Michel Maxim Egger

Când religia se transformã în mormânt

(O reacţie la Declaraţia Vaticanului din anul 2007 cu privire
la adevărul Bisericii)

Despre autor: Sociolog de meserie, jurnalist timp de zece ani, Maxime Egger este astăzi responsabil pentru probleme de dezvoltare durabilă la Alliance Sud (acţiuni de intraajutorare elveţiene). Teolog ortodox, a creat colecţia de spiritualitate ortodoxă contemporană Le Sel de la Terre la Editions du Cerf. A scris cartea Prier 15 jours avec Silouane (Ed. Nouvelle Cité). A întemeiat reţeaua Trilogies pentru a pune în dialog tradiţiile spirituale, căutările de sens şi marile mize socio-economice ale timpului nostru. De asemenea, el oferă conferinţe pe aceste teme.

Maxime Egger este unul dintre "occidentalii convertiti la ortodoxie".
Relatarea în limba românã a acestei convertiri poate fi cititã aici:
http://www.ortho-logia.com/Romanian/OccidentaliConvertiti/maxime_egger.htm

Un site care meritã explorat (în francezã): www.trilogies.org
unde Maxime Egger îsi prezintã, printre altele, si propriul itinerariu spiritual. Tradus partial în româneste aici.

Alte articole scrise de Maxime Egger traduse în limba românã pe site:

Nu poate exista transformare a lumii fãrã transformare de sine: aici

Pasi pentru o revrãjire (reenchantement) a Creatiei: aici

Eliberarea celuleor de memoria mortiferã aici

Pacea şi unitatea umană înrădăcinate în iubirea-compasiune. Aceasta este inima „veştii bune” pe care Christos – ca marea parte a maeştrilor de înţelepciune şi fondatorilor de religii – a venit nu numai s-o anunţe ci s-o întrupeze în propria viaţă. Or, de mai bine de 2000 de ani după crucificarea-învierea sa, Christos este mereu sursă de divizare şi de conflicte. Între religii, dar şi între creştini. Şi n-a sfârşit să fie astfel dacă luăm în considerare recentul document al Vaticanului care reafirmă sus şi tare pretenţia Bisericii catolice de a fi unica adevărată Biserică a lui Christos, deţinătoare a adevărului integral al creştinismului. Mică paranteză: nici Biserica ortodoxă nu crede mai puţin despre sine dar cel puţin are prudenţa sã n-o spunã în gura mare.

Adevăr religios versus adevăr spiritual

Problema este că nu ar putea exista pace fără libertate. Interioară înainte de toate, dar şi exterioară. Absenţa libertăţii, confirmatã în fiecare zi de actualitate, este fermentul de revoltă şi de violenţă. Libertatea – care nu este pur şi simplu dreptul individual de a face orice sub pretextul că aceasta ne place – este, la rândul ei, din punct de vedere spiritual, indisociabilă de adevăr. Isus spune clar: „Adevărul vă va face liberi”. A căuta adevărul este calea pentru a găsi libertatea.

Dar ce este adevărul? Îmi amintesc de o discuţie luminoasă cu un fratele Martin, fiu spiritual al părintelui Bede Griffith, acum câţiva ani, în sudul Indiei, la ashramul creştin din Shantivanam întemeiat de părintele Henri le Saux (swami Abishiktananda). El distingea, pe bunã dreptate şi cu perspicacitate, între cele două dimensiuni ale adevărului: aspectul istorico-religios şi aspectul spiritual-veşnic.

Dimensiunea istorică şi religioasă a adevărului este exprimată prin acest cuvânt al lui Dumnezeu spus lui Moise: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob.” Este Dumnezeul şi adevărul religiilor, transmis de cei de demult şi de scripturi în forme particulare, condiţionate de istorie, cultură şi psihologie, cristalizat în dogme, doctrine, ritualuri, credinţe, legi şi alte instituţii. Asa cum îmi spunea fratele Martin, dacă Dumnezeu este un fluviu imens, insesizabil şi dinamic, religiile sunt tot atâtea vase – limitate şi mai mult sau mai puţin statice – care conţin puţin din apa lui. Adevărul în dimensiunea sa istorică şi religioasă trasează frontiere între sine şi ceilalţi, defineşte criterii de apartenenţă şi cadre identitare. El divizează umanitatea între cei puri şi cei impuri, fideli şi infideli, credincioşi şi necredincioşi. Or, cine spune frontiere spune şi dorinţa de a le proteja sau de a le extinde. Deci frică, insecuritate şi împrejmuire de o parte; spirit de cucerire şi agresivitate misionară şi prozelitism de cealaltă parte. Exact reversul unei credinţe deschise.

Dimensiunea veşnică şi spirituală a adevărului este exprimată de acest alt cuvânt al lui Dumnezeu spus lui Moise: „Eu Sunt Cel ce Sunt”. Acest „Eu Sunt” este adevărul în misterul său. Inefabil, transcendent, incondiţionat. Transmis din generaţie în generaţie de către Duhul care suflă încotro vrea, deci nu ştim nici de unde vine nici încotro merge. Întotdeauna dincolo de ceea ce Dumnezeu a revelat despre Sine şi de ceea ce oamenii pot înţelege sau spune. Dincolo, de asemenea, de limitele timpului şi spaţiului, de condiţionările psihologice şi de determinările istorice. Dumnezeu nu are frontiere. Adevărul în dimensiunea sa veşnică le traversează, doboară zidurile de separare, eliberează fiinţele umane de credinţele lor şi de fricile care decurg din ele, deschide neamul omenesc spre unitatea care îl fundamentează în respectul diversităţii lui. „Căile nu-i pot uni pe bărbaţi şi pe femei, numai scopul transcendent care este Dumnezeu este capabil de aceasta” îmi spunea tot fratele Martin.

Ultimul document al Congregaţiei pentru doctrina credinţei arată din nou din plin. Problema Bisericilor şi a instituţiilor religioase este că ele confundă aceste două dimensiuni, că ele absolutizează ceea ce nu este decât relativ luând credinţele lor drept adevăr în timp ce acestea nu sunt şi nu vor fi niciodată altceva decât o aproximare a lui.

Când adevărul istoric se identifică cu adevărul veşnic, când distincţia vitală dintre degetul care arată şi realitatea pe care o desemnează se şterge, când Dumnezeu – care este „unul” în transparenţa-imanenţa sa – este redus la nume şi feţe multiple prin care s-a manifestat de-a lungul timpului şi în toate locurile, atunci confesiunile şi religiile devin factori de divizare, de conflict şi de violenţă. Tocmai în numele concepţiilor lor despre adevăr şi a imaginilor despre Dumnezeu pe care le idolatrizează.

O cale de pasaje(treceri)

Îi şi aud deja pe coreligionarii mei creştini exclamând şi replicând: dar Isus a declarat: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Dar şi aici sunt posibile mai multe interpretări. Potrivit literei sau potrivit duhului. Unele Biserici – în special cea catolică şi cea ortodoxă -  au înţeles de multe ori acest cuvânt de o manieră literală: Isus ar fi nu numai calea salvării dar şi singura („Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”). Şi Biserica, care se identifică cu trupul lui Christos, ar fi unicul loc al acestei căi, în care „subzistă” adevărul în întregime („În afara Bisericii nu există salvare”). Logică implacabilă, dar tocmai logică de divizare, de excluziune şi, în final, de război. O logică care nu aparţine numai tradiţiei creştine, din păcate.

Există totuşi o altă interpretare a acestui cuvânt-cheie al lui Christos. Mult mai profundă şi spirituală. Mai întâi, Isus nu spune că el este unica „cale”, „adevăr” şi „viaţă”. Sigur, pentru credinţa creştină, el le întrupează pe acestea în toată plinătatea, dar el nu este singura. Există şi alte căi spre Dumnezeu.

Calea lui Isus - care n-a întemeiat nici religie, nici Biserică – are această particularitate că dezvăluie, deschide şi trasează treceri: de la legea exterioară la conştiinţa interioară; de la dimensiunea istorică, religioasă şi cunoscută a adevărului la dimensiunea eternă, spirituală şi necunoscută; de la condiţionările acestei lumi la libertatea împărăţiei lui Dumnezeu; de la limitele egoului la infinitul imaginii divine; de la moarte la Viaţă. Treceri esenţiale pentru deplina actualizare a potenţelor spirituale ale fiinţei umane, pentru realizarea unei vieţi în libertatea şi adevărul lui „Eu Sunt”, pentru accesul la plenitudinea personală. Adevărul este, în acest sens şi în el însuşi, cale, mişcare, viaţă, trecere. Isus cel nomad nu avea nici măcar o piatră pe care să-şi odihnească capul.

Ieşind din matricea religiilor

Isus însuşi a fost conceput şi a crescut în iudaism: părinţii lui erau evrei, el a fost circumscris şi prezentat la Templu, a studia Tora şi a petrecut marile sărbători iudaice la sinagogă. El arată, astfel, utilitatea religiei, valoarea ei non eternă dar funcţională, iniţiatoare, pregătitoare. Religia este ca un pântec în care fiinţa umană poate fi concepută şi trezită la viaţa spirituală, poate fi hrănită şi crescută într-un spaţiu protejat, securizant, coerent. Dar, după cum remarca fratele Martin, trebuie să avem grijă ca matricea (womb) să nu devină mormânt (tomb). Este ceea ce se întâmplă atunci când credinţele – relative – se transformă în adevăruri absolute, şi doctrinele în ideologii, când „religia devine mai mare decât omul şi chiar decât Dumnezeu.” Atunci, fiinţa concepută nu ajunge să se nască cu adevărat la sine însăşi şi la adevărul ei personal, nu ajunge să-şi realizeze potenţialul ei spiritual.

Nu îi declară Isus lui Nicodim că trebuie să se nască din nou şi de sus? A se naşte înseamnă a ieşi afară din matricea care ne-a conceput. A se naşte din punct de vedere spiritual înseamnă a ieşi – în spirit – afară din pântecele religiei (ceea ce nu vrea să spună neapărat că trebuie să încetăm să practicăm). Este ceea ce a făcut Christos. Cu preţul vieţii sale. A ieşit din matricea religiei sale care îl limita pe Dumnezeu, Realitatea ultimă, la Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, care diviza umanitatea între evrei şi păgâni. Aceasta făcând, el a intrat în prezenţa universală şi infinită a lui Dumnezeu, în ascultarea Duhului viu în inima oricărui lucru, în conştiinţa unităţii lui ontologice cu Tatăl, cu toată omenirea şi cu întreaga creaţie. Nu mai era nici evreu, nici grec, nici creştin, ci Fiul Omului. O fiinţă deplin unificată în plenitudinea ei cosmoteandrică, fără nici o divizare interioară. O fiinţă de pace şi iubire.

Problema Bisericii este aceea că s-a grăbit să-şi recreeze o matrice, un pântece în care l-a închis, nu pe Christos – căci el este ireductibil -, ci imaginea reductoare(canonică) pe care şi-a făcut-o despre el şi, odată cu aceasta, pe toţi credincioşii. Cum astăzi se simte ameninţată de lumea secularizată şi de modernitate, ea se repliază asupra sa, îşi adună enoriaşi de pe toate drumurile(recenta liberalizare a messei  în latină), reafirmă conturul frontierelor şi întăreşte cadrele identităţii ei – puternic contra altora. Este exact ceea ce a făcut Vaticanul cu declaraţia lui absolutistă şi anti-ecumenică. Fără a-şi da seama că, acţionând astfel, Biserica catolică se separă şi mai mult de realitatea bărbaţilor şi femeilor de astăzi, că îşi înstrăinează pe ceilalţi creştini şi, fără îndoială, o bună parte din propriii credincioşi, îşi taie şi mai mult creanga pe care stă şi, în final, aprinde conflictele şi divizările.

Gloria lui Dumnezeu este omul liber

Isus a traversat frontierele dintre rase şi naţiuni, a sfărâmat zidurile de separaţie dintre bărbaţi şi femei, dintre adulţi şi copii, dintre cei puri şi cei impuri, dintre evrei şi non-evrei. A proclamat că dacă Dumnezeu este mai mare decât fiinţa umană, aceasta este mai mare decât religia: „Sabatul a fost făcut pentru om şi nu omul pentru sabat”. Religia, Biserica trebuie să fie în slujba fiinţei umane şi nu invers.

Aceasta este calea pe care ne-a deschis-o Isus, adevărul pe care l-a manifestat el, viaţa al cărei exemplu l-a arătat. Prin aceasta este el însuşi, prin el însuşi, o cale spre adevăr şi viaţă. O cale universală, care are aceeaşi valoare, în mod arhetipic, pentru toate religiile şi toate sistemele religioase.

„Gloria lui Dumnezeu este omul viu(trăind)” scria Irineu de Lyon (sec II). Bisericile, la fel ca toate religiile, nu sunt şi nu vor fi vii decât atunci când vor accepta să-şi lase credincioşii să iasă din pântecele lor pentru a se naşte, în sfârşit, la ei înşişi ţi la vîrsta lor adultă. Când vor naşte discipoli pentru viaţa în eterna Prezenţă şi nu pentru propria lor continuitate. Decât atunci când vor fi surse de libertate şi deci de pace.

Suntem, vai, încă departe de aceasta. Şi, în această aşteptare, bărbaţii şi femeile merg în altă parte pentru a-şi astâmpăra setea spirituală. Dar n-a prezis Isus: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr”? Acest timp a venit.

Sursa: Articolul original în limba francezã se aflã aici:http://blog.trilogies.org

Traducere Viorica Juncan