să înţeleagă, să găsească un sens; se simt rău în pielea lor, în capul lor, în familia lor, în viaţa lor, epuizaţi pentru că trebuie, fără oprire, să înfrunte încercări, şi să vadă repetându-se aceleaşi situaţii dureroase, aceleaşi rupturi, accidente, dolii, aceleaşi rătăciri.

Eu le primesc, le ascult, le încurajez să-şi povestească parcursul personal şi familial. Ele sunt adesea uimite, perplexe, uneori puţin jenate: ce raport poate exista între o durere de spate cronică şi maniera în care s-au întâlnit părinţii? Între eşecurile profesionale sau sentimentale repetate şi îndepărtata istorie uitată a străbunicii? Între migrenele care nu se mai termină şi sarcina perturbată a unei mame, cu mai mult de 30 de ani înainte? Între un cancer de sân şi o bunică suicidară? Cum putem spera să ieşim din depresie atunci când descindem dintr-o lungă descendenţă de depresivi? De alcool atunci când majoritatea înaintaşilor erau alcoolici? Pentru ce să scormonim în secretele de familie atunci când toată lumea se acomodează cu ele atât de bine şi când aceasta permite să nu se mai „facă valuri”? Pentru ce, de altfel, să ne expunem riscului de „a face valuri”?

Răspunsul este simplu: pentru a ne simţi mai bine. Dar procesul este destul de complicat pentru că „pentru a ne simţi mai bine”, noi toţi ne-am construit strategii de supravieţuire, adesea foarte puternice şi eficace, graţie cărora putem avansa fără să trebuie să înfruntăm ceea ce ne face să suferim, în adâncul nostru. Cumva ca şi zidurile unui apartament, pe care se lipeşte o hârtie pictată, pe care o acoperim cu un prim strat de pictură atunci când este puţin ştearsă, apoi un al doilea strat câţiva ani mai târziu, înainte de a lipi o nouă hârtie, pe care o repictăm atunci când nu ne mai convine… În fond, se ştie bine că singură metodă bună este aceea de a dezlipi totul pentru a pleca de la perete gol. Dar cum este suficient o mică tuşă de alb pentru ca totul să aibă un aer cochet, este totuşi mai rapid aşa decât să întreprinzi un mare şantier! Zidul, cu toate acestea, este acoperit de toate aceste straturi. Ele sunt acolo, nu putem face ca şi cum ele nu ar exista!

Eu am experimentat aceasta în propria-mi viaţă: tot ceea ce mintea noastră se străduieşte să uite, pentru că este insuportabil, corpul nostru îl poartă în el. El îşi aminteşte de acel fapt şi continuă să acţioneze în funcţie de această memorie, îngropată poate, dar cu toate acestea tatuată în trupul nostru. Şi ecoul acestei memorii răsună cu regularitate, din ce în ce mai puternic, atât timp cât corpul nu s-a eliberat de ea. Eu nu ştiu nimic despre tatăl meu biologic; nu ştiu pentru ce şi nici cum ne-a abandonat, voluntar sau nu, pe mama mea şi pe mine. Dar ştiu că acest abandon e un prim impact fondator în viaţa mea. Moartea mamei mele, când eu aveam doi ani şi jumătate, retrimite (a făcut ecou) la acel fapt. Îndepărtarea mea de către familia „paternă”, când eu aveam şapte ani, a amplificat acest ecou. Şi când am avut 20 de ani moartea logodnicului meu l-a făcut să explodeze, până acolo încât am voit să mor eu însămi; ani de zile mai târziu, când bărbatul pe care îl iubeam m-a părăsit, corpul meu a reacţionat atât de violent încât medicii m-au declarat pierdută. Şi ei aveau, fără îndoială, dreptate. În acest moment precis din viaţa mea, cu ajutorul maestrului meu tibetan, am văzut şi auzit acest ecou şi am mers să regăsesc sursa, pentru ca el înceteze să răsune şi să mă pună în pericol.

Toate persoanele pe care le/am primit au un punct comun: ele caută, fără să ştie ce caută; simt că suferă, dar nu ştiu de ce anume. Şi, de cele mai multe ori, chiar şi când cred că ştiu, ele nu ştiu. Pentru că totul este înceţoşat, îngropat, „uitat”. Pentru că sunt puse în funcţie de ani şi ani de zile, şi, adesea, chiar de mai multe generaţii, „parafocuri” care le ajută să ocolească insurmontabilul, să nu se confrunte cu ceea ce pare prea periculos pentru ele.

De treizeci de ani nu am găsit altă cale decât cea pe care m-am angajat eu însămi: pentru a trăi mai bine trebuie, în prima fază, mers în întâmpinarea a ceea ce ne face să suferim. A găsi unde se înrădăcinează realmente boala şi ceea ce are ea de spus. A accepta să vedem acel ceva asupra căruia am închis ochii până acum. Şi a asculta ce spune corpul nostru, chiar dacă este greu de îndurat sau inacceptabil…

Există istoria istoriei şi apoi momentul precis în care toată această energie creatoare, încărcată de moştenirile şi speranţele unui bărbat şi ale unei femei, intră în materie. Cuvintele sunt bune şi juste dacă le utilizăm cu bună ştiinţă: putem spune că energia „ia trup”, pentru a constitui corpul uman. O zi, o oră, un minut, o secundă şi actul sexual al unui bărbat şi al unei femei face să „intre în materie” o nouă fiinţă umană. Într-o clipă, toate iau trup şi totul se fixează în materie: memoria lui de înaintaşi, energia părinţilor lui şi, de asemenea, prima rană.

Aceasta vrea să spună, foarte concret, că prima diviziune celulară începe la 15 ore după fecundare. Două zile după aceea, grămada comportă deja 7 sau 8 celule şi începe să se dividă în două părţi: una pentru embrion, una pentru placentă. E nevoie de încă 5 zile pentru ca oul să-şi sfârşească migraţia şi să meargă să se implanteze în peretele uterin În ce-a de a şaptea zi geneza este încheiată: totul este la loc.

Mi se pare foarte important, înainte de a merge mai departe, să parcurgem foarte simplu cele 9 luni în cursul cărora materia noastră ia formă. Mai întâi pentru că de acolo venim, şi pentru că este întotdeauna bine să ne amintim de unde venim. Apoi, pentru că, pe parcursul acestei dezvoltări atât de precise, fătul este evident receptiv la toate evenimentele, exterioare şi interioare, din existenţa lui. Şi pentru că, adeseori, a pune în ecou un eveniment exterior şi un eveniment de dezvoltare interioară aruncă lumină asupra unei dureri… Ca de obicei, exemplele vor preţui cât toate explicaţiile: corpurile celor pe care i-am consultat poartă în ele tot ceea ce ei m-au învăţat.

Prima lună este o lună de instalare. Este şi momentul în care ovulul fecundat se separă în două: o parte va deveni embrion, cealaltă placenta. Este important, pentru şirul istoriei să ne amintim de aceasta: la început, venim dintr-un unic impact energetic, o celulă care se divizează, o dată, de două ori, de mii de ori…

În luna a doua fătul începe să se mişte. Arborele cardiac se formează, coloana vertebrală începe să se contureze, orbitele apar, şi sexul, de aspect feminin, se dezvoltă.

Când mama lui Annick descoperă că este însărcinată de două luni este o adevărată panică. Nimeni nu trebuie să-şi dea seama, căci ea efectua o perioadă de încercare în vederea unui nou serviciu. Ea găseşte mii de maniere pentru a-şi retrage pântecul şi a-şi ascunde starea. 45 de ani mai târziu, Annick nu se mişcă în mod obişnuit: o foarte serioasă maladie o împiedică să se mişte. Ca şi cum ar fi pietrificată în viaţa sa, ea este mereu acelaşi bebeluş căruia îi este frică să nu deranjeze şi să nu producă periclitarea planurilor mamei lui. Ea pare că nu-şi dă nici dreptul de a se mişca, nici măcar dreptul de a iubi, de a reuşi în munca sa şi, pentru a spune totul, de a-şi găsi locul într-un domeniu oarecare.

În luna a treia, fătul se orientează spre o determinare sexuală: rămâne feminin sau devine masculin; sub efectul testosteronului clitorisul creşte, se închide şi devine un penis; ovarele se transformă în testicule şi coboară în exteriorul corpului. Aparatul digestiv începe, de asemenea, să se constituie, ca şi aparatul respirator, care seamănă cu cel al unui peşte întrucât fătul evoluează în lichid. O altă etapă, extrem de importantă, duce la crearea pancreasului, care conţine celule izolate, numite insulele lui Langerhans, care vor interveni în fabricarea insulinei. Pancreasul este un fel de dirijor al digestiei, care va reglementa, de-a lungul întregii existenţe, tot ce are legătură cu hrana.

În luna a patra tot sistemul renal se pune la loc. Sistemul glandular se perfecţionează, în special timusul care leagă în totalitate copilul de mamă şi asigură apărările imunitare. În această etapă, fătul şi mama lui sunt în osmoză totală, şi micuţule este complet branşat la inconştientul mamei lui. În acest moment se dezvoltă şi glanda tiroidă şi [hormonii] estrogeni (oestrogènes), determinanţi în dezvoltarea armonioasă a atributelor sexuale.

Îmi voi aminti totdeauna de sosirea Lisei în cabinetul meu: o tânără incredibil de palidă, aproape translucidă, cu ochii pierduţi de angoasă. Ea avea în permanenţă o casă de walkman pe urechi, ca şi cum orice comunicare cu exteriorul îi era imposibilă. După mai multe şedinţe, Lisa este spitalizată de urgenţă pentru o pancreatită. Apoi începe să sufere de ficat, din ce în ce mai mult. Medici nu înţeleg ce se întâmplă. Lucrând împreună cu Lisa, descoperim în istoria ei şi în corpul ei că, pe timpul celei de-a treia şi a patra lună de sarcină a mamei sale, aceasta din urmă a trăit o foarte violentă mânie contra tatălui lui Lisa, care a absentat şi a lăsat-o să se descurce singură. Aparatul digestiv al Lisei, în plină fabricaţie în acel moment, a memorizat această mânie teribilă, care nu a încetat să răsune.

Munca noastră îi va permite Lisei să se trateze în cunoştinţă de cauză şi ajunge în final să se simtă mai bine. Ea a înţeles, de asemenea, pentru ce nu şi-a acceptat cu adevărat niciodată tatăl, care totuşi şi-a reluat locul alături de mama sa înainte chiar de naştere.

A cincia lună este deosebit de importantă pentru că toţi neuronii se instalează definitiv. Este şi momentul în care se fabrică surfactantul, o secreţie destinată să lubrifieze alveolele pulmonare, care vor putea să se desfăşoare în momentul naşterii în loc să rămână lipite unele de altele. În luna a cincia este produs şi cel mai important hormon antidiuretic, care favorizează creşterea.

Sunt ani de zile de când Yvonne are dificultate în a respira. Diagnosticul este pus: emfizem pulmonar. Medicii o tratează şi o menţin în viaţă, dar ea ar vrea să înţeleagă. Din acest motiv, ea a venit să mă vadă. Împreună, găsim originea suferinţei ei: în luna a cincia de sarcină, mama lui Yvonne a suportat un enorm şoc emoţional, care i-a tăiat suflul, în sens propriu, dar şi în sens figurat. Producţia surfactanţilor a fost, fără îndoială, extrem de perturbată din această cauză. De atunci Yvonne îşi caută suflul, fără oprire. Ea se simte sufocată între sora sa mai mare, cu puţin mai în vârstă decât ea, şi sora sa mai mică, născută la mai puţin de un an după ea. Şi are mereu senzaţia că nu este la locul ei, că deranjează pe toată lumea, că îi lipseşte aerul…

În luna a şasea, sistemul respirator este constituit. Dacă bebeluşul s-ar naşte, dezvoltarea lui ar fi suficient de avansată pentru ca el să aibă şanse de supravieţuire, susţinut de tehnologia medicală şi în condiţii foarte inconfortabile pentru el.

În luna a şaptea, bebeluşul este viabil, chiar dacă posibilităţile lui de funcţionare sunt încă limitate. Este vârsta marilor prematuri, care supravieţuiesc, dar au nevoie să fie supravegheaţi constant, şi mai ales să fie încălziţi fără oprire. Datorită urechii lui interne, bebeluşul reacţionează la sunetele exterioare. El cunoaşte vocea tatălui, pe cea a mamei şi universul sonor şi muzical în care gravitează părinţii lui. Unele dintre aceste sunete îl liniştesc şi îl destind, altele, dimpotrivă, îi produc o mare nervozitate.

Luna a opta este consacrată mai ales încheierii fabricaţiei. Toate organele vitale îşi continuă dezvoltarea. Producţia de surfactant se măreşte. Bebeluşul se întoarce. Începe să-şi orienteze capul spre „ieşire”, în tunelul canalului pelvian. Unii ireductibili totuşi nu au poftă să înfrunte lumea. Ei rămân de o parte, sau îşi prezintă posteriorul în loc să-şi prezinte capul, ca şi cum nu ar reuşi să ia decizia de a se naşte. Această indecizie îi va costa o naştere de-a-ndărătelea, dificilă şi sufocantă, şi, adesea, o întreagă viaţă în consecinţă…

Baptiste are 28 de ani şi nu reuşeşte să „facă ceva” din viaţa sa. Ar vrea să se angajeze într-o acţiune umanitară, dar se simte împiedicat de o enormă forţă de inerţie. Descurajat de această incapacitate de a se pune în mişcare, el a recurs la alcool şi la droguri. Singurul domeniu în care nu este inactiv este sexualitatea: sexualitatea lui este atât de des-frânată încât îl împiedică să găsească o legătură afectivă.

A fost nevoie de timp pentru a descifra memoria corpului lui Baptiste. Noi am descoperit totuşi acolo, puţin câte puţin, o multitudine de „chei”.

Baptiste a fost conceput, din întâmplare, de către părinţi care nu se mai înţelegeau şi care nu aveau nici o dorinţă de copil. Mama sa este însărcinată de două luni când ei se separă. Când ea îşi descoperă sarcina, se gândeşte la modul serios să o avorteze: ea nu vede ce sens ar putea să-i dea venirii acestui copil. Sfârşeşte prin a se resemna şi se consolează dorind cu ardoare ca bebeluşul să fie o fată. În luna a şaptea, tatăl o anunţă pe mamă că el nu vrea să audă vorbindu-se despre copilul care urmează să se nască. Înspăimântată la gândul că va trebui să-l crească singură, fără ajutorul tatălui, mama lui Baptiste cade într-o deprimare profundă. În luna a opta bebeluşul nu se întoarce. Este cu siguranţă prea dificil pentru el să dorească să se nască în această lume în care nu este binevenit.

În luna a noua totul este gata. Peretele pântecului mamei este atât de dilatat încât pielea, afinată, lasă să treacă prin ea puţină lumină. Bebeluşul nu se mai află într-o totală obscuritate. Rămâne de luat elanul şi decizia de ieşire. Şi de a părăsi un uter matern din ce în ce mai puţin confortabil pentru a înfrunta lumea: o aventură…

Pe tot timpul gestaţiei, lentă şi fulgurantă totodată – nouă luni este atât de puţin într-o eternitate! -, fiinţa umană nu este decât un corp. Ea nu reflectează, nu gândeşte, nu înfăptuieşte; ea simte prin celulele ei. Ea reflectă, vede, aude, înregistrează propriile senzaţii şi pe cele ale mamei de care este în mod absolut legată. Celulele ei le înmagazinează în memoria lor. Din aceste senzaţii se va constitui fiinţa în plină fabricaţie. Acestor senzaţii le va aduce ea răspunsuri, senzitive şi acestea: angoasă şi stare de bine, crispare şi destindere, trezire şi somn… Memoria corpului ei este deja în funcţie: ea înregistrează, în această amprentă fetală, evenimentele primare care vor face ecou pe tot parcursul vieţii. noi învăţăm să trăim cu aceste ecouri, pe care nu le auzim şi care ne însoţesc. Organismul nostru compune cu ele. Reacţionează, primeşte şi generează senzaţii, se adaptează, ocoleşte, inventează contra-focuri (contre-feu). Şi fabrică această „piele de senzaţii”, care face baraj între corp şi realitate, până acolo încât să devină, puţin câte puţin, o carapace, o armură care ne închide şi ne limitează…

Aş vrea ca acest lucru să fie clar: nu este vorba aici de o construcţie mentală care ar răsuna până în corp pentru a sfârşi prin a-l face să cadă bolnav. Baptiste nu s-a pus în această stare de incapacitate de a acţiona pentru că a aflat că părinţii lui nu se iubeau. El purta, în el, această foarte mare stare patologică (mal-être). Pentru că el este născut din această energie de iubire moartă şi pentru că, de la concepţia sa, celulele lui au pus în memorie senzaţii dureroase, legate de istoria părinţilor lui. Corpul lui este cel care ştie că mama lui nu voia ca el să se nască. El a engramat panica din ziua în care tatăl său a anunţat că pe el nu trebuie să se conteze. El s-a fabricat în senzaţii de disperare, de solitudine, de angoasă şi de abandon ale tinerei sale mame. De la acest corp pleacă suferinţele lui Baptiste. Şi, pentru ca el să se simtă mai bine, ceea ce trebuie tratat şi transformat este memoria corpului său, întorcându-se până la lovitura (meurtrissure) primei amprente.

Nu aş vrea să închid acest capitol fără a-l lăsa pe Nelson să-şi povestească istoria. El avea 42 de ani când a intrat în cabinetul meu . era înscris pe lista de urgenţe pentru o transplantare cardiacă. Noi am lucrat împreună până ce el a ajuns că ia contact cu rana iniţială care ameninţa să-l sufoce. Nelson nu se mai sufocă şi nu mai are nevoie de inima altuia. Povestea lui este istoria unei „întoarceri” şi a unei eliberări…

„Era în vara trecută. Dintr-odată am avut dificultăţi în a respira. Specialiştii consultaţi nu găseau explicaţia. În acelaşi timp am simţit o senzaţie foarte clară şi foarte nouă. Aceasta spunea: „Vei muri în curând. Am sfârşit prin a mă simţi mai bine, fără să ştiu pentru ce.

Două luni mai târziu, mi-a fost din nou greu să respir. Am ajuns în final într-un cabinet de cardiologie, pentru trei săptămâni de examene din ce în ce mai amănunţite. Într-o zi m-au anunţat, în prezenţa soţiei mele, că era timpul să antamez procedurile pentru o grefă de inimă şi că speranţa mea de viaţă s-a redus foarte mult.

Spitalul este un deşert, afectiv şi spiritual, pentru toţi cei care suferă acolo fără un cuvânt şi fără o privire… Eu, în ce mă priveşte, eram atât de înconjurat de iubire, de prezenţă şi de rugăciune, încât nu m-am pierdut. Dar aş fi putut să mă pierd… Am putut să-mi dau seama, de asemenea, cât de fascinantă este puterea de investigaţie şi de analiză a medicinii noastre. Şi cum este ea de însoţită de o totală cecitate de interpretare. Eram bolnav, fie, dar pentru ce? Pentru ce devine omul bolnav, şi ce să înţeleagă, ce înţelepciune să extragă din ceea ce se exprimă în această boală?

Mi-au trebuit câteva săptămâni de recul, după întoarcerea mea acasă, pentru a înţelege că aveam nevoie să intru în altceva pentru a mă putea mişca de acolo. Pentru a-mi relua destinul în mâini, şi a deveni actor al acelui lucru care mi se întâmpla.

Am mers atunci să întâlnesc alţi terapeuţi. Trei. Persoane care m-au luat în considerare în integralitatea mea, corp, suflet, spirit, pentru a mă conduce din nou spre o unitate pe care o pierdusem… Aceşti terapeuţi m-au trimis la mai mult decât boala mea. Ei m-au retrimis la fiinţa mea, la sensul maladiei mele, la propria mea responsabilitate ca bolnav şi la toţi cei care mă înconjoară. Am înţeles că trebuie să lucrez, plecând de la memoria corpului meu.

Acest lucru nu merge de la sine, pentru că trebuie să doreşti viaţa, în profunzime, şi pentru că aceasta este mult mai puţin evident decât pare. Şi, de asemenea, pentru că trebuie să accepţi să plonjezi în zone de umbră…

Unul dintre terapeuţi mi-a spus: „Vei trăi atât timp cât îţi doreşti acest lucru.” Am primit acest cuvânt direct în inimă, pentru că simţeam că la acel moment precis lucrurile depindeau de mine şi că eram tentat să mă las să plec. Prin acest cuvânt care mă puneau faţă în faţă cu propria responsabilitate, acest terapeut a început să mă vindece.

În ce priveşte partea de umbră, am experimentat cât de mult această maladie este purtătoare de sens, şi cum ea exprima, de îndată ce am voit să o ascult, dezechilibre, drame, rupturi personale şi generaţionale, colective chiar. Abia integrând acest sens am putut să mă reorientez, să evoluez, să cresc, să progresez în conştiinţa vieţii şi a realului. Să mă apropii de viaţă. A mă vindeca nu ţine neapărat de resortul meu, dar a înţelege sensul acestei maladii, a-l integra atât cât se poate face, aceasta ţine de responsabilitatea mea.

Ceea ce este dezesperant, nu este atât de a fi bolnav cât de a fi surd la sensul a ceea ce ni se întâmplă. Pentru că atunci suferinţa ne loveşte orbeşte. Eu cred că maladia are o funcţie: tocmai aceea de a ne pune în relaţie cu sensul şi cu viaţa. Este paradoxal, dar extrem de concret şi de real. „Această boală nu este spre moarte” spune apostolul Ioan în evanghelia lui. Putem să murim, bineînţeles, dar murim vindecaţi, după ce am experimentat faptul că, în absurd şi în noapte, lumina poate să se înfiripeze.

Cardiologii mi-au confirmat acum câteva zile faptul că inima mea şi-a regăsit o funcţionare normală. Posibil să fie vindecată. La acest anunţ am simţit energia pământului şi a cerului în pieptul meu. Voi recădea poate, dar aceasta nu schimbă nimic din ceea ce am învăţat…”

Ceea ce eliberează

„Vrei să trăieşti şi să te vindeci?”. Când maestrul meu tibetan mi-a pus această întrebare, prima oară când ne-am întâlnit, ea ar fi putut să mi se pară absurdă. Cine ar răspunde nu la o asemenea întrebare? Evident că toţi vrem să trăim şi să ne vindecăm…

Evident? Nu chiar aşa de sigur. Această întrebare, el mi-a repetat-o în fiecare dimineaţă, timp de 5 ani. Şi, aşa cum am spus, mi s-a întâmplat să răspund „nu”, fără să fiu nici suicidară, nici disperată. „Nu” pentru că este prea dur. „Nu” pentru că îmi simţeam tot corpul rezistând la elanul la care mă invita el. „Nu” pentru că nu mai voiam să mă simt rău, bineînţeles, dar fără ca aceasta să mă oblige să merg să scormonesc în straturile dureroase ale memoriei mele, să bulversez echilibrul, oricât de precar ar fi el, pentru care am investit o viaţă în a-l construi pentru a mă proteja de demonii mei, şi a-mi schimba privirea despre mine, despre oameni, lucruri şi lumea întreagă. „Nu” pentru că era prea lung. Descurajant.

Şansa mea a fost aceea că, la urma urmei, nu aveam de ales: fiica mea avea abia 10 ani şi nu mai îmi rămâneau decât câteva luni, câteva săptămâni pentru a o abandona, a depune armele şi a mă lăsa fulgerată definitiv de boala care m-a condus la urgenţe şi care o ucisese, înaintea mea, pe mama şi pe bunica mea.

Eu, eram pe moarte, dar majoritatea oamenilor care vin la mine nu sunt pe moarte. Ei sunt suferinzi. Grav suferinzi, pentru unii dintre ei, dar capabili încă să trăiască, chiar şi înţepeniţi de dureri, manifestând anduranţă şi capacitate de adaptare pentru a continua să avanseze în haosul lor. Ca şi acele femei bătute care găsesc, timp de ani întregi, raţiuni şi mijloc de a rămâne lângă partenerul care le martirizează. Sau acei miopi care nu se cunosc pe ei înşişi şi încreţesc din ce în ce mai mult ochii pentru a vedea ceva, fără să-şi dea seama că ei văd din ce în ce mai puţin.

Unii au nevoie de ani întregi ca să ia cunoştinţă de boala lor, cum şi unde se înrădăcinează ea, ce implică ea, maniera în care aceasta le impregnează întreaga existenţă şi tot ceea ce îi condiţionează. Ei au nevoie să se străduiască să simtă altfel, să decidă să nu mai îndure; să pornească la drum. Să vadă că toate instrumentele (outils) de supravieţuire care, negreşit, le-au salvat viaţa sunt de acum lanţuri care îi împiedică. Şi să creadă, să vrea, să simtă că le este posibil să se elibereze de acolo pentru a trăi, în sfârşit, mai bine.

A te angaja într-un travaliu asupra memoriei corpului înseamnă a te angaja pe o cale de conştienţă, văzându-te fiind, gândind şi acţionând – tot ceea ce diferenţiază, la urma urmei, omul de animal; lăsând corpul să se exprime cu această inteligenţă umană. Făcând legătura, legăturile, dintre diferitele evenimente ale vieţii noastre şi trăirea (simţirea, ressenti) noastră, acceptând să vedem lucrurile aşa cum sunt, astfel suferinţa se transformă şi eliberează nodurile care împiedică energia să circule. Nu este nici un miracol, nici o magie, este o muncă prin şi în corp care va căuta în propria noastră carne (trup, chair), oricât de departe este necesar, ceea ce ne împiedică să trăim deplin.

O viaţă într-un borcan

Cea mai bună metodă de a înţelege în ce constă procesul de coborâre în corp, în inima travaliului de memorie a corpului, este acela de a ne imagina un borcan. Un borcan umplut complet de straturi succesive, ca acele vase în care se aranjează fructele, sezon după sezon, pentru a se conserva în lichior. Fiecare din noi ar fi ca un borcan unde s-ar etaja diferitele straturi ale vieţii noastre. Şi dacă evenimentele sunt diferite pentru unii şi alţii, pentru că fiecare este singulară, sezoanele sunt aceleaşi pentru toţi: regăsim în fiecare „borcan” aceeaşi organizare, în patru etaje distincte.

A lucra asupra memoriei corpului înseamnă a traversa aceste patru straturi, unul după altul, pentru a putea atinge, la fundul „borcanului”, rana iniţială.

Stratul intelectual

Este cel de deasupra; cel care reflectează, care analizează, care argumentează, care vrea să ştie şi să înţeleagă. el este constituit din credinţele noastre religioase şi familiale, din cultura noastră, din tot ceea ce am învăţat, integrat, explicat, înţeles… Este zona tampon dintre fiinţa noastră şi realitate, un fel de filtru care ne permite să gândim şi să reflectăm viaţa noastră. Intelectul este un instrument formidabil. Graţie lui, oamenii înţeleg lumea, se adaptează ei, o reinventează. Îndrăznesc să-şi imagineze proiecte ambiţioase, să pregătească un viitor mai bun, să se angajeze pe termen lung în aventuri din care nici măcar nu pot percepe ieşirea. Tot datorită intelectului am supravieţuit noi de milenii unui univers ostil în care evoluăm.

Şi aici rezidă forţă noastră şi slăbiciunea noastră: capacitatea noastră de a învăţa, de a reflecta şi de a analiza ne protejează de pericole. Dar, pe de altă parte, ea poate şi să ne protejeze în mod durabil de progrese. Deoarece creierul păstrează în memorie situaţiile producătoare de răni, periculoase, dureroase şi el trimite semnale de alertă foarte puternice de îndată ce o astfel de situaţie – sau ceva care ar putea să-i semene - se prezintă din nou. Pentru că noi credem că ştim ce e bine pentru noi, pentru că am învăţat şi experimentat aceasta. Şi pentru că de multe ori ne oprim la acest prim strat al borcanului, gestionat, organizat, argumentat…

Când eu o întreb pe Olivia cum se simte, ea îmi răspunde: „Cred că mă simt mai bine!” Ea are nevoia, sau reflexul, de a face să treacă senzaţia sa prin intelectul ei pentru a putea răspunde la această întrebare atât de simplă! Şi Benedict, pe care îl întreb: „Care este dorinţa ta?”, răspunde: „Cred că aş vrea să mă schimb.” Este aceeaşi traiectorie: trecerea obligatorie a tuturor senzaţiilor, emoţiilor, percepţiilor, prin filtrul intelectului. Pentru ce Olivia nu se mulţumeşte să simtă că este mai bine? Şi Benedict cu a vrea să se schimbe?

În travaliul de memorie a corpului stratul intelectului, chiar dacă este gros, se lasă traversat destul de uşor. Este funcţia lui: să fie un fel de oală fără capac unde circulă şi clocotesc ideile, principiile, certitudinile, regulile… Principala lui caracteristică este aceea de a fi un pasaj obligatoriu la care să revenim neîncetat, ca un reflex de supravieţuire şi de protecţie. A rămâne fixat, ghemuit, agăţat de acest strat, la urma urmei atât de liniştitor - familiar fiind – ne împiedică să coborâm mai profund în noi. Este principalul pericol al tuturor terapiilor prin cuvânt şi analiză. Ele ne cantonează la vârful „borcanului” şi putem să ne împotmolim acolo ani de zile, transformând profund mintea noastră, dar fără să dăm posibilitatea restului fiinţei noastre de a se elibera de memoriile ei dureroase.

Atenţie, eu nu sunt pe cale să spun că pentru a ne simţi mai bine trebuie să ne oprim din a reflecta şi să devenim proşti! Cu toate că… A înceta să analizăm şi a accepta să descoperim inteligenţa propriului corp, a o înţelege, a o asculta şi a ne încredinţa ei este o experienţă extrem de benefică. Eu cred că trebuie utilizate capacităţile intelectului pentru a ne reciti istoria personală cu o privire total diferită. Dar trebuie de asemenea să acceptăm traversarea acestui intelect pentru a atinge alte nivele de conştiinţă unde nu mai este intelectul cel care ne conduce.

19 mai 2013 orele 18

Stratul emoţional

Este un strat dedesubtul intelectului: cel care reacţionează, care clocoteşte, care se dezlănţuie, care plânge în hohote, care exultă…Ne împotmolim cu uşurinţă acolo, şi adesea pentru ani de zile! Toată lumea cunoaşte acel du-te-vino neîncetat, şi adesea epuizant, între intelectual şi emoţional; alternanţa acestor momente în care gândirea învinge şi împiedică lacrimile, râsul, frica, angoasa, mânia să urce la suprafaţă şi să inunde totul, şi a celor în care intelectul cedează şi lasă talazul emoţional să dea pe dinafară, peste diguri…

Mulţi dintre noi îşi petrec viaţa navigând cum pot de la unul la celălalt din cele două straturi ale „borcanului”. Unii fac tărăboi pentru a nu se îneca în emoţional, pe când alţii luptă pentru a avea în sfârşit acces acolo.

În societatea noastră, în aceste ultime decenii, noi am descoperit şi am explorat mult acest strat emoţional, după ce mult timp l-am ignorat şi i-am pus botniţă. Televiziunea câştigă din plin de aici: nu trece o săptămână fără ca ea să dea în spectacol persoane bulversate care cred că se eliberează de un rău profund dând curs liber torentului lui emoţional, care, mai mult, este în public. Pe de altă parte, de acum înainte, un mare număr de terapii „paralele” utilizează această parte a „borcanului” şi furtunile pe care le produce de regulă conflictul cu intelectul. Aceasta epuizează, transportă, spală, dă impresia unei schimbări profunde, dar, în fond, aceasta seamănă unui fel de „guerilă în deşert”: o răsturnare cu susul în jos pentru nimic… Vârtejul emoţional zdruncină şi bulversează, dar când a trecut, ce rămâne din el? În cel mai bun nu mare lucru; în cel mai rău caz ruine…

Marea dificultate este aceea de a ajunge să facem diferenţa între emoţie şi emoţional. Emoţia este o amprentă profundă care se înscrie în corp. În „borcan” ea este situată mult mai jos, la fundul ultimului strat, încuiată ca o comoară, ca un motor vital. Ea este rodul unei mari fericiri sau a unei mari suferinţe. A o resimţi în sine, înseamnă a fi în sine, în timp ce emoţionalul scoate afară din sine. Eu am impresia că noi ne pierdem în emoţionalul nostru atunci când facem să treacă emoţiile noastre profunde prin intelectul nostru mai degrabă decât prin corpul nostru.

Ştiu că toate acestea pot să pară puţin complicate celui care nu a resimţit niciodată în propriul trup lucrul despre care vorbesc. Aceste lucruri pot chiar să treacă nevăzute pentru un mod de a vedea, atât sunt ele de impalpabile. Dar el nu sunt aşa! Dimpotrivă, emoţia profundă se înscrie în carne, în trup, în materie. A intra în contact cu ea este o experienţă perfect tangibilă.

Stratul senzorial

Sub stratul intelectual şi cel emoţional se află stratul senzorial. Acolo unde avem frisoane, dârdâim, tremurăm sau unde ne este cald, frig, ne doare inima, sau căscăm sau picăm de somn… Senzaţiile se apropie de ceea ce spune corpul, de aceea a traversa acest strat este foarte solicitant din punct de vedere fizic. Primul reflex este întotdeauna acela de a rezista: a găsi un mijloc rapid de a te încălzi, când te cuprinde frigul; a respira dacă te sufoci; a te trezi dacă ai adormit; a te linişti dacă ţi-este frică, a te trata dacă te simţi rău, a te consola dacă plângi în hohote etc. Sunt reflexe de supravieţuire, care permit să se regăsească de îndată ce este posibil un confort relativ, chiar dacă, la urma urmei, ele ne împiedică să ne apropiem de memoria profundă îngropată în corpul nostru şi să intrăm, în sfârşit, în contact cu ea.

În acelaşi fel în care trebuie să ne ferim să confundăm emoţia cu emoţionalul, putem avea impresia, atingând stratul senzorial, că accedem în sfârşit la fizic. Este încă o iluzie! Stratul fizic, în căuşul căruia este engramată memoria corpului, se află şi mai adânc în „borcan”. Şi trebuie, pentru a accede la el, să străbatem stratul senzorial şi să continuăm să săpăm.

Traversarea primelor trei straturi este o aventură care se cere să fie însoţită (asistată). Este tocmai activitatea noastră, a practicienilor în memoria corpului, de a-i ghida pe clienţii (consultants) noştri etapă cu etapă. Adeseori, înainte de a începe, ei se întreabă ce formă concretă poate să ia această asistare. Este foarte simplu şi foarte variabil: noi suntem acolo, prezenţi, cu ei, atenţi şi vigilenţi. Ascultăm ceea ce ei nu aud întotdeauna şi îi ajutăm să ia cunoştinţă de acestea. Îi ghidăm spre fundul „borcanului” lor. Dacă au nevoie să se întindă, se întind. Dacă preferă să rămână aşezaţi, se aşează. Dacă au nevoie să se mişte, să strige, să plângă, ei se mişcă, strigă, plâng. Şi când traversarea este prea dificilă noi cătăm împreună cu ei cum să-i liniştim pentru ca ei să poată continua: masaje, relaxare, respiraţie şi tot ceea ce poate ajuta, concret, la a facilita sau a face mai puţin dureroasă „plonjarea”…

La acest stadiu, în general, se opresc toate celelalte terapii: în cel mai bun caz ele permit coborârea la fundul stratului senzorial, înainte de a urca din nou spre stratul intelectului pentru a analiza, creând în trecere vârtejuri, mai mult sau mai puţin puternice, în stratul emoţional. Şi tocmai aici practicienii memoriei corpului adoptă un drum total diferit: în loc să ajute să urce din nou pentru a analiza, noi îi încurajăm să coboare şi mai mult, pentru a contacta nodurile emoţiilor profunde, care îi epuizează şi îi împiedică să trăiască.

Zidul

„Forajul” primelor trei straturi, intelectual, emoţional şi senzorial, ia timp care variază de la o persoană la alta şi care îl poate pune pe cel care se aventurează în acest demers în stări ciudate. Şi nu fără motiv: este vorba, nici mai mult nici mai puţin, de traversarea, unul după altul, a tuturor sistemelor de apărare care ne constituie şi ne „protejează”.

„A fora” înseamnă a degaja toate straturile sub care memoria iniţială este îngropată, provocând în fiecare din ele, un reflex de rezistenţă care ia adesea forma unui seism violent. Este aşadar normal şi logic ca aceste tentative de traversare să se lovească de un zid de opoziţii, un fel de refuz de a merge dincolo de ceea ce ne bulversează, intelectual, emoţional şi în toate sensurile.

Pentru că m-am lovit eu însămi dureros şi pentru că am însoţit până acolo numeroase persoane, ştiu că nu există, la urma urmei, decât un mijloc de a străbate acest zid de refuz masiv şi puternic. Este acela de a accepta să nu ajungi la el. De a lăsa armele şi a ne da seama că suntem neputincioşi în a ne proteja de durerile, de fricile şi de tristeţile de care suntem minaţi. Şi, în cele din urmă, de a ne „lăsa cuprinşi” de ele pentru a plonja în ele până la capăt, chiar dacă aceasta ne produce durere, frică şi chiar dacă aceasta ne dă impresia că vom fi înghiţiţi de tristeţe şi nostalgie.

Este vorba, pur şi simplu – dar cât este de dificil” -, de a coborî garda, gărzile, pentru a ne lua riscul de a ne afla în mijlocul nostru, faţă în faţă cu rănile noastre şi cu impactul iniţial.

Mai mult decât pericolul, trebuie să înfruntăm senzaţia intelectuală, emoţională şi senzorială a pericolului. Toate semnalele de alertă, până la cele mai subtile, emit „nu merge acolo”, şi totuşi trebuie „mers acolo”. Am putea crede că aceasta cere multă forţă şi un mare curaj, în timp ce este tocmai contrariul: cel mai adesea, odată epuizate forţa şi curajul, şi când nu se mai pune problema de a înfrunta, putem în sfârşit accepta.

Stratul fizic

Dacã apreciati cã aceastã carte prezintã interes, pentru a fi tradusã în româneste, vã rog sã semnalati acest fapt la o editurã.
De exemplu îi puteti scrie domnului Aurelian Scrima, directorul Editurii HERALD, aici: office@edituraherald.ro
Mai ales cã Editura Herald a publicat deja - mi se pare - o carte fundamentalã, mai generalã, pe aceastã temã.