Paul Tillich – CURAJUL DE A FI,
Editura HERALD, 2007,
trad. din engleză Sorin Avram Vîrtop

CAPITOLUL VI
Curaj şi transcendentă
[Curajul de a accepta acceptarea]

Notã 09.02.2024
Am înlãturat mare parte din postarea initialã pentru a nu leza drepturile de autor ale Editurii HERALD. Am lãsat doar câteva idei...

Curajul este auto-afirmarea fiinţei în pofida ne-fiinţei. Curajul este actul eului individual de a prelua angoasa ne-fiinţei asupra lui prin afirmarea lui fie ca o parte a unui întreg cuprinzător, fie în individualitatea lui proprie. Curajul include în­totdeauna un risc, este întotdeauna ameninţat de către ne-fiinţă; există riscul de a se pierde singur şi de a deveni un lucru în cadrul tuturor lucruri­lor, fie de a-şi pierde propria lume într-o relaţie goală cu sine.

Curajul are nevoie de puterea de a fi, o putere care transcende ne-fiinţa care este experimentată în angoasa sorţii şi a morţii, care este prezentă în an­goasa golului interior şi a lipsei de sens, care este efectivă în angoasa vinei şi a condamnării. Curajul care preia aceste trei forme de angoasă asupra lui însuşi trebuie să fie înrădăcinat într-o putere de a f care este mai mare decât puterea proprie şi decât puterea propriei lumi. Nici auto-afirmarea ca o parte, nici auto-afirmarea ca sine nu se află dincolo de ameninţările diverse ale ne-fiinţei. Cei menţio­naţi ca reprezentanţi ai acestor forme de curaj în­cearcă să se transceandă pe ei înşişi şi lumea la care participă cu scopul de a găsi puterea fiinţei în sine şi un curaj de a fi ce se află dincolo de ameninţarea ne-fiinţei. Nu există excepţii de la această regulă; şi aceasta înseamnă că fiecare curaj de a fi are în mod mai mult sau mai puţin vizibil o rădăcină religioasă. Căci religia este starea de a fi cuprins de puterea fiinţei în sine. In unele cazuri, rădăcina religioasă este acoperită cu grijă, în alte cazuri aceasta este negată cu pasiune; în altele este ascun­să adânc, iar în altele superficial, însă aceasta nu este niciodată absentă complet. Tot ceea ce este participă la fiinţa în sine, şi fiecare este întrucâtva conştient de această participare, mai ales în mo­mentele în care experimentează ameninţarea venită din partea ne-fiinţei.

Acest lucru ne conduce spre o consideraţie finală, dubla întrebare: Cum este înrădăcinat curajul de a fi în fiinţa în sine, şi cum trebuie să înţelegem fiinţa în sine în lumina curajului de a fi? Prima în­trebare se ocupă de temeiul fiinţei ca sursă a cura­jului de a fi, cea de a doua se ocupă de curajul de a fi ca soluţie la temeiul fiinţei.

PUTEREA FIINŢEI CA SURSĂ A CURAJULUI DE A FI

Experienţa mistică şi curajul de a fi

Deoarece relaţia omului cu temeiul fiinţei lui trebuie să fie exprimată în simboluri luate din structura fiinţei, polaritatea participării şi indivi­dualizării determină caracterul special al acestei relaţii, tot aşa cum determină caracterul special al curajului de a fi. Dacă participarea este dominantă, relaţia cu fiinţa în sine are un caracter mistic; dacă individualizarea este cea care prevalează, relaţia cu fiinţa-însăşi are un caracter personal; dacă ambii poli sunt acceptaţi şi depăşiţi, relaţia cu fiinţa în sine are caracterul credinţei.

În mistică, eul individual tânjeşte după o par­ticipare la temeiul fiinţei ce se apropie de identifi­care, întrebarea noastră nu este dacă acest ţel poate vreodată să fie atins de o fiinţă finită, ci dacă şi în ce fel poate fi mistica sursa curajului de a fi. Ne-am referit la temeiul mistic al sistemului lui Spinoza, la modul lui de a deriva auto-afirmarea omului din auto-afirmarea substanţei divine la care el partici­pă, într-un mod similar, toţi misticii şi-au dobândit puterea de auto-afirmare din experienţa puterii fi­inţei în sine cu care sunt uniţi.

Dar s-ar putea întreba: poate curajul să fie unit cu misticismul în vreun fel?
[...]

În forţa acestui curaj, misticul cucereşte angoa­sa sorţii şi a morţii.
[...]

Curajul mistic de a fi durează atât timp cât du­rează situaţia mistică. Limita lui este starea de gol a fiinţei şi a sensului, împreună cu oroarea şi dis­perarea ei, pe care misticii au descris-o. în aceste momente, curajul de a fi este redus la acceptarea chiar şi a acestei stări ca o cale de pregătire prin întuneric pentru lumină, prin gol pentru abunden­tă. Atât timp cât absenţa puterii de a fi este perce­pută ca disperare, puterea fiinţei este cea care se face simţită prin disperare. A experimenta aceasta şi a îndura aceasta este curajul de a fi al misticului în starea de gol. Deşi mistica în aspectele sale ex­trem pozitive şi extrem negative este un eveniment comparativ rar, atitudinea de bază, lupta pentru unirea cu realitatea ultimă şi curajul corespunzător de a prelua ne-fiinţa care este presupusă de finitudine asupra ta însuti, reprezintă un mod de viată care este acceptat şi care a modelat părţi mari din omenire.

Însă mistica este mai mult decât o formă specială a relaţiei cu temeiul fiinţei. Mistica este un element al fiecărei forme a acestei relaţii. Din moment ce tot ceea ce este participă la puterea fiinţei, ele­mentul de identitate pe care mistica se bazează nu poate fi absent din nici o experienţă religioasă. Nu există auto-afirmare a fiinţei finite şi nu există curaj de a fi în care temeiul fiinţei şi puterea ei de a în­vinge ne-fiinţa să nu fie efective. Iar experienţa prezenţei acestei puteri este elementul mistic chiar şi în întâlnirea faţă către faţă cu Dumnezeu.

Întâlnirea divino-umană şi curajul de a fi

Polul individualizării se exprimă pe sine în experienţa religioasă ca întâlnirea personală cu Dumnezeu. Iar curajul ce vine de aici este curajul încrederii în realitatea personală ce se manifestă în experienţa religioasă. Spre deosebire de uniunea mistică, această relaţie poate fi numită comuniune personală cu sursa curajului. Deşi cele două tipuri sunt diferite, nu se exclud reciproc, căci sunt unite prin interdependenţa polară a individualizării şi participării. Curajul încrederii a fost deseori identi­ficat, în special în protestantism, cu curajul credin­ţei. Acest lucru însă nu este potrivit, deoarece încrederea nu este decât un element din cadrul credinţei.  Credinţa  cuprinde  atât participarea mistică, cât şi încrederea personală. Cele mai multe părţi ale Bibliei descriu întâlnirea religioasă în ter­meni foarte personalişti. Biblicismul, mai cu seamă cel al reformatorilor, urmează această linie. Luther şi-a îndreptat atacul împotriva elementelor obiec­tive, cantitative şi impersonale ale sistemului ro­man de legi. El a luptat pentru o relaţie imediată, de la persoană la persoană, între om şi Dumnezeu. La el, curajul încrederii a atins cel mai înalt punct din istoria gândirii creştine.

[...]

Aici, oricum, este momentul în care „accepta­rea" religioasă „de a fi acceptat" transcende vinde­carea medicală. Religia cere sursa ultimă a puterii care vindecă prin acceptarea inacceptabilului, îl cere pe Dumnezeu. Acceptarea de către Dumne­zeu, actul său de iertare sau justificare este sursa ultimă a curajului de a fi, care este capabil să preia în sine angoasa vinei şi condamnării. Puterea ulti­mă a auto-afirmării poate fi numai puterea fiinţei în sine. Tot ceea ce este mai puţin decât aceasta, propria putere finită sau a oricărui altcuiva de a fi nu poate depăşi ameninţarea radicală şi infinită a ne-fiinţei care este experimentată în disperarea condamnării de sine. De aceea, curajul de a avea încredere, aşa cum a fost exprimat la un om ca Luther, subliniază neîncetat încrederea exclusivă în

Dumnezeu şi respinge orice alt ternei pentru cu­rajul său de a fi, nu numai ca fiind insuficient, dar şi pentru faptul că-1 îndreaptă către o şi mai mare vinovăţie şi angoasă. Libertatea imensă adusă oamenilor din secolul al XlV-lea de mesajul refor­matorilor şi crearea curajului lor neîmblânzit de a accepta acceptarea s-a datorat doctrinei sola fide, şi anume mesajului conform căruia curajul de a avea încredere nu este condiţionat de nimic finit, ci nu­mai de ceea ce este necondiţionat în sine şi pe care îl experimentăm ca necondiţionat în relaţia de la persoană la persoană.

[...]

CURAJUL DE A FI - O CHEIE CĂTRE FIINŢA ÎN SINE

Ne-fiinţa deschide fiinţa

[...]

Puterea este posibilitatea pe care o fiinţă trebu­ie să o actualizeze împotriva rezistenţei altor fiinţe. Dacă vorbim despre puterea fiinţei în sine, ne refe­rim la faptul că fiinţa se auto-afirmă împotriva ne-fiinţei. [...] Ne-fiinţa îl face pe Dumnezeu un Dumnezeu viu. Fără Nu-ul pe care trebuie să îl depăşească în el însuşi şi în crea­tura sa, divinul Da ar fi lipsit de viaţă pentru el. N-ar mai exista revelaţia temeiului fiinţei, n-ar mai exista viaţă.

[...]

Auto-afirmarea divină este puterea care face posibilă auto-afirmarea fiinţei finite, curajul de a fi. Curajul este posibil doar pentru că fiinţa în sine are caracterul auto-afirmării în pofida ne-fiinţei. Cura­jul participă la auto-afirmarea fiinţei în sine, parti­cipă la puterea fiinţei care domină ne-fiinţa. Cel care primeşte această putere într-un act mistic sau personal sau de credinţă absolută este conştient de sursa curajului său de a fi.

Omul nu este în mod necesar conştient de această sursă, în situaţii de cinism şi de indiferenţă el nu este conştient de aceasta, însă aceasta lucrea­ză în el atât timp cât îşi menţine curajul de a lua angoasa asupra lui însuşi, în actul curajului de a fi, puterea fiinţei este efectivă în noi, fie că recunoaş­tem sau nu acest lucru. Fiecare act de curaj este o • manifestare a temeiului fiinţei, oricât de discutabil ar fi conţinutul actului. Conţinutul ar putea ascun­de sau denatura adevărata fiinţă, curajul din acesta arată fiinţa adevărată. Nu argumentele, ci curajul de a fi dezvăluie natura adevărată a fiinţei în sine. Prin afirmarea fiinţei noastre, noi participăm la au­to-afirmarea fiinţei în sine. Nu există argumente valabile pentru „existenţa" lui Dumnezeu, însă există acte de curaj prin care noi afirmăm puterea fiinţei, fie că ştim sau nu acest lucru. Dacă îl ştim, acceptăm acceptarea în mod conştient. Dacă nu îl ştim, o acceptăm totuşi şi participăm la ea. Iar prin acceptarea a ceea ce noi nu cunoaştem, puterea fi­inţei se manifestă în noi. Curajul are putere revela­toare, curajul de a fi este cheia către fiinţa în sine.

Transcenderea teismului

Curajul de a prelua lipsa de sens în sine însuşi presupune o relaţie cu temeiul fiinţei, relaţie pe ca­re am denumit-o „credinţă absolută". Aceasta este lipsită de conţinut special, şi totuşi are conţinut. Conţinutul credinţei absolute este „Dumnezeu mai presus de Dumnezeu". Credinţa absolută şi conse­cinţa ei, curajul care ia în sine însuşi îndoiala radi­cală, îndoiala despre Dumnezeu, transcende ideea teistă de Dumnezeu.

[...]

Teismul în toate formele sale este transcens prin experienţa pe care am numit-o credinţă abso­lută. Aceasta este acceptarea acceptării fără cineva sau ceva care să accepte. Puterea fiinţei în sine este cea care acceptă şi dă curajul de a fi. Acesta este cel mai înalt punct la care ne-a condus analiza noastră. Acesta nu poate fi descris în modul în care Dum­nezeul tuturor formelor de teism poate fi descris. Acesta nu poate fi descris nici în termeni mistici. Acesta transcende atât mistica, cât şi întâlnirea personală, după cum transcende atât curajul de a fi ca o parte, cât şi curajul de a fi în sine.

Dumnezeu mai presus de Dumnezeu şi curajul de a fi

[...]

Dumnezeu mai presus de Dumnezeul teisrnului este prezent, chiar dacă ascuns, în fiecare întâl­nire divino-umană. Religia biblică şi teologia pro­testantă sunt conştiente de caracterul paradoxal al acestei întâlniri. Ele sunt conştiente că, dacă Dum­nezeu întâlneşte omul, Dumnezeu nu mai este nici obiect şi nici subiect, şi prin urmare se află deasu­pra schemei în care teismul 1-a încadrat. Ele sunt conştiente că elementul personal cu privire la Dumnezeu este echilibrat de o prezenţă trans-per-sonală a divinului. Ele sunt conştiente că iertarea poate fi acceptată numai dacă puterea acceptării este efectivă în om - biblic vorbind, dacă puterea harului este efectivă în om. Ele sunt conştiente de caracterul paradoxal al fiecărei rugăciuni - de a vorbi cuiva căruia nu-i poţi vorbi deoarece el nu este „cineva", de a cere celui căruia nu-i poţi cere nimic fiindcă el dă sau nu dă înainte de a-i cere, de a-i spune „tu" celui care este mai aproape de tine decât eşti tu de tine însuţi. Fiecare dintre aceste paradoxuri conduce conştiinţa religioasă spre un Dumnezeu mai presus de Dumnezeul teismului.

[...]

Individul poate deveni conştient de ea în an­goasa sorţii şi a morţii, atunci când simbolurile tradiţionale care îi determină pe oameni să reziste vicisitudinilor sorţii şi ororii morţii şi-au pierdut puterea. Când „providenţa" a devenit superstiţie iar „nemurirea" a devenit ceva imaginar, ceea ce odată era putere în aceste simboluri poate rămâne în continuare prezent şi poate crea curajul de a fi în pofida experienţei unei lumi haotice şi a unei exis­tenţe finite. Curajul stoic se reîntoarce, dar nu ca o credinţă în raţiunea universală. Se reîntoarce în termenii credinţei absolute care spune Da fiinţei, fără a vedea ceva concret care ar putea birui ne-fiinţa din soartă şi din moarte.

Individul poate deveni conştient de Dumnezeul mai presus de Dumnezeul teismului în angoasa vinei şi condamnării, atunci când simbolurile tradiţionale care îi fac pe oameni să reziste angoa­sei vinei şi condamnării şi-au pierdut puterea. Când „judecata divină" este interpretată ca un complex psihologic, iar iertarea ca o rămăşiţă a „imaginii tatălui", ceea odată era putere în aceste simboluri poate fi încă prezent şi poate crea curajul de a fi, în pofida experienţei unei prăpăstii infinite dintre ceea ce suntem şi ceea ce ar trebui să fim. Curajul luteran se reîntoarce, însă nu susţinut de credinţa într-un Dumnezeu judecător şi iertător. Se întoarce în termenii unei credinţe absolute care spun Da, deşi nu există nici o putere specială care să învingă vina.

Curajul individului de a lua angoasa lipsei de sens asupra lui însuşi este limita până la care poate merge curajul de a fi. Dincolo de ea nu este decât ne-fiinţă. În interiorul ei, toate formele de curaj sunt re-stabilite în puterea Dumnezeului mai presus de Dumnezeul teismului. Curajul de a fi este în­rădăcinat în Dumnezeul care se iveşte atunci când Dumnezeu a dispărut în angoasa îndoielii.

Paul Tillich – CURAJUL DE A FI, Editura HERALD, 2007, fragmente selectate din pp. 181-219, trad. din engleză Sorin Avram Vîrtop