Michel Maxime Egger

Alte texte pe site traduse din scrierile lui Maxime Egger aici

Eliberarea celulelor de memoriile lor mortifere

Care este practica dvs spirituală?

După ce am lucrat mulţi ani după mai multe abordări de dezvoltare personală, am întâlnit cartea Mémoire Cellulaire (Memoria celulară). Frapat de pertinenţa acestei metode, fondată de Myriam Brousse[1], am decis să mă formez ca practician în acest domeniu, continuând în acelaşi timp o muncã terapeutică personală.

Această metodă se bazează pe faptul că memorii provenite din descendenţa noastră familială sunt „engramate” în celulele noastre. Cât timp ele nu au fost aduse la conştienţă, ele induc programări care determină scheme repetitive şi ne conduc la adoptarea comportamentelor „aberante” sau mortifere, adică non-adaptate pentru a trăi într-o manieră justă şi realmente vie. Noi nu facem altceva decât să repetăm ceea ce cunoaştem deja. Şi această repetare nu datorează nimic întâmplării.

Practica Memoriei Celulare va consta în a repera acele comportamente „aberante” şi în a urca astfel până la memoriile înscrise în corpul nostru. Această cercetare se efectuează prin intermediul evenimentelor din viaţa noastră şi a ceea ce resimte corpul nostru drept urmare a acestora. Practica are loc deci în realul concret şi verificabil. Ea comportă trei etape fundamentale. Mai întâi, este vorba de a vedea în conştiinţă aceste scheme repetitive şi consecinţele lor, de a le descoperi originea; este vorba, într-un fel, de a ne „informa” în conştiinţă de modul nostru de funcţionare. Apoi, este vorba de a accepta ceea ce am văzut: da, aşa funcţionez în cotidian şi, de fiecare dată, aceasta mă duce la cutare emoţie şi resimt aceasta în locul cutare din corp. Accept acest fapt şi îmi asum complet responsabilitatea, fără a mă judeca. Este o conştientizare „energetică”. În fine, este vorba de a transforma aceste scheme şi comportamente care sunt tot atâtea obstacole în exprimarea fiinţei noastre esenţiale, în dezvoltarea şi realizarea „engramei” divine înscrise în profunzimea noastră cea mai adâncă.

Această transformare se realizează în corp (şi nu în cap) datorită tehnicii de „coborâre în corp” proprie metodei. Această coborâre permite dezlegarea energiei vitale blocate în corp. Ea deschide spre transformarea radicală care ne conduce spre fiinţa noastră esenţială. Această muncă are deci o dimensiune spirituală.

Ce rol a jucat această metodă în propriul dvs  itinerariu?

Metoda aceasta a căpătat un loc foarte important, esenţial chiar, în aceşti ultimi ani în care am fost confruntat cu situaţii foarte dureroase (accidente, maladii, depresie etc) Datorită ei, atins fiind în corpul meu de un cancer foarte grav, am putut primi vestea aceasta într-o pace şi o încredere cât de cât. Ştiam că această maladie avea un „sens” în viaţa mea, că nu eram victima ei. Ştiam că energia mea vitală fusese deturnată, că era blocată de multă vreme şi că acest fapt mă conducea – după alte evenimente în care „repetam” – la această ultimă fază care este o maladie gravă. Corpul meu „se exprima” de o manieră gravă şi riscantă pentru viaţa mea… dar „se exprima”. Nu mai puteam să mă ascund în spatele unei aparenţe de „băiat bun”!

Două afirmaţii al lui Myriam Brousse m-am atins atunci în adânc: „Mai ales, nu te lăsa înspăimântat de ceea ce ţi se spune, orice te-ar anunţa!” Şi: „Maladia este o „binecuvântare”, din care decurge o obligaţie…” Îmi amintesc cum personalul medical părea deconcertat în faţa stării mele de seninătate, având în vedere  gravitatea diagnosticului.

Datorită demersului în Memoria Celulară, am putut să văd şi să înţeleg că blocajul energiei mele vitale a dus la maladie în corpul meu, cristalizându-se în unul sau mai multe organe: un cancer pe un organ cu metastaze pe alte organe (nivel IV la descoperire). Am descoperit de asemenea că prin munca asupra a ceea ce simţeam, vizitând schemele mele repetitive şi comportamentele mele aberante,  mi-a fost dat să particip – cu ajutorul Duhului – la o întoarcere care mă va conduce la vindecare. Aceasta, asumându-mi responsabilitatea vieţii mele în toată realitatea şi în tot adevărul ei. Acest fapt mi-a redat o adevărată speranţă, chiar dacă pentru mine lucrurile nu s-au terminat şi unele etape rămân încă dificile de străbătut.

Vorbind despre un episod similar din viaţa ei – care a fost la originea metodei sale – Myriam Brousse mi-a oferit cu ce anume să înlocuiesc aceste evenimente într-o altă dinamică decât cea a dramei şi a fatalismului, care contribuie în general la sporirea influenţei mortifere a maladiei şi duc la prăbuşire.

Ţin să adaug că este o fază de viaţă pe care am trăit-o în cuplu, adică în doi. Soţia mea şi cu mine a trebuit să lucrăm  - şi continuăm să o facem – la ajustarea problematicilor noastre ale fiecăruia, a istoriilor noastre familiale şi a energiilor noastre de viaţă. Memoria Celulară se înscrie în dimensiunea trans-generaţionalului. Este un demers care ne poartă spre ascendenţii noştri, pe de o parte, şi spre descendenţii noştri, pe de altă parte. Noi lucrăm atât în aval cât şi în amonte pe linia noastră generaţională.

În ce anume constă lucrarea corpului?

Munca în Memoria Celulară nu are sens decât dacă conduce la corp. Pentru a accede la el, este vorba mai întâi de a face o lectură a propriei vieţi, cu ajutorul a diferite instrumente ca „grila ciclurilor de viaţă biologică memorizate”, elaborată de psihologul clinician Marc Fréchet. Plecând de la data independenţei noastre economice, stabilim o grilă cronologică a evenimentelor marcante din viaţa noastră care se înscriu ca date precise în istoria noastră, cu începuturi (naşteri) şi sfârşituri de secvenţe (mutaţii, trecere la altceva, morţi). Cu ocazia acestor evenimente, celulele noastre au înregistrat în felul lor (prin ceea ce am simţit) „engrame”, adică impacturi, şocuri, urme. Aceste impacturi, şocuri şi alte urme nu sunt în realitate decât repetări de impacturi, de şocuri şi de urme anterioare.

Grila ne permite să mergem în urmă spre origine, şi mai ales să mergem spre sensul de dat acestor evenimente. Ce am întâlnit şi trăit în existenţa noastră? Corpul o ştie. Dar noi? Noi avem impresia  că ştim tot cu capul nostru, cu intelectul nostru, cel care ne face să ne învârtim într-un cerc… Dar realitatea, realitatea noastră, unde se află ea? Pentru Memoria Celulară, corpul nostru este cel care deţine adevărul nostru. Emoţiile noastre şi simţirile noastre sunt unice, contrar gândurilor noastre pe care le-am adunat (adesea fără să ne dăm seama) de ici şi  colo. Un gând sau o acţiune justă (expresia polului masculin din noi) nu poate să provină decât dintr-o ascultare profundă a noastră înşine, prin intermediul emoţiilor noastre „adevărate” – căci unele dintre ele sunt „parazite” , provenite din schemele noastre repetitive – dar mai ales prin intermediul a ceea ce simţim în corp, polul feminin al fiinţei noastre. Noi suntem, noi occidentalii, foarte adesea infirmi, atât demult am lăsat în urmă (îl ţinem departe) corpul nostru la un stadiu „inferior”, atât de mult încât nu avem decât puţină intimitate adevărată cu el, atât de puţin suntem încarnaţi…

Metoda ne învaţă să ne detectăm emoţiile, mai exact dacă ele sunt parazite sau adevărate, să le manifestăm de o manieră justă. Ea ne conduce de asemenea la a învăţa să simţim: unde anume, în corp, resimţim impactul unui eveniment sau a altuia? Cum să descriem ceea ce simţim pentru „a merge înăuntru” în loc să fugim? Numai cu această condiţie putem re-contacta, apoi elibera energia blocată a corpului nostru.

Care a fost impactul acestei metode asupra fiinţei dvs?

Această practică cu şi în corp m-a condus încet-încet la mai multe transformări. Pe planul somatic, eu nu sunt încă „vindecat” desigur, dar am depăşit termenul de supravieţuire acordat în mod obişnuit unei persoane cu un astfel de diagnostic iniţial. În lucrarea cu corpul, noi spunem că „am vorbit celulelor noastre”, ca pentru a le informa altfel, ca pentru a le re-informa, a le re-educa. Cu metoda aceasta, eu am învăţat şi verificat că celulele noastre „aud”: de exemplu, în momentele când durerea se manifesta violent, ascultarea Psalmilor în acceptarea acestei dureri a putut să o facă să dispară.

Pe planul spiritual, noţiunea de „Verb făcut carne (trup)”, de Dumnezeu incarnat în Isus Christos, a căpătat toată forţa, în timp ce înainte ea era mai mult o adeziune intelectuală. De atunci lectura textelor biblice a devenit ca o expresie vie a divinului; ea mă face adesea să vibrez în carnea (trupul) mea.

Pe planul relaţional, metoda m-a condus la mai multă pace cu ceilalţi. Învăţ încet-încet să nu mă mai confrunt cu cuvinte care rănesc. Faptul de a-mi exprima ceea ce simt altuia – mai degrabă decât să critic sau să dau sfaturi – este un mijloc de a face să scadă tensiunea. A putea să afirmi: „Când tu îmi spui asta sau când de porţi astfel cu mine, eu trăiesc asta sau simt asta” este o asumare de responsabilitate, inversul unei condamnări.

Pentru a da un exemplu concret, metoda mi-a permis să fiu în măsură să fiu alături de mama mea în boala ei şi la finalul ei de viaţă, cu o mai mare înţelegere şi compasiune. Dată fiind natura relaţiei mele cu ea dintotdeauna ştiam la modul intelectual că singura cale posibilă era iertarea, dar nu ajungeam la aceasta la modul existenţial. Pentru că Memoria Celulară este o lucrare în care corpul, re-informat, participă la transformarea fiinţei, această iertare a devenit o realitate incarnată. Aşa cum spunea Mama, tovarăşa (soţia) lui Sri Aurobindo: „A şti pentru corp, înseamnă a putea face.”

Memoria Celulară consideră corpul uman ca fiind un spaţiu de „surprindere”?

Tot acest drum îmi arată – cu mereu aceeaşi uimire şi aceeaşi încântare – capacitatea corpului de a restitui memoriile lui în tot adevărul lor: corpul ştie. Există aici o dimensiune pe care am putea-o califica la prima vedere ca somatică şi psihologică, dar acest demers merge mai departe. Pentru mine care sunt creştin, sau mai degrabă care caută să-l urmeze pe Christos, eu găsesc aici o dimensiune infinit de sacră a corpului.

Prin această metodă, corpul vine să ne „sur-prindă”, practicianul şi persoana asistată. El o face de o manieră care adesea pare a fi fără limite, căci este în afara domeniului intelectului. Corpul îşi cunoaşte istoria, pentru că el a înregistrat-o în propriile sale celule încă de la concepţie şi pentru tot timpul cât durează pelerinajul nostru pe pământ, „calea” noastră spre realizarea persoanei noastre.

Corpul vorbeşte când vrea el. Dar ce calitate de  ascultare suntem noi în măsură să punem în practică? De multe ori aceasta nu se poate face: corpul este ca şi mut. Trebuie să respectăm acest timp. Metoda vorbeşte de „timpul corpului”. Este vorba atunci de a respecta corpul. În acele momente, nu trebuie în nici un caz să-l „violăm” voind, în vreun fel, să-l forţăm să ne spună ce ştie. În acest sens metoda are un caracter sacru. Noi suntem, în privinţa acestei practici, ca într-un sanctuar. Corpul devine cu adevărat templul Duhului. Nu numai corpul, de altfel, ci totalitatea persoanei noastre reunificate în toate dimensiunile ei – corp, suflet şi spirit – şi reunită cu Unul său divin. Este vorba de o dinamică de viaţă, de o creştere a persoanei noastre, în sensul de a creşte, a se dezvolta, a se „spori” .

Da, tocmai în corpul nostru, şi nu în capul nostru este înscrisă cheia transformării persoanei noastre, posibilitatea de a deveni un „individ” cum spunea Jung, adică o fiinţă non-divizată, o fiinţă liberă, în picioare. „Părăseşte-ţi ţara ta şi du-te spre tine!” i se spune lui Abraham în Geneza (12,1).

Realizat de Michel Maxime Egger

Sursa: revista La Chair et le Souffle, „Les langages du corps”, nr.2 / 2009, p 26-31

Articolul original în franceză se află aici:http://www.trilogies.org/spip.php?article130

Traducere Viorica Juncan

Fragmente traduse în româneste din cartea lui Myriam Brousse, Votre corps a une memoire, pe site aici