Michel Maxime Egger


Despre Maxime Egger aici

 
Paşi pentru o revrãjire a Creaţiei

Despre autor: Sociolog de meserie, jurnalist timp de zece ani, Maxime Egger este astăzi responsabil pentru probleme de dezvoltare durabilă la Alliance Sud (acţiuni de intraajutorare elveţiene). Teolog ortodox, a creat colecţia de spiritualitate ortodoxă contemporană Le Sel de la Terre la Editions du Cerf. A scris cartea Prier 15 jours avec Silouane (Ed. Nouvelle Cité). A întemeiat reţeaua Trilogies pentru a pune în dialog tradiţiile spirituale, căutările de sens şi marile mize socio-economice ale timpului nostru. De asemenea, el oferă conferinţe pe aceste teme.

Maxime Egger este unul dintre "occidentalii convertiti la ortodoxie".
Relatarea acestei convertiri poate fi cititã aici:
http://www.ortho-logia.com/Romanian/OccidentaliConvertiti/maxime_egger.htm

Un site care meritã explorat (în francezã): www.trilogies.org

Ce este natura? O simplă realitate materială fără spirit, supusă legilor fizico-chimice explicabile prin raţiunea umană, aşa cum a pretins Occidentul odată cu epoca modernă inaugurată la sfârşitul secolului al XVI-lea de personalităţi ca Descartes, Galilei şi Newton? Sau este mai mult decât atât: o realitate înzestrată cu un mister, cu o interioritate şi cu o dimensiune divină? Pe de altă parte, pentru ce suntem chemaţi la o angajare ecologică: pur şi simplu pentru că prin prea multa exploatare şi epuizare a naturii, noi distrugem înseşi bazele vieţii noastre şi ale generaţiilor viitoare? Sau, de asemenea, pentru că natura are un caracter sacru care invită la respect, cosmosul şi fiinţa umană fac parte, într-un mod atât de intim, unul din celălalt încât orice violenţă făcută primului este o atingere adusă celui de-al doilea ca şi divinului prezent şi într-unul şi în celălalt.

Motivele utilitariste, etice şi spirituale sunt, desigur, amestecate. Dar convingerea mea profundă este că relaţia noastră dezechilibrată şi distrugătoare cu natura este, în final, expresia manierei în care o privim şi în care ne gândim pe noi ca fiinţe umane. Aceasta schimbă totul: dacă considerăm natura ca fiind un simplu pachet de atomi şi de gene sau dacă o vedem – şi mai ales o trăim – ca pe o entitate vie de care suntem profund legaţi, plină de o conştiinţă, de o energie şi de un Spirit care o structurează, o însufleţesc şi o fac să tindă spre dincolo de ea însăşi. În primul caz, ne aflăm în faţa unei naturi desacralizate redusă la starea de „obiect” exploatabil şi manipulabil care mai de care de către fiinţa umană şi sistemul economic şi financiar. În cel de-al doilea caz, suntem în faţa unui subiect „viu”, adică locuit de o Prezenţă care ne cheamă la o relaţie de co-creaţie şi de comuniune.

Ecospiritualitatea se bazează pe alegerea şi pe viziunea unui cosmos locuit şi subiect. Ea cheamă aşadar, ca răspuns la criza ecologică, la o „resacralizare” a naturii şi a fiinţei umane. Aceasta presupune să ne eliberăm de dualismele în care ne-a închis modernitatea, cu separaţie ei între spirit şi materie, abordarea antropocentrică şi raţionalistă a lumii. Una dintre provocările majore este ieşirea din această paradigmă. Căci nu vom rezolva criza ecologică, de o manieră profundă şi durabilă, fără o re-creare cosmologică  şi antropologică, adică fără o transformare „radicală” a concepţiei noastre despre natură şi despre persoana umană. Această schimbare de conştiinţă este şi de ordin spiritual: ea trece printr-o redescoperire a dimensiunii metafizice, divine sau sacre, a materiei, a cosmosului şi a fiinţei umane.

Primii paşi au fost făcuţi deja în acest sens, spre emergenţa unei ecospiritualităţi. Mai întâi, un vast şantier a fost deschis de noua ştiinţă, care a apărut în secolul al XX-lea cu mecanica cuantică (pe planul atomilor) şi teoria haosului (pe planul planetelor şi a galaxiilor), inaugurând o „nouă alianţă” între fiinţa umană şi natură. Apoi, religiile au luat mai mult cunoştinţă de responsabilitatea lor ecologică, vizând înainte de toate domeniul etic. În sfârşit, o parte a mişcării ecologice s-a deschis în special la aportul religiilor primare (şamanism) şi extrem-orientale (budism).

Contribuţia creştină la o ecospiritualitate este, în schimb, mai problematică. Căci, fără a-l putea acuza de distrugerea naturii, creştinismul nu este străin de constituirea şi propagarea dualismelor – dintre Dumnezeu, fiinţa umană şi natură – care sunt la originea crizei ecologice. El i-a pregătit, într-un fel, terenul, prin anumite declaraţii dogmatice, traduceri şi interpretări ale Bibliei discutate astăzi. Astfel, afirmaţia puternică a transcendenţei divine, definirea unui abis ontologic între creat (natural) şi increat (supranatural), accentul pus pe caracterul istoric al Revelaţiei, scoaterea în relief a supremaţiei omului asupra naturii, sau viziunea escatologică a veacului ce va să vină care relativizează importanţa acestei lumi, al cărei chip va trece. Bisericile, cel puţin în Occident, au coroborat aceste dualisme printr-o teologie adesea foarte raţională şi antropo-cristocentrică, lipsită aşadar de dimensiunea cosmică, feminină şi mistică. Noţiunea-cheie a Creaţiei rămâne, de altfel, şi astăzi, înţeleasă şi învăţată, de multe ori, într-un mod care întreţine şi conduce la reprezentări şi atitudini dualiste, din care ar trebui să ieşim pentru a primi provocarea ecologică.

În acest context, dacă înţelegem să precizăm contribuţia creştină la o ecospiritualitate, este esenţial să revizităm noţiunea de Creaţie, concept „religios” în măsura în care implică existenţa unui Dumnezeu creator. Se cuvine mai ales să o purificăm de toate conotaţiile echivoce de care a fost grevată de-a lungul timpului. De a-i reda sensul ei originar, infinit de bogat şi subtil. De a o regândi şi reformula, pentru a face din ea un veritabil instrument de transformare, atât în percepţia noastră despre natură cât şi în relaţia noastră cu ea. Aceasta, în dialog cu ştiinţa şi cu celelalte tradiţii religioase şi spirituale.

Faţă în faţă cu degradarea planetei, o asemenea revizitare a noţiunii de Creaţie este capitală. Mai întâi, pentru că ea este cheia pentru a înţelege şi trăi cosmosul în tradiţiile iudaică, creştină şi islamică, din care se reclamă o parte importantă a umanităţii. Apoi, pentru că ea ascunde o mare profunzime spirituală şi o pertinenţă ecologică adesea nebănuită şi subestimată. Oricât de străină ar fi pentru o mare parte a lumii ştiinţifice şi pentru budism, noţiunea de Creaţie este, în ochii mei, de o mare actualitate şi fecunditate. Cu condiţia totuşi de a o considera de o manieră non dogmatică, ca pe un concept „transversal” şi „nomad” care inventează şi descopere realitatea, în loc să vrea să stăpânească şi subordoneze.

Originalitatea noţiunii de Creaţie este tocmai aceea de a oferi un principiu de inteligibilitate capabil să unească, fără să-i confunde, pe Dumnezeu şi cosmosul. Ea permite, de asemenea, să depăşim, integrându-le – modelele dualiste în care problematica ecologică este adesea închisă. Ideea Creaţiei are în aceasta meritul de a nu aduce prejudiciu legitimităţilor juste ale celorlalte discursuri: autonomia lumii, libertatea omului, relaţia cu transcendenţa. În schimb, ea poate constitui fundamentul unei autentice ecologi „cosmoteandrice”, în care natura nu mai este un obiect, ci îşi regăseşte demnitatea ei de subiect.

Iată câteva piste pentru a revizita noţiunea de Creaţie, pentru a o elibera de unele  conotaţii şi interpretări de ordin dualist, pentru a pune în evidenţă câteva conţinuturi spirituale capabile să contribuie la o revrăjire a naturii şi a relaţiei noastre cu ea.

CREAŢIA ESTE UN MISTER

În pofida creaţioniştilor, Biblia nu este un tratat ştiinţific. Textele Genezei nu ne spun cum a fost creată lumea, ele ne oferă elemente de inteligibilitate pentru a le descoperi sensul, pentru a înţelege de ce –ul şi pentru ce –ul lor. Ele nu explică nimic, ci dau de gândit. Sunt povestiri mitice şi simbolice care povestesc inefabilul, dezvăluie inima ascunsă a lucrurilor şi a fiinţelor, deschid spre Realitatea ultimă dincolo de aparenţe. Aceasta, re-legând exterioritatea şi interioritatea, materialul şi spiritualul.

În centrul mitului Genezei, se află gestul lui Dumnezeu care dă naştere universului:

În principiu, Dumnezeu a creat cerul şi pământul (Gn 1,1). Or, „a crea” traduce aici verbul ebraic tara care este, în Biblie, rezervat lui Dumnezeu. Nici o fiinţă umană nu este niciodată subiectul acestui verb. El întâlneşte în aceasta misterul numelui nepronunţabil, scrie Marie Balmary. Nici o comparaţie deci, nici o transpunere în domeniul experienţei noastre nu este posibilă. Eu nu mai văd nici o traducere, nici o priză imediată pentru a-i înţelege semnificaţia. (…)Creaţia este, în dimensiunea ei cea mai profundă, un mister. O realitate care ne scapă în parte, mereu dincolo de orice am putea spune în acest sens sau sesiza prin simţurile şi raţiunea noastră.

În acest sens, aşa cum există o teologie apofatică, s-ar cuveni să dezvoltăm şi o cosmologie apofatică. (…)

Or, un mister, acesta se trăieşte, se gustă, se celebrează într-o relaţie de participare, de comuniune, de co-apartenenţă. (…)
Altfel spus, sensul misterului, mulţumirea şi încântarea sunt fundamentele unei ecologii spirituale.

TOATĂ CREAŢIA ÎŞI ARE SURSA ÎN DUMNEZEU

Toate au fost prin El şi fără El nimic n-a fost, spune evanghelistul Ioan (Io 1,3). Am putea spune la fel de bine: totul vine de la El şi fără El nimic nu există. Cum să înţelegem? Când vorbim de Creator, ne imaginăm adesea în mod spontan un Dumnezeu aplecat, pierdut în norii transcendenţei lui, care creează lumea din exterior, ca un ceasornicar sau un geometru atot-puternic. Este, mai mult sau mai puţin, viziunea fondatorilor ştiinţei moderne – de la Descartes la Newton – acreditată de o anume teologie raţionalistă şi creaţionistă, în căutarea unei „cauze” primare care ar putea explica totul la modul definitiv.

Or, o autentică ecospiritualitate impune să ne desfacem de această viziune utilitaristă a lui Dumnezeu şi să disociem în partea noţiunea de Creaţie de cea de cauzalitate.

TOATĂ CREAŢIA ESTE ÎN DUMNEZEU

Înţelegem de multe ori Creaţia ca pe o mişcare de la şi spre exteriorul lui Dumnezeu. Ca şi cum Dumnezeu ar fi creat lumea într-o relaţie de exterioritate. Or, misticii celor trei mari tradiţii abrahamice (iudaismul, creştinismul, islamul) spun că, cosmosul este creat nu numai de către Dumnezeu, ci în Dumnezeu. Altfel spus, Dumnezeu a creat lumea în interiorul Lui Însuşi, ceea ce dă Creaţiei o vertiginoasă dimensiune spirituală. Cum să înţelegem acest „în” Dumnezeu?

Problema cu această înţelegere a lui ex-nihilo (adică „din nimic”) este că rămânem într-o dualitate, o exterioritate a lui Dumnezeu prin raport cu ceea ce creează El.

Există, totuşi, o altă interpretare, mai profundă şi mistică. Ea a fost dezvoltată în special de către Cabala şi doctrina acesteia, ţimţum.  Acest cuvânt ebraic înseamnă literalmente contracţie în sine, coborâre în străfundul propriu. Pentru a crea lumea, Dumnezeu nu iese din sine însuşi într-o mişcare de revelaţie spre exterior, ci se repliază asupra sa însuşi. Se retrage din el însuşi în el însuşi. Aceasta făcând, el generează un vid sau „neant” (nihilo) în inima lui. Acest neant este o formă de spaţiu primordial care conţine totul virtualmente (în germene), un rezervor infinit de energii şi potenţialităţi, în care cosmosul urmează să vină la existenţă. În acest sens, ex nihilo din Biblie nu are nimic comun cu noţiunea de neant.

Originea cosmosului este aşadar de căutat în realitatea divină. Mai exact în Logosul creator, spun Părinţii Bisericii. Toate fiinţele şi elementele naturii – în infinita diversitate a formelor lor materiale – au preexistat acolo şi există nu ca atare, ci în realitatea lor arhetipală sau, pentru a relua terminologia lui Maxim Mărturisitorul (sec. VII), potrivit logos-ului lor.

Fiecare creatură poartă logosul ei în adâncul naturii ei, ca amprentă de neşters a lui Dumnezeu care a creat-o şi care este prezent în ea. Logosul unei creaturi este ceea ce o defineşte în mod fundamental. Este „raţiunea ei de a fi” în planul lui Dumnezeu, în dublul sens al principiului ei şi al finalităţii ei. El conţine caracteristicele comune speciei ei şi pe cele, particulare, după unicitatea ei individuală. El dă, de asemenea, fiecărei fiinţe create capacitatea ei de eternitate, o potenţialitate de transfigurare care o face să tindă spre dincolo de ea însăşi. Relaţiile dintre creaturi sunt conduse de logoi (pluralul de la logos). Acestea constituie legile ontologice ale naturii – subiacente legilor fizice observate de ştiinţe -, fundamentele interioare ale ordinii, coeziunii şi armoniei ei. Potrivit lui Maxim Mărturisitorul, logoi-i există şi rămân împreună pentru totdeauna în Logos. Verbul divin este, prin aceasta, principiul unităţii Creaţiei în însăşi inima diversităţii ei şi complexităţii, centrul secret şi vital care uneşte toate fiinţele – inclusiv pe cele umane – într-o relaţie de solidaritate şi de interdependenţă.

CREAŢIA ESTE CORPUL DUMNEZEULUI CELUI VIU

Dacă Dumnezeu a creat cosmosul din El şi în interiorul Lui, El este şi în cosmos. Creştinismul, în mod cert, a suspectat mereu acest gen de afirmaţie, din teama de a nu aluneca într-o formă de panteism. Există, totuşi, o altă abordare – panenteismul –care ne ajută să evităm această primejdie. Acolo unde panteismul acordă naturii şi forţelor ei o esenţă divină (natura este Dumnezeu), panenteismul afirmă că Dumnezeu este în toate lucrurile naturii. O dinamică bine exprimată de teologul reformat Jurgen Moltmann: Se produce un locuire reciprocă a lumii în Dumnezeu şi a lui Dumnezeu în lume. Aceasta nu implică nici disoluţia lumii în Dumnezeu, cum afirmă panteismul, nici disoluţia lui Dumnezeu în lume cum afirmă ateismul. Dumnezeu rămâne Dumnezeu şi lumea rămâne creaţie. (…)

Orientul creştin a dau un fundament spiritual panenteismului prin teologia energiilor necreate. În esenţa lui, Dumnezeu este transcendent, dincolo de toate planurile de existenţă cosmică. Dar în acelaşi timp, el este şi imanent lumii, „în-interior”-ul cel mai profund prin energiile sale. Unite cu Logosul, acestea sunt structurante; haruri ale  Spiritului sfânt, ele sunt dătătoare de viaţă. Ele susţin cosmosul cu focul lor creator şi cu suflul lor de viaţă, însufleţesc creaturile cu o mişcare continuă, dându-le forţa necesară creşterii lor şi fecunditatea; ele fac din univers o pânză vastă ţesută din flux şi vibraţii, unde toate sunt interdependente. Prin aceste energii increate, fiecare creatură poate – în felul ei, mai mult sau mai puţin evoluat sau conştient – să participe la viaţa divină care este, în mod fundamental, comuniune şi armonie. Materia este deci mai mult decât materie; ea este locuită, locul Spiritului.

Prezent în lume, Dumnezeu este şi prin Logosul lui. Pentru tradiţia creştină, Creaţia îşi află plenitudinea în întruparea Verbului şi Fiului lui Dumnezeu. Acesta nu s-a făcut numai trup omenesc, ci şi trup pământesc. Nu s-a întrupat numai în persoana lui Isus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, ci şi în cosmosul întreg pentru a rezuma toate lucrurile în el. Opera lui de salvare, restaurare şi răscumpărare nu priveşte numai genul uman, ci universul întreg. Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui (Col 1,19-20). Pământul nu este numai locuinţa noastră, a oamenilor, ci şi cea a Logosului divin. Acesta s-a unit cu Creaţia, afundându-se în ea, pătrunzând-o cu focul Lui, locuind-o cu prezenţa Lui, incorporând-o şi făcând din ea propriul ei corp. Da, de la atomul cel mai infim la galaxiile cele mai imense, universul este corpul şi templul Dumnezeului celui viu.

Dacă Creaţia îşi are originea în Dumnezeu şi dacă Dumnezeu locuieşte în ea, ea este „sacră”. Nu de o manieră absolută – prin esenţă – ci de o manieră relativă, prin capacitatea ei de a fi sacrament al prezenţei divine, loc de întâlnire şi comuniune cu Dumnezeu. De unde imensul respect, amestec de iubire şi umilitate, pe care i-l datorăm.


CREAŢIA RĂSUNĂ DE CUVÂNTUL DIVIN

In virtutea acestei prezenţe a lui Dumnezeu, cosmosul şi fiecare creatură care îl compune sunt o teofanie, adică o manifestare a Fiinţei ascunse a lui Dumnezeu, a vieţii şi a frumuseţii sale. În locaşul Lui totul strigă: Slavă! (Ps. 29,9) Cosmosul răsună şi vibrează de Cuvântul prin care a fost conceput. (…)

Nici un autor n-a mers atât de departe ca şi Teilhard de Chardin în exprimarea transparenţei cosmosului la prezenţa iluminatoare a divinului. Pentru el, chiar şi materia cea mai „aspră”, „dură” şi „sterilă” este plămădită şi însufleţită de Verbul divin, ea este un mediu divin care, dizolvând strâmtele noastre măsuri, ne revelează dimensiunile lui Dumnezeu. Până acolo încât nu putem atinge Lumina divină decât amestecându-ne hotărât cu apele profunde ale devenirii cosmice.

Maxim Mărturisitorul a rezumat această transparenţă a creatului în increat într-una din cele mai puternice sinteze: Lumea este una. Căci lumea spirituală în totalitatea ei se manifestă în totalitatea lumii sensibile, exprimată mistic prin imagini simbolice pentru cei care au ochi pentru a vedea. Şi lumea sensibilă întreagă este în mod tainic transparentă lumii spirituale întregi, simplificată şi unificată de esenţele spirituale. Dar trebuie şi să avem ochi de văzut şi urechi de auzit. Căci prezenţa lui Dumnezeu este cel mai adesea discretă şi voalată, inaccesibilă simţurilor şi raţiunii deconectate de inimă şi opacifiate de patimi. Ea poate fi, în schimb, sesizată şi trăită de fiinţa reunificată lăuntric, cu spiritul treaz şi luminat de harul Duhului. Acest mod de cunoaştere, intuitiv şi mistic, este unul din pilonii de o autentică ecospiritualitate.

(Sursa: articol publicat în revista LE CHEMIN nr.82, Printemps 2009)

Traducere: Viorica Juncan