[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]

 

"Intoarce-Te, Doamne!" - aceasta este rugãciunea omenirii,
de-a lungul tuturor neonilor,
rugãciunea ascunsã în adâncul fiecãrui suflet omenesc."



Paul Tillich
(1886-1965)

Paul Tillich s-a născut la 20 august 1886, în localitatea Starzeddel din provincia Brandenburg, Germania. Tatăl său a fost pastor lutheran.
A studiat la cele mai mari universităţi germane: Berlin, Tubingen, Halle şi Breslau.
În tinereşe a fost puternic influenţat de gândirea teologului Robert Bultmann.
Din 1912 este numit pastor în Biserica lutherană, îmbrăţişând totodată cariera universitară.
A predat teologia la Berlin, Marburg, Dresda şi Leipzig, şi filozofia la Franfurt.
În 1934, în urma opoziţiei sale deschise faţă de nazism, părăseşte Germania şi se stabileşte în Statele Unite.
La Union Theological Seminary va preda teologia şi filozofia şi îşi va desăvârşi opera, în care încearcă să realizeze o sinteză între teologia creştină protestantă şi filozofia existenţialistă.
În 1962 se mută la Universitatea din Chicago, unde va funcţiona până în 1965, anul morţii sale.
Paul Tillich este considerat unul dintre cei mai mari teologi ai secolului XX.

OPERA:

Die religiose Lage der Gegenwart (1932);
The Shaking of the Foundations (1948);
The Courage to Be (1952);
Systematic Theology - 3 vol. (1951-1963);
Dynamics of Faith (1954);
The New Being (1955);
Love, Power, and Justice (1957);
The Eternal Now (1963);
Christianity and the Encounter of the World Religions (1963);
A History of Christian Thought: From its Judaic and Hellenistic Origins to Existentialism (1972);
My Search for Absolutes (1967, postum).

The Irrelevance and Relevance of Christian Message - A.Durwood Foster, Editor - transcrierea unor conferinte sutinute la Graduate Theological Union cu doi ani înainte de moartea sa.

Carti traduse in romaneste:


Cutremurarea temeliilor, Editura Herald, Bucuresti, 2007 Detalii aici
Dinamica credintei, Editura Herald, Bucuresti, 2007 Detalii aici
Curajul de a fi - Editura Herald, Bucuresti, 2007 Detalii aici


ULTIMA POSTARE din Paul Tillich (din iunie 2023) despre cartea sa Irelevanta si relevanta mesajului crestin AICI


Fragmente din volumul CURAJUL DE A FI de Paul Tillich pe site AICI - nou (martie 2019)
Eliminatã (10.07.2022)

Fragmente din volumul
Cutremurarea temeliilor
Editura HERALD
Detalii aici
cartea încã existã (10.07.2022)


Adâncul existenţei

„Adânc”, în accepţia sa spirituală, are două sensuri: este atât opusul „superficialului”, cât şi contrariul „înălţimii”. Adevărul este adânc, nu superficial; suferinţa este adâncă, nu înaltă. Atât lumina adevărului cât şi întunericul suferinţei sunt adânci. În Dumnezeu există adâncime şi există un adânc din care psalmistul strigă către Dumnezeu. De ce este adevărul adânc? Şi de ce este suferinţa adâncă?

Toate lucrurile vizibile au o suprafaţă. Suprafaţa este acea parte a lucrurilor care ni se înfăţişează prima. ...

În lumina acestor paşi mari şi cutezători către lucrurile adânci ale lumii noastre, ar trebui să ne uităm la noi înşine şi la opiniile pe care le considerăm adevărate. Şi trebuie să vedem ce există în aceste lucruri ce ţin de prejudecată, provenite din preferinţele noastre individuale şi din mediul social. Ar trebui să fim şocaţi constatând cât de puţină adâncime are viaţa noastră spirituală în comparaţie cu suprafaţa, cât de puţin ar putea să reziste la o lovitură serioasă. Ceva extrem de tragic se petrece în toate perioadele vieţii spirituale a omului: adevărurile, cândva adânci şi puternice, descoperite de cele mai mari genii prin suferinţe profunde şi muncă incredibilă, devin superficiale când sunt folosite în discuţiile zilnice. Cum poate avea loc şi cum are loc asemenea tragedie? Ea se poate petrece şi se petrece în mod inevitabil, deoarece nu poate exista nici un adânc fără drumul către adânc.

Adevărul fără drumul către adevăr este mort; dacă totuşi este folosit, el are efect doar la suprafaţa lucrurilor.
...

...

Înţelepciunea din toate epocile şi de pe toate continentele vorbeşte despre drumul către adâncul nostru. Acesta a fost descris în nenumărate moduri. Dar toţi preoţii şi misticii, poeţii şi filozofii, oamenii simpli şi oamenii instruiţi, care s-au preocupat de acest drum prin confesiune, introspecţie solitară, catastrofe lăuntrice sau exterioare, rugăciune, contemplare etc., au mărturisit aceeaşi experienţă. Au descoperit că nu erau ceea ce credeau că sunt, chiar şi după ce un nivel mai adânc le-a apărut pe suprafaţa ce dispărea. Acel nivel mai adânc a devenit el însuşi suprafaţă atunci când un nivel şi mai adânc a fost descoperit, iar acest lucru se întâmplă iarăşi şi iarăşi, atât timp cât durează vieţile lor, atât timp cât ei rămân pe drumul către adâncul lor.
....

Ultimul lucru pe care vreau să îl spun în legătură cu drumul spre adânc vizează unul dintre aceste paradoxuri. Sfârşitul drumului este bucuria. Iar bucuria este mai adâncă decât suferinţa. Este supremă.


Bucuria veşnică este sfârşitul căilor lui Dumnezeu. Acesta e mesajul creştinismului. Dar bucuria veşnică nu poate fi cucerită trăind la suprafaţă. Ea poate fi dobândită prin despărţirea de suprafaţă, prin pătrunderea în propriile noastre lucruri adânci, ale lumii, ale lui Dumnezeu. Momentul în care cucerim adâncul ultim al vieţilor noastre este momentul în care putem experimenta bucuria pe care o poartă veşnicia în sine, speranţa ce nu poate fi distrusă; şi în adânc se află bucurie.

Toată făptura împreună suspină

În fiecare an când se apropie Vinerea Mare şi Duminica Paştelui, gândurile noastre se îndreaptă spre măreaţa dramă a răscumpărării păcatelor, culminând cu imaginile Crucii şi Învierii. Cine este răscumpărat? Doar unii oameni; sau omenirea, inclusiv toate popoarele, sau lumea, tot ceea ce este creat, inclusiv natura, stelele şi norii, vânturile şi oceanele, pietrele şi plantele, animalele şi propriile noastre trupuri? Biblia vorbeşte neîncetat despre mântuirea lumii, aşa cum vorbeşte despre crearea lumii şi despre supunerea lumii forţelor anti-divine. Iar lume înseamnă natură, cât şi om.

Natura nu este doar glorioasă; este, de asemenea, tragică. Este subordonată legilor finitudinii şi distrugerii. Suspină şi suferă împreună cu noi.

Empatia cu natura în tragedia ei nu este o emoţie sentimentală ci simţământul adevărat al realităţii naturii. Shelling spune cu dreptate:

Un văl de tristeţe este întins peste întreaga natură, o melancolie adâncă, de neînlăturat, apasă asupra întregii vieţi.

Potrivit lui, aceasta este „vizibilă prin urmele suferinţei de pe chipul întregii naturi, îndeosebi de pe chipurile animalelor”. Doctrina suferinţei ca atribut al întregii vieţi, predicată de Budha, a cucerit părţi largi ale omenirii. Dar numai acela ce este legat în fundamentul propriei sale fiinţe de fundamentul naturii este capabil să pătrundă tragedia sa, după cum spune Shelling, „Cel mai adânc şi mai întunecat fundament al naturii umane este <dorul>… este melancolia”. Aceasta creează, în principal, simpatia dintre om şi natură. Pentru că şi în natură, cel mai adânc fundament este melancolia. Natura, de asemenea, plânge după un bun pierdut.

Oare mai suntem capabili să înţelegem ce înseamnă un sacrament? Cu cât suntem mai înstrăinaţi de natură cu atât mai puţin putem răspunde afirmativ. De aceea, în timpurile noastre, sacramentele au pierdut atât de mult din semnificaţia lor pentru indivizi şi Biserici. Pentru că în sacramente natura participă la procesul mântuirii. Pâinea şi vinul, apa şi lumina şi toate marile elemente ale naturii devin purtătoarele sensului spiritual şi ale puterii mântuitoare. Forţele naturale şi spirituale se unesc, se reunesc în sacrament. Cuvântul face apel la intelectul nostru şi poate mişca voinţa noastră. Sacramentul, dacă înţelesul lui este viu, pune stăpânire pe inconştientul nostru, ca şi pe fiinţa noastră conştientă. El pune stăpânire pe temeiul creator al fiinţei noastre. El este simbolul naturii şi al duhului, unite în mântuire.

Prin urmare, trăiţi în comuniune cu natura! Îmbrăcaţi-vă cu natura după ce v-aţi înstrăinat de ea. Ascultaţi natura în linişte şi îi veţi găsi inima. Ea va cânta mai departe slava temeiului său divin. Va suspina împreună cu noi în robia tragediei. Va vorbi despre nezdruncinata speranţă în mântuire!

Jugul religiei


...

Noi, preoţii şi învăţătorii creştinismului, nu te chemăm la creştinism, ci mai degrabă la Fiinţa Nouă căreia creştinismul trebuie să-i fie doar martor şi nimic altceva. Neconfundându-se pe sine cu acea Fiinţă Nouă. Uitaţi toate doctrinele creştine; uitaţi propriile voastre certitudini şi îndoieli, când auziţi chemarea lui Iisus. Uitaţi morala creştină, împlinirile şi eşecurile voastre, când veniţi la El. Nu vi se cere nimic, nici o idee despre Dumnezeu, nici bunătate, nici să fiţi religioşi, nici să fiţi creştini, nici să fiţi înţelepţi, nici să fiţi morali. Vi se cere numai să fiţi deschişi şi să vreţi să acceptaţi ceea ce vi se dă, Fiinţa Nouă, fiinţa iubirii, a dreptăţii şi a adevărului, aşa cum aceasta se manifestă în El, al cărui jug este bun şi a cărui povară este uşoară.


Noi îl numim pe Iisus Hristosul (Unsul) nu pentru că aduce o religie nouă, ci pentru că El este sfârşitul religiei, pentru că este mai presus de religie şi de non-religie, mai presus de creştinism şi de non-creştinism. Noi răspândim chemarea Lui deoarece este chemarea adresată fiecărui om din fiecare epocă de a primi Fiinţa Nouă, Fiinţa în care este ascunsă puterea mântuitoare a existenţei noastre, care ne scapă de trudă şi de povară, şi aduce pace în sufletele noastre.
...

Aşteptarea

Atât Vechiul cât şi Noul Testament descriu existenţa noastră în relaţie cu Dumnezeu drept una a aşteptării. Pentru psalmist aşteptarea este plină de nelinişte; la apostoli, aşteptarea este liniştită. Aşteptarea înseamnă a nu avea şi a avea în acelaşi timp.


Nu este uşor de suportat faptul de a nu-L avea pe Dumnezeu, de a-L aştepta pe Dumnezeu. Nu este uşor să predicăm duminică de duminică fără să fim convinşi noi înşine că Îl avem pe Dumnezeu şi că putem dispune de El.

Dar, cu toate că aşteptarea înseamnă a nu avea, ea înseamnă şi a avea. Faptul că aşteptăm ceva arată că într-un fel îl avem deja. Aşteptarea anticipează ceea ce încă nu este real.

Eşti acceptat
...


...

Aş vrea să propun un alt termen, nu ca substitut al cuvântului „păcat”, ci ca o cheie utilă pentru interpretarea cuvântului „păcat” – este vorba de cuvântul „separare”. Separarea este un aspect al experienţei fiecăruia. Poate că „păcat” are aceeaşi origine ca şi cuvântul „separare”, „despărţire”. În orice caz, păcatul este separare. ...

Ştim că suntem înstrăinaţi de ceva căruia îi aparţinem cu adevărat şi cu care ar trebui să fim uniţi. Ştim că soarta separării nu este o simplă întâmplare, ca o licărire de lumină, ci o experienţă la care participăm activ, în care este implicată întreaga noastră personalitate şi care, ca soartă, este şi vină.

În har, ceva este depăşit; harul apare în ciuda a ceva; harul apare în ciuda separării şi a înstrăinării. Harul este reunirea vieţii cu viaţa, împăcarea sinelui cu el însuşi. Harul este acceptarea a ceea ce este respins. Harul transformă soarta într-un destin încărcat de sens; transformă vina în încredere şi curaj. Există ceva triumfător în cuvântul „har”: în ciuda înmulţirii păcatului, harul prisoseşte încă.

Acum, să privim în noi înşine, să descoperim acolo lupta dintre separare şi unire, dintre păcat şi har, în relaţia noastră cu alţii, în relaţia noastră cu noi înşine şi în relaţia noastră cu Temeiul şi ţelul fiinţei noastre. Dacă sufletele noastre corespund descrierii pe care am încercat să o fac, cuvinte precum „păcat” şi „separare”, „har” şi „unire” pot avea un sens nou. Dar cuvintele însele nu sunt importante. Important este răspunsul nivelurilor celor mai adânci ale fiinţei noastre. Dacă un astfel de răspuns ar apărea printre noi în acest moment, am putea spune că am cunoscut harul.


...

”Păcatul” şi „harul” sunt cuvinte ciudate, dar ele nu sunt lucruri ciudate. Le găsim de fiecare dată când ne uităm în noi înşine cu ochi cercetători şi inimi deschise.

Iată, Eu fac un lucru nou

Nimic nu este mai surprinzător decât apariţia noului în noi înşine. Noi nu putem să prevedem şi nici să observăm dezvoltarea lui. Nu încercăm să îl producem prin puterea voinţei noastre, prin puterea emoţiei noastre sau prin claritatea intelectului nostru. Dimpotrivă, simţim că încercând să îl producem, îi oprim apariţia… O fiinţă nouă se naşte în noi tocmai atunci când credeam cel mai puţin. Noul se iveşte în colţurile îndepărtate ale sufletelor noastre pe care le-am neglijat vreme îndelungată. El ne deschide nivelurile adânci ale personalităţii noastre care au fost închise prin deciziile şi excluderile noastre trecute. Ne eliberează de tragedia deciziei şi excluderii, întrucât ne este dat înaintea oricărei decizii. Ne trezim cu el în noi dintr-odată! Noul pe care l-am căutat şi pe care l-am dorit apare în momentul în care pierdusem speranţa de a-l mai găsi.

(Fragmente din cartea:
Cutremurarea temeliilor de Paul Tillich,
Editura Herald, 2007
,
Traducere: Monica Medeleanu)



Salt la inceputul paginii