Rainer Maria Rilke – Scrisori către un tânăr poet,
trad. Ioan Alexandru si Ulvine Alexandru,
Editura Diana Press, 2012
Comenzi la editura.diana.press@gmail.com
sau telefon: 0722.350220

Alte pagini din R.M. Rilke pe site aici

Borgeby gard, Fladie, Suedia,
la 12 august 1904

Vreau să vă vorbesc din nou puţin, dragă domnule Kappus, deşi nu pot să spun mai nimic ce v-ar putea salva,   abia  va  fi  ceva  folositor.   Aţi  avut tristeţi nenumărate şi mari, care au trecut. Şi spuneţi că şi această trecere a fost grea şi apăsătoare. Dar vă rog să vă gândiţi dacă aceste mari  tristeţi nu cumva au străbătut   esenţa   dumneavoastră?    Dacă   nu   s-au schimbat  multe  în   dumneavoastră,   dacă  nu v-aţi schimbat   undeva,   într-un   loc   anumit   al fiinţei dumneavoastră, în timp ce aţi fost trist? Periculoase şi rele ne sunt doar acele tristeţi pe care le porţi printre oameni pentru a scăpa de ele în sporovăiala generală, ca nişte boli tratate superficial şi neghiob, se ascund şi se declanşează după o mică întrerupere, cu atât mai îngrozitor; şi se adună în miezul tău şi sunt viaţă, viaţă netrăită, dispreţuită sau pierdută, care îţi poate aduce moartea. Dacă ar fi posibil să vedem mai departe decât se întinde putinţa noastră, şi încă puţin dincolo de întăriturile extreme ale bănuielilor noastre, poate că atunci ne-am suporta tristeţile cu mai mare încredere decât bucuriile. Căci ele sunt momentele în care s-a născut ceva nou în noi, ceva necunoscut, sentimentele amuţesc în sfială, totul în noi se dă îndărăt, se face o linişte, şi noul pe care nu-l cunoaşte nimeni stă în miezul acestei linişti şi tace.

Cred că aproape toate tristeţile noastre sunt momente de încordare pe care le percepem ca pe o paralizie, pentru că nu ne mai auzim sentimentele noastre trăind; sunt uimite. Pentru că suntem singuri cu acel lucru străin care şi-a făcut apariţia în noi pentru că ne e luat pentru un moment tot ce ne era familiar şi ce ţinea de obişnuinţă; pentru că suntem la mijlocul unei treceri şi nu ne putem opri. De aceea şi trece tristeţea: noul din noi, ceea ce s-a adăugat, ne-a intrat în inimă, a pătruns în cămările sale tainice şi nu mai este nici acolo - a intrat în sânge. Şi nu aflăm ce a fost. Cu uşurinţă ar putea cineva să ne facă să credem că nu s-a întâmplat nimic, şi totuşi ne-am schimbat, aşa cum se schimbă o casă în care a intrat un oaspete. Nu putem spune cine a venit, n-o s-o ştim poate niciodată, dar multe semne arată că viitorul pătrunde în felul acesta în noi spre a creşte, mult înainte de a fi.

Şi de aceea e atât de important de a fi singur şi atent când eşti trist; pentru că momentul aparent sărac, amorţit când intră în noi viitorul, e mult mai aproape de viaţă decât celălalt moment, gălăgios şi întâmplător, care are loc parcă din afară. Cu cât suntem, trişti fiind, mai liniştiţi, mai răbdători şi mai deschişi, cu atât mai adânc şi nestrămutat intră noul în noi, cu atât ni-l însuşim mai bine, cu atât mai mult va deveni destinul nostru,şi ne vom simţi înrudiţi şi apropiaţi în adâncul nostru, când "va avea loc" (adică atunci când va ieşi din noi) într-o zi îndepărtată. Şi asta e necesar. E necesar - şi spre asta tinde evoluţia noastră încetul cu încetul - să nu ni se întâmple nimic străin, ci doar ceea ce ţine de noi de mult. Lumea a trebuit să înţeleagă într-un sens nou atâtea noţiuni care se referă la sensul evoluţiilor şi al mişcării şi încet va învăţa să descopere că ceea ce numim destin iese din oameni, nu intră în ei din afară. Doar pentru că atât de mulţi, neînsuşindu-şi destinele lor în timpul cât acestea trăiesc în ei, n-au cum sa recunoască ce iese din ei înşişi; le este atât de străin încât cred, în haotica lor spaimă, că ar fi intrat tocmai acum în ei; se jură că n-a existat ceva asemănător în ei. Cum s-a înşelat lumea multă vreme în ce priveşte mişcarea soarelui, continuă să se mai înşele asupra mişcării celor ce vin. Viitorul e fix, dragă domnule Kappus, noi însă ne mişcăm în spaţiul nemărginit.

Cum să nu ne fie greu?

Şi dacă vorbim din nou despre singurătate, devine din ce în ce mai clar că în fond nu-i ceva ce poţi alege sau părăsi. Suntem singuri. Poţi să te înşeli asupra acestui lucru şi să faci ca şi cum n-ar fi aşa. Asta-i tot. Cu cât e însă mai bine să ne dăm seama că noi suntem totul, ba chiar să plecăm de aici!

Atunci de bună seamă vom ameţi, căci toate punctele pe care ochiul nostru obişnuia să se odihnească ne sunt luate, nu mai e nimic aproape, şi toate cele îndepărtate sunt infinit de departe. Cine ar fî luat aproape pe neaşteptate şi fără să simtă trecerea, din odaia lui, şi aşezat pe cuhnea unui munte enorm, ar trebui să simtă ceva asemănător; o nesiguranţă fără seamăn: sentimentul de a fi fost lăsat în plata necunoscutului aproape că 1-ar ucide. Ar avea senzaţia că o să cadă, sau s-ar crede zvârlit în spaţiu sau sfărâmat în mii de bucăţi: ce minciună enormă ar trebui să inventeze creierul său pentru a-şi ajunge din urmă starea simţurilor şi pentru a şi le explica. Aşa se schimbă, pentru cel ce devine solitar, toate depărtările, toate măsurile, după aceste schimbări mulţi se pomenesc dintr-o dată în faţa lor, şi, la fel ca pentru omul acela din vârful muntelui, se nasc imaginaţii neobişnuite şi senzaţii stranii care par a creşte dincolo de ceea ce se poate suporta. Dar e necesar să trăim şi asta. Trebuie să ne luăm existenţa atât de departe pe cât se poate; totul, şi nemaiauzitul, trebuie să fie posibil. Acesta este în fond singurul curaj care ni se pretinde: să fim curajoşi faţă de cel mai ciudat, faţă de cel mai straniu şi faţă de neelucidatul dat. Fiindcă oamenii au fost laşi în sensul acesta, au păgubit viaţa infinit - trăirile care sunt numite în mod curent "fenomene", întreaga aşa-zisa "lumea nălucilor', moartea, toate lucrurile atât de înrudite nouă au fost împinse din viaţă prin apărarea zilnică,

Încât simţurile, cu care le-am putea cuprinde, au degenerat. De Dumnezeu să nu mai vorbim. Dar spaima de neelucidabil n-a sărăcit doar existenţa individului, ci şi relaţiile de la om sunt îngustate prin ea, parcă ridicate din albia lor firească, a posibilităţilor infinite, şi mutate pe un ml sterp în care nu se întâmplă nimic. Căci nu e singură inerţia care face ca relaţiile dintre oameni să se repete de la caz şa caz atât de nespus de monoton şi de neînnoit; e sfiala de o trăire nouă: nu-i putere să i se facă faţă.

Dar numai cine se aşteaptă la orice, care nu exclude nimic, nici cel mai straniu lucru, va trăi relaţiile cu un altul ca  [pe] ceva viu şi-şi va împlini destinul. Căci dacă ne imaginăm existenţa fiecăruia în parte ca un spaţiu mai mare sau mai mic, se arată că cei mai mulţi nu cunosc decât un colţişor al spaţiului, un locşor la fereastră, o fâşie pe care pendulează în sus şi în jos. Astfel au o anumită siguranţă. Şi totuşi e mai omenească acea nelinişte plină de primejdii care îi împinge pe prizonierii din povestirile lui Poe să pipăie formele închisorilor îngrozitoare spre a nu fi străini spaimelor nespuse ale încătuşării lor.

Noi însă nu suntem puşcăriaşi. Nu sunt puse în jurul nostru capcane şi lanţuri, şi nu există nimic de care să ne lăsăm speriaţi sau chinuiţi. Suntem puşi în viaţă ca în elementul căruia îi corespundem cel mai mult, am devenit, în afară de asta, prin adaptare milenară, aşa de asemănători acestei vieţi, încât atunci când stăm în loc, printr-un mimetism fericit, aproape că suntem de nedeosebit de tot ce ne înconjoară. N-avem motiv să fim neîncrezători faţă de lumea noastră, căci nu ne e împotrivă. Dacă are spaime, sunt spaimele noastre, dacă are prăpăstii atunci aceste prăpăstii ţin de noi, dacă sunt pericole aici, trebuie să încercăm să le iubim. Şi dacă ne facem viaţa după principiul care ne sfătuieşte să ne tot ţinem de ceea ce e greu, atunci acest lucru, care încă ne apare cel mai străin, ne va deveni cel mai familiar şi credincios. Cum am putea uita de miturile vechi care stau la începuturile tuturor popoarelor; miturile cu dragonii care se schimbă în momentul extrem în prinţese; poate că toţi dragonii vieţii noastre sunt prinţese care nu aşteaptă decât să ne vadă frumoşi şi îndrăzneţi. Poate că toate cele îngrozitoare nu sunt în esenţa lor ultimă decât lipsitul-de-ajutor care aşteaptă salvarea din partea noastră.

Rainer Maria Rilke – Scrisori către un tânăr poet, Editura Diana Press, 2012,pag. 84-94.
Cartea se poate comanda prim email: editura.diana.press@gmail.com.

Eu am achizitionat-o de la Târgul Cãrtii de la ARAD, aprilie 2018.