De foc este energia lor si cereascã le este originea...
(deviza lui Teilhard de Chardin)

Pierre Teilhard de Chardin
(1881-1955)

Puţini oameni, în secolul nostru, au fost atât de supuşi şi în acelasi timp atât de rãu tratati de către superiorii lor ca acest cãlugãr iezuit, cvasi mistic, paleontolog, care n-a putut să publice nimic în cursul vieţii, dar care a provocat devotate şi constante prietenii.
Toţi cei care l-au cunoscut au păstrat amintirea unei bunăvoinţe extreme şi a unei intense călduri umane.

(Jacques Arnould: Teilhard de Chardin : Pèlerin de l'avenir )



Gândirea lui Pierre Teilhard de Chardin se prezintã ca o Odisee: cea a Omului si ce a Universului. Adresându-se, în acelasi timp, inteligentei, inimii si spiritului, ea rãspunde prin rigoarea si prin lirismul ei, unei nevoi profunde de sens, de perspectivã si de entuziasm.

(din prezentarea editorului la cartea Teilhard de Chardin:Visionnaire du monde nouveau, autori: Andre Danzin, Jacques Masurel)


Portret
Evocari
Gandirea filozofica si religioasa a lui Teilhard de Chardin
Abatele Pierre despre geniul lui Teilhard de Chardin


Fragmente pe site:
Messa despre Lume - fragment
Christ in Materie - trei povestiri
Fenomenul uman - fragmente
Mediul Divin - fragmente
Eternul Feminin - fragmente
Despre Fericire. Despre Iubire - nou

... si mai urmeazã...

Cu exceptia fragmentului din Fenomenul uman toate sunt pentru prima data in limba romana, la momentul acesta.

Teilhard de Chardin este socotit unul dintre profetii secolului al XX-lea.

O prezentare PowerPoint care prezintã liniile directoare ale gândirii lui Teilhard poate fi descãrcatã de (aici) - în francezã.

O alto prezentare Powerpoint care prezintã în mare ipoteza Omega (aici) - în francezã.

Alte detalii despre Teilhard de Chardin, în francezã, (aici)

sursa foto: http://www.teilhard.org/

Opera
Teilhard de Chardin a lăsat în urmă o operă imensă: în afarã de opera sa strict stiintificã, peste 200 de eseuri şi cele trei lucrări celebre care au zdruncinat fundamentele dogmei catolice, publicate după moartea sa:
Le phenomene humain,  (1955),
L’apparition de l’homme, (1956),
Le milieu divin, (1957).
La moartea sa, în 1955, Teilhard si-a lãsat mostenirea sa intelectualã si textele sale inedite secretarei sale, Mlle Mortier, fãcand din aceasta mostenitoarea lui. Iar aceasta a încredintat apoi lucrãrile lui editurii Seuil. Cartile lui, mai ales Le Millieu Divin si Le Phenomain humain au fost bestseller-uri la începutul anilor 60. Teilhard de Chardin a fost, în parte, reabilitat, în cursul conciliului Vatican II (1962-1965), asupra cãruia a exersat de altfel o anumitã influetã. Unul din cei care i-au înteles cel mai bine gândirea a fost cardinalul Henri de Lubac.

In româneste, la editura AION, Oradea, s-a publicat, în 1997, Fenomenul uman. Fragmente pe site: (aici)

Între timp (de la crearea acestei pagini) Editura Herald a publicat, în 2007, traducerea cãrtii LE MILLIEU DIVIN, Mediul Divin, detalii (aici)

« …Pierre Teilhard de Chardin a murit în 1955. Din munţii Auvergne la zgârâie-norii new-yorkezi, din tranşeele Primului Război Mondial până în China ocupată de japonezi, de pe falezele engleze până pe malurile Mării Roşii, din pădurile Asiei până pe colinele Africii de Sud, acest iezuit nu a ignorat nimic din ceea ce este uman. Ca geolog,  a luat în serios lucrările colegilor lui despre evoluţia viului şi s-a interesat de urmele primilor noştri înaintaşi. Ca religios şi mistic şi-a trăit angajarea în sânul Companiei lui Isus cu o fidelitate neabătută, în ciuda tuturor sancţiunilor al căror obiect a fost. Ca aventurier, a împărtăşit viaţa Croazierei Galbene şi pe cea a lui Henry de Monfreid. N-a încetat niciodată să caute să unească cercetarea sa şi înţelegerea lui Dumnezeu cu iubirea lui pentru bărbaţii şi femeile vremii sale. După cincizeci de ani de la dispariţia sa, mai are el ceva să ne spună? Eu însumi religios, angajat în lumea ştiinţelor şi a tehnicii, invitat fiind să răspund la această întrebare, nu m-am interesat atât cu privire la ideile lui şi la răspândirea lor în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, cât mai ales de însăşi viaţa acestui iezuit: acest om, fenomenul Teilhard, aş putea spune, pe care l-am descoperit astfel. Cu nobleţea şi inteligenţa lui, cu curajul şi generozitatea lui; dar şi cu temerile şi ezitările lui, cu angoasele şi erorile lui. Şi deşi ştiam deja că acest om face parte din stirpea uriaşilor, am descoperit în el un frate mai mare pe umerii căruia te simţi bine să fii cocoţat!”

(extras din postfaţa lui Jacques Arnould la cartea sa: „Teilhard de Chardin”)

Portret

Extras dintr-un articol de Jacques Arnould pentru revista „Notre Histoire ”.

10 aprilie 1955, New York, orele şase după amiaza. În seara de Paşti, un iezuit petrece un moment de destindere împreună cu prietenii. Ceva obişnuit pentru acest bărbat, cu activităţi debordante şi ale cărui momente de răgaz au fost mereu consacrate prieteniei. Deodată se prăbuşeşte, sub atacul unei hemoragii cerebrale. Pierre Teilhard de Chardin, „pelerinul viitorului”,  topograful atâtor deşerturi africane şi extrem-orientale, şi-a încheiat ultima călătorie, ultima trecere: L-a întâlnit, în sfârşit, pe Cel care, în ochii lui, se găseşte în inima Materiei universale, Cristos.

Această călătorie a început-o în urmă cu trei sferturi de secol. Născut la 1 mai 1881 în Auvergne, aproape de Clermont-Ferrand, a moştenit de la înaintaşii lui nu numai o deviză mândră , De Feu (De Foc) este energia lor şi originea lor este cerească, dar şi o omenie frumoasă de gentilom, de om de lume desăvârşit. „Un om mai mult decât fermecător, seducător” scrie, despre el, una dintre prietenele lui, Claude Riviere, care, ca mulţi alţii, reţine „minunatul lui surâs, în care înfloreşte şi străluceşte toată flacăra de care îi arde inima. Inimă plină de căldură, debordând de iubire pentru tot şi pentru toţi. Inimă de o indulgenţă şi de o bunătate fără margini”. S-a scris atâta despre Teilhard de Chardin, despre gândirea sa profetică, despre curajul lui, despre erorile lui; dar s-a apreciat oare suficient adevărata măsură a ceea ce ar putea să fie opera lui cea mai convingătoare, însăşi viaţa lui, extraordinarul dar al prieteniei, înainte de toate?

”Pământul este rotund, spunea el într-o zi, pentru ca prietenia să-i facă ocolul”. El însuşi, făcând ocolul lumii, n-a încetat să creeze o impresionantă urzeală de prietenii. Fără îndoială, „duşmanii” nu i-au lipsit niciodată: germanii pe fronturile Marelui Război, tâlharii la cotitură pe cărările pierdute ale continentului asiatic, soldaţii japonezi cu ocazia ocupării Pekinului în cursul celui de-al doilea război mondial; dar şi cenzorii şi autorităţile ecleziastice care l-au condamnat la tăcere… şi, tot fără îndoială, colegii savanţi puţin sensibili la farmecul lui natural! Înconjurul lumii prietenilor lui Teilhard de Chardin ar fi o călătorie nu doar instructivă, cât mai ales pasionantă. Iată câteva etape.

Să începem, pentru a nu-l uita, pe prietenul Mării Roşii. Suntem în iarna anului 1928. Cu doi ani înainte, în urma unei „Note asupra câtorva reprezentări istorice posibile ale Păcatului Originar” (redactată în 1922), autorităţile ecleziastice îl constrâng să semneze o recunoaştere publică de credinţă referitoare la această dogmă şi să abandoneze catedra de geologie de la Institutul Catolic din Paris. Astfel pleacă spre China, în slujba Muzeului de Istorie Naturală din Tientin, fondat de părintele Emile Licent. După un sejur în Franţa, din octombrie 1927 până în noiembrie 1928, cu ocazia întoarcerii în China, el face o escală în Somalia şi în Abisinia, unde îl regăseşte pe „prietenul său etiopian, piratul Henry de Manfreid”. Fie că străbate golful Tadjura pe vasul aventurierului sau că îşi acoperă capul cu un turban „pentru a nu-i speria pe indigenii acestor triburi rămase extrem de sălbatice”, dorinţa lui Teilhard este aceeaşi: să nu lase să se piardă o ocazie de a experimenta sau cerceta, nu doar coralii sau peştii, straturile geologice şi osemintele, dar şi umanul. China i-a oferit multe ocazii de acestea şi multe „specimene” de umanitate… în afara Sinantropului! Descoperirea omului de Sinantrhropus pekinensis, în decembrie 1929, în straturile geologice ale cuaternarului (400000 de ani), a cărui studiu l-a asigurat, nu este doar rodul unei colaborări între mai multe instituţii ştiinţifice cu care iezuitul a colaborat: Service geologique de Chine (de origine chinezo-americano-suedeză), Institutul medical Rockfeller (americano-chinez) sau Universitatea chineză liberă. Această descoperire este şi o ocazie de a lega frumoase prietenii cu ceilalţi cercetători. Atunci când unul dintre ei, Davidson Blake, moare într-un mod brutal, în martie 1934, „între Sinantrop şi Omul din grota superioară, printre hărţile şi cărţile lui”, Teilhard îi scrie abatelui Breuil, un alt paleolog celebru: „Am pierdut acolo mai mult decât un frate (…) Există ceva ireparabil în această moarte(…) O moarte frumoasă în plin elan, dar un gol teribil. Trebuie să strângem rândurile pentru a continua lucrul. Dar ce lucru stupid, în aparenţă, este viaţa”.

În faţa trupului prietenului său, el jură „să lupte mai mult ca oricând pentru a da o speranţă activităţii şi cercetării umane”. O puternică prietenie, intelectuală şi personală, se pecetluieşte, zece ani mai târziu, în 1946, între Teilhard şi biologul agnostic Julian Huxley, devenit în 1947 director general al UNESCO. Până în 1955, cei doi oameni nu încetează să-şi schimbe şi să-şi confrunte ideile. „Suntem frapaţi – spune Teilhard despre propriile lor idei – de replierea revoluţionară a Umanităţii asupra ei însăşi, şi de dezvoltarea, în interiorul acestui ansamblu totalizat, a unei reţele ramificate de culturi şi de crezuri, care reproduce, în mod curios, în mediu de gândire, diversele tipuri ale filogenezei geologice”. Fără îndoială, acolo unde raţionalistul Huxley nu vede decât o acumulare, o confluenţă biologică, catolicul Teilhard vorbeşte de convergentă şi de complexificare; cel puţin, prin această prietenie a lor, au fost puse câteva elemente ale dialogului dintre tradiţia creştină şi cultura ştiinţifică modernă.

”Să vrei să fii om până la capăt”, îi repetă Teilhard de Chardin, atunci când tânărul său confrate nu mai vede foarte clar în viaţa sa, în special cu ocazia sejurului lor forţat în China, sub ocupaţia japoneză. Teilhard întreţine cu Leroy o prietenie care ar putea fi calificată ca aventurieră şi ştiinţifică: iar dacă cel mai în vârstă participă singur la Croaziera Galbenă, organizată de Citroen între mai 1931 şi februarie 1932, cei doi iezuiţi colaborează împreună la numeroase expediţii de săpături arheologice în Extremul Orient, în cadrul instituţiilor citate mai sus sau a Institutului de Geobiologie pe care îl fondează amândoi la Pekin în 1940. La această dimensiune „activă” a prieteniei lor se adaugă, am putea spune, o comuniune spirituală. Fără îndoială, Leroy nu este singurul în această situaţie, prietenia, la Teilhard, fiind fără limite, inclusiv în Compania lui Isus; dar mărturia lui este preţioasă pentru a înţelege mai bine fundamentele prieteniei trăite şi împărtăşite de mai marele său prieten.

Această prietenie are un dublu sens. Un sens uman şi un sens cosmic. Pentru a-l înţelege trebuie să amintim maniera în care Teilhard concepe umanitatea. „Omul – scrie el în Fenomenul uman, scris din 1939 până în 1940, remaniat în 1947 şi 1948, dar publicat abia în 1955, după moartea autorului – nu centru al Universului, cum s-a crezut atât de naiv până acum, ci, ceea ce este mult mai frumos, Omul săgeată indicatoare a marii sinteze biologice. Omul constituind, prin el însusi, ultimul născut, cel mai complicat, cel mai nuanţat dintre învelişurile succesive ale Vieţii”. Viziunea lui Teilhard este cea a unui evoluţionist: Evoluţia, explică el în Fenomenul Uman, este o lumină care luminează toate actiunile o curbură care trebuie să adopte toate trăsăturile”. De atunci, lumea are o istorie, cunoaşte o dezvoltare, de la materia cea mai elementară la cea mai mare complexitate, cazul Omului. Cu apariţia umanităţii, efectiv, pasul gândirii este depăşit: conştiinţa, deja prezentă în materie, dar încă închisă în instinctele viului, poate în sfârşit să se dezvolte liber. Şi astfel, în acest cadru, această „Noosferă” explică prietenia.

Prietenia, explică Teilhard de Chardin în Esquisse d’un Univers personnel , scris în 1936, nu este iubirea-pasiune care se transportă asupra persoanelor înseşi, într-o căutare exclusivă. Prietenia, din contră, rămâne deschisă unei multiplicităţi crescânde. Individul nu este uitat sau negat; doar că el întâlneşte un interes comun: urmărirea unui ideal, apărarea unei cauze, peripeţiile unei cercetări. Nu pătrunderea unuia în celălalt, precizează el, ci mai degrabă progresul în doi într-o lume nouă; altfel spus, un Ceva care înglobează persoanele. Această „afinitate, mai mult sau mai puţin confuză, care ne leagă psihologic de Totul care ne înveşmântă”, Teilhard o numeşte „Spiritul cosmic”. Conştiinţă a Totului a acestui univers care nu este la urma urmei nimic altceva decât o iubire, nu cea a unui bărbat pentru o femeie sau cea care există între prieteni, ci aceea care ne face să iubim Universul pentru că acesta din urmă converge spre un Centru ultim, o Personalitate supremă, Punctul Omega, primul Motor Înainte şi în fapt Cristos însuşi. „Cel mai mare eveniment al vieţii mele, scrie el în L’Etoffe de l’univers (1953), va fi fost identificarea graduală, în cerul sufletului meu, a celor doi sori: unul dintre aceste astre fiind Vârful cosmic postulat de o Evoluţie generalizată de tip convergent; iar celălalt este format de Isus înviat al credinţei creştine”.

Această frumoasă şi curajoasă spiritualitate a înspăimântat autorităţile vremii lui. Condamnarea din 1926 marchează debutul a aproape treizeci de ani de „dispreţ şi neînţelegere”, potrivit propriilor cuvinte ale lui Teilhard de Chardin, în legătură cu toată gândirea sa non strict ştiinţifică. Ani de o tăcere impusă de superiorii săi ecleziastici, în timp ce superiorii lui imediaţi, care îl ajutau cu loialitate să se supună, îl încurajau în cercetarea sa silenţioasă şi îi împărtăşeau speranţa” (Rene d’Ouince). De mai multe ori încearcă să-şi supună cenzurii opere precum Le Milieu Divin sau Le Phenomene humain. Zadarnică trudă: interzis fiind pentru publicare în cursul vieţii, el n-a primit efectiv niciodată, ceea ce orice cercetător are nevoie pentru a-şi continua opera: lecturile critice ale contemporanilor săi. Frustrare imensă pentru un gânditor atât de uman şi de bogat în umanitate şi în prietenii cum a fost Teilhard de Chardin.

Evocări:

Parintele Pierre Leroy

China este de asemenea şi vremea marelui său prieten şi frate în Compania lui Isus, Pierre Leroy. Înainte de a fi confidentul şi chiar alter-ego-ul lui, părintele Leroy a fost discipolul lui Teilhard de Chardin. În jurnalul lui el relatează scena primei întâlniri cu mai marele său prieten:„M-a primit într-o cameră austeră (la Muzeu, în Paris, unde era colaborator al profesorului Marcellin Boule), situată la subsol, dar unde lumina pătrundea printr-o fereastră mare de sticlă. Simplitatea părintelui m-a făcut să mă simt în largul meu imediat. Neprotocolar, m-a rugat să iau loc într-un fotoliu iar el s-a aşezat cu familiaritate pe colţul mesei. Cu bunătate, şi-a adâncit privirea în ochii mei. Eram cucerit deja. Am simţit că acest preot, necunoscut mie, era la dispoziţia mea”. Era în anul 1928. Această prietenie va dura până la moartea lui Teilhard de Chardin şi oricine l-a întâlnit pe Pierre Leroy ştie cu câtă căldură şi recunoştinţă vorbea el despre marele său prieten, până la propria sa moarte, în 1992.

TDC văzut de H. de Monfreid

”Nimeni n-a scăpat de această sublimă influenţă, şi cei mai răi au devenit cei mai buni, reabilitaţi în proprii lor ochi de încrederea generoasă pe care le-o acorda acest om care ştia să vadă în străfundul întunecat al sufletului lor, nu pentru a judeca, ci pentru a descoperi acolo virtuţi latente, pentru a face să ţâşnească reflexe neaşteptate din această umbră, aşa cum o strălucire de diamant, pierdut în drum, sclipeste deodată la lumina unei stele. Câţi nenorociţi descurajaţi, dezgustati şi revoltaţi… câţi din aceşti dezmoşteniţi, pervertiţi şi pierduţi de dispreţul pentru ei înşişi au fost reconfortaţi şi salvaţi de acest om cu privire clară, care ştia să reînsufleţească conştiinţele moarte aşa cum Isus din Nazaret l-a înviat pe Lazăr…”

…(La Teilhard) savantul şi preotul nu se opun niciodată. Cercetătorul şi misticul se completează în slujba misiunii unice a Bisericii pe care Teilhard a înţeles-o întotdeauna din punctul lui larg de vedere: „A extinde împărăţia lui Dumnezeu la alte popoare este bine. Dar mai bine este să o facem să pătrundă până în inima profundă a umanităţii. Dacă am ajunge să implantăm în acest punct precis iubirea lui Isus Cristos, am fi stupefiaţi văzând torentul popoarelor care s-arrevãrsa spontan spre Ierusalim” (EP,67).

TDC vãzut de Yves Coppens

"La punctul la care am ajuns cu cunostintele noastre, în paleontologia generalã, pare surprinzãtor ca Africa sã nu fie identificatã dintr-o datã ca singura regiune a lumii unde sã se caute, cu ceva sanse de succes, primele urme ale speciei umane". Astfel se exprima, cu o extraordinarã claritate, Pierre Teilhard de Chardin în septembrie 1954 la New York.
Nu mã pot împiedica sã-mi imaginez ce fericire imensã ar fi fost pentru Pierre Teilhard de Chardin sã trãiascã toatã aceastã perioadã recentã. Dacã eu încep prin acest citat profetic si printr-un scurt bilant a ceea ce am descoperit si învãtat de la moartea Pãrintelui Teilhard de Chardin, este bineînteles pentru a lega lumea cunostintelor anilor 1950 cu cea a zilelor noastre. Dar este si pentru a aminti cã Pierre Teilhard de Chardin a fost, mai întâi, un paleontolog.

TDC vãzut de Joel de Rosnay

Teilhard de Chardin a fost un mare precursor al gândirii complexe. El a avut meritul de a prelungi notiunea de biosferã la cea de noosferã, interconexiunea creierelor umane prin ceea ce cunostea la acea vreme, adicã telefonul, telegraful si televiziunea la începutul ei. Dacã ar fi cunoscut internetul ar fi inteles, fãrã îndoialã, cã fenomenul era si mai profund si cã noi suntem în curs de a construi progresiv, "din interior", un creier prin interconexiune de sinapse (ordinatoarele si modemurile lor). De altfel, multi cercetãtori care lucreazã în optica "global brain", fie ei rusi, americani, japonezi sau europeni, îl citeazã foarte des pe Teilhard de Chardin în operele lor.

Gândirea filozofică şi religioasă a lui Pierre de Chardin
O viziune a lumii

Geolog, paleontolog, preot iezuit, Pierre Teilhard de Chardin a fost, înainte de toate, un neobosit cercetător. A fost printre primii care au propus o sinteză a Istoriei Universului aşa cum ne este ea explicată astăzi de comunitatea oamenilor de ştiinţă. Viziunea sa, prezentată, printre altele, în Fenomenul Uman, este concepută în jurul temei centrale a evoluţiei. Evoluţia ca si crestere a complexităţii pe care o suportă conştiinţa în ipoteza unei convergenţe într-un punct „Omega”.

El a dezvoltat mai ales conceptul de „noosferă”, zonă de gândire în jurul Pământului, şi a explicat fenomenul planetizării în curs. Din punct de vedere religios, Teilhard de Chardin a identificat treptat punctul Omega cu „Cristosul Universal” al sfântului Pavel. Pe tot parcursul vieţii lui a rămas în contact cu Museum National d’Histoire Naturelle care găzduieşte Fundaţia sa.

Viziunea sa despre lume

Teilhard aduce, în privinţa materiei, un mod nou de a vedea. Darwin tocmai şi-a prezentat teoria sa:… omul s-ar trage din maimuţă?!... Biserica, dar nu numai ea, protestează! Dar, foarte repede, Teilhard înţelege că evoluţia speciilor se înscrie în realitatea descoperirilor în curs ale antropologiei. Plecând de aici, în locul vechii reprezentări a lumii, care era cea a unei lumi fixe(înţepenite) în care acţiunea Omului, apărut dintr-odată şi „gata făcut” în natură, se înscrie, într-un mod imuabil, între polii binelui şi al răului, el propune o reprezentare antropologică nouă, degajată dintr-o viziune a lumii înţeleasă ca o crestere de complexitate şi de conştiinţă. Conştiinţa ieşind la suprafaţă treptat din profunzimile materiei pe măsură ce se organizează. Emergenţã acţionând prin crearea de entităţi, organic legate, din ce în ce mai complexe şi conştiente, aşa cum arată viaţa animală. Iar aceasta până la nivelul umanului. Iar înaintarea operând prin mari rupturi, separate de faze de evoluţie lentă pregătind aceste salturi: saltul Vieţii, apoi saltul Omului, adică apariţia unei supra-conştiinţe sau conştiinţa reflectată(=conştiinţa de sine). Umanitatea este creatura cea mai complexă. Dacă ea nu mai este centrul lumii, de la Galilei încoace, în schimb este culmea complexităţii – săgeata – care îl vizează pe Dumnezeu, nu mai putin, la punctul ultim al traiectoriei Lumii. Acest punct, Omega, neputând fi altul decât cel al întâlnirii plenare aşteptate încă de la origini (alfa) de inima Lumii. Omul nu este deci produsul hazardului. El este voit pentru conştiinţa sa şi pentru puterea lui de acţiune. Pentru conştiinţa sa reflectată care are acum mâinile pe manetele de conducere ale evoluţiei, ca responsabil aşadar. Pentru Teilhard, copilăria umanităţii s-a încheiat. O ultra-umanitate, unită, adultă şi responsabilă, trebuie să iasă la iveală acum. Ne aflăm acum la naşterea dificilă a acestei noosfere, gândirea umană unificată înconjurând Pământul (…mondializare – Internet – etc.). Este incendierea etajului superior al rachetei Evoluţiei, care accelerează sub impulsul activ al conştiinţei umane.

Din punct de vedere religios, Teilhard se înscrie în christologia cosmică a sfântului Pavel şi a sfântului Ioan („ Eu sunt Alfa şi Omega…”) pe care le traduce astfel: „…mântuitorul nu a putut pătrunde ţesătura cosmosului, să se infuzeze în sângele universului (faza Alfa), decât sprijinindu-se mai întâi în materie pentru a renaşte apoi (faza Omega)”. Teilhard propune deci o lectură creştină modernizată a universului care integrează cunoaşterea ştiinţifică intimă a materiei cu viziunea pauliniană a Corpului Universal al lui Cristos: un corp cosmic în fază de sublimare sub acţiunea transformatoare a energiilor iubirii. Nu există loc, în această viziune pauliniană a Întrupării, pentru un dualism ( = separare suflet / trup, sufletul fiind creat special de către Dumnezeu, în timp ce trupul nu este decât o formă a materiei, loc al suferinţei şi răului) pentru că nu există corp posibil separat de suflet care să ţină unite toate părţile.
Din punct de vedere filozofic, Teilhard reduce vechiul antagonism spirit-materie la o viziune unificată a realului: materie şi spirit, două feţe ale aceluiaşi real.

Sursa: www.teilhard.org