[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]

 




Din volumul
"Povestiri despre Bunul Dumnezeu"
de Rainer Maria RilkeR.M.Rilke

Basmul despre mâinile lui Dumnezeu
Strãinul

BASMUL DESPRE MÂINILE LUI DUMNEZEU

De curând, într-o dimineaţă, m-am întâlnit cu doamna Vecină. Ne-am salutat.
Ce toamnă! spuse după o pauză, şi privea în sus spre cer. Am făcut şi eu la fel. Dimineaţa era într-adevăr limpede şi frumoasă pentru octombrie. Deodată mi-a trecut ceva prin gând: - Ce toamnă! Am strigat, şi mi-am legănat puţin mâinile prin aer. Şi doamna Vecină a clătinat din cap aprobându-mă. Am privit-o o clipă. Faţa ei plină de bunătate sănătoasă, se ridica şi se apleca încet, cu bunăvoinţă. Era luminoasă, limpede, doar în jurul buzelor şi la tâmple erau nişte mici riduri umbrite. De unde le va fi având oare ? Şi atunci am întrebat-o pe neaşteptate: - Şi fetiţele dumneavoastră ? Ridurile de pe faţă i-au dispărut o secundă, dar apoi s-au strâns iarăşi, şi mai întunecate. – Sunt sănătoase, mulţumesc lui Dumnezeu, dar…: doamna vecină se puse în mişcare, şi eu păşeam acum în stânga ei aşa cum se cuvine. – Ştiţi, ele sunt acum la vârsta când stau şi te întreabă toată ziua. Chiar toată ziua, până noaptea.- Da, am murmurat eu - e o vârstă.. Ea însă nu se lăsa abătută: - Şi nu, de exemplu, unde se duce tramvaiul acesta cu cai? Câte stele există? Şi zece mii e mai mult decât mult? Cu totul alte lucruri! De pildă: Bunul Dumnezeu vorbeşte chinezeşte? Şi – Cum arata Bunul Dumnezeu? Toate numai despre Bunul Dumnezeu! Şi despre asta, puteţi să vă închipuiţi, nu avem de unde să ştim… - Nu, într-adevăr, am încuviinţat eu, dar poţi să faci anumite presupuneri, aşa… - Sau despre mâinile Bunului Dumnezeu ce poţi să…

Am privit-o în ochi pe Vecină: - Daţi-mi voie, i-am spus cât se poate de cuviincios, acum la urmă aţi spus ceva despre mâinile Bunului Dumnezeu - nu ? Vecina a aprobat din cap. Cred că era puţin surprinsă. – Da, m-am grăbit eu să adaug, despre mâinile lui eu ştiu câte ceva. Întâmplător – am remarcat repede, când am văzut-o că face ochii rotunzi – cu totul întâmplător – eu am - - - ascultaţi, am încheiat hotărându-mă dintr-odată, am să vă povestesc ce ştiu eu. Dacă, o clipă, am să vă însoţesc până la dumneavoastră, e tocmai de ajuns ca să vă spun.

- Bucuroasă,a spus, când am lăsat-o în sfârşit să vorbească şi ea, dar era încă surprinsă, dar n-aţi vrea poate să le-o spuneţi chiar copiilor?... – Să le-o povestesc chiar eu copiilor? Nu, scumpă doamnă, asta nu se poate, asta nu se poate în nici un caz. Vedeţi, eu mă încurc de-a binelea, nu mai ştiu ce-i cu mine, când trebuie să stau de vorbă cu copiii. E destul de rău şi aşa. Dar copiii ar putea, din buimăceala asta a mea, să creadă că eu simt că mint… Şi acum eu pun mare preţ pe adevărul acestei povestiri a mea – dar puteţi să le-o povestiţi dumneavoastră mai departe copiilor; de altfel, dumneavoastră veţi şti s-o faceţi mult mai bine, desigur. Dumneavoastră o să legaţi lucrurile unul de altul, o să le potriviţi să fie mai frumoase, eu am să istorisesc doar faptele simple, cât mai pe scurs. Da? – Bine, bine, a spus Vecina, cu gândul aiurea.

M-am gândit o clipă: - La început… dar m-am întrerupt numaidecât. De fapt, pot să pornesc de la convingerea, doamna Vecină, că vă sunt cunoscute unele lucruri din cele care ar trebui să le povestesc copiilor. De pildă, Creaţiunea… Aici  urmat o pauză destul de lungă. Apoi: - Da – şi ziua a şaptea… glasul bunei femei era acum ridicat, strident. – Staţi! Am făcut eu, trebuie totuşi să ne mai gândim şi la zilele de dinainte; căci tocmai despre asta e vorba aici. Aşadar, Bunul Dumnezeu şi-a început, după cum se ştie, lucrul făcând pământul, l-a despărţit pe acesta de ape şi a poruncit să fie lumină. Pe urmă, a plămădit, cu o iuţeală uimitoare lucrurile, vreau să spun lucrurile mari, adevărate, aşa cum există ele acum: stâncile, munţii, un copac, şi după modelul acesta, mulţi copaci. Auzeam acum, de o vreme, paşi în spatele nostru, care nu ne întreceau, dar nici nu rămâneau mai în urmă. Asta mă tulbura şi m-am încurcat atunci în povestirea creaţiunii, continuând în felul următor: - Putem face de înţeles făptuirile acestea grăbite şi încununate de succes, dacă pornim de la accepţiunea că, abia după o chibzuinţă îndelungată, profundă, totul era gata făcut în capul său, înainte ca El… Acum în sfârşit paşii aceştia erau alături de noi, şi un glas nu tocmai plăcut ne întră în vorbă: o, vorbiţi, desigur, despre domnul Schmidt, iertaţi-mă… Eu m-am întors iritat spre noua vecină, dar doamna Vecină, părea, deodată, foarte încurcată: - Hm, a tuşit ea, nu – adică – da – vorbeam tocmai, într-o anumită măsură… - Ce toamnă, spuse dintr-odată cealaltă femeie, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, şi îi strălucea faţa, roşie, mică. – Da, am auzit-o răspunzând pe Vecina mea: - Aveţi dreptate, doamnă Hupfer, o toamnă deosebit de frumoasă! După aceea cele două femei se despărţiră. Doamna Hupfer mai chicoti: - Şi sărută-i pe copii din partea mea. Buna mea Vecină nu-i mai dădea atenţie; era, fireşte, curioasă să audă povestirea mea. Eu însă am afirmat, deodată, cu o asprime de neînţeles: - Da, acum nu mai ştiu unde rămăsesem. – Spuneaţi ceva despre capul său… doamna Vecină roşi toată la faţă.

Îmi părea de-a dreptul rău s-o văd aşa, astfel că am povestit repede mai departe: - Da, vedeţi, atâta vreme cât făcea toate lucrurile, Bunul Dumnezeu nu avea nevoie să se tot uite în jos, spre pământ. Acolo, nu se putea, doar, întâmpla nimic. E adevărat, vântul bătea peste munţii care se mănau atâta cu norii pe care el îi ştia încă de mult, dar se mai ferea cu o oarecare neîncredere de vârfurile copacilor. Şi pentru bunul Dumnezeu asta era foarte bine. Lucrurile le făcuse, ca să zicem aşa, în somn; de abia de la animale începuse munca să devină mai interesantă; se aplecase acum spre ceea ce făcea şi-şi mai ridica doar rareori sprâncenele largi, să mai arunce câte o privire pe pământ. Uitase cu totul de pământ, când se apucase să formeze omul. Nu mai ştiu la ce parte complicată anume a trupului ajunsese tocmai, când în jurul lui foşniră nişte aripi. Un înger venise în grabă şi cântă: - Tu, care le vezi pe toate

Bunul Dumnezeu tresări speriat. Îl împinsese pe înger în păcat, căci acesta tocmai cântase o minciună. Şi repede Dumnezeu Tatăl privi în jos. Şi, într-adevăr, iată că acolo se şi întâmplase ceva, ceva care cu greu se mai putea drege. O păsărică rătăcea, ca şi când i-ar fi fost frică de ceva, î, sus şi în jos peste pământ şi Bunul Dumnezeu nu era în stare să o ajute să se întoarcă acasă, căci el nu văzuse din ce pădure anume ieşise sărmana vieţuitoare. S-a mâniat atunci tare şi a spus: - Păsările trebuie să rămână locului, acolo unde le-am aşezat eu. Însă îşi aduse aminte că, la rugămintea îngerului, el le dăduse aripi, ca să fie şi pe pământ ceva care să semene cu îngerii, şi împrejurarea aceasta îl indispuse şi mai mult. Acum, împotriva unor asemenea stări de spirit nu ajută nimic mai mult decât munca. Şi, ocupat cu alcătuirea omului, Bunul dumnezeu îşi recăpătă repede buna dispoziţie. Avea în faţa sa ochii îngerului ca oglindă, îşi măsură acolo propriile trăsături ş i alcătui încet şi cu grijă, pe o sferă pe care o ţinea în poală, primul chip omenesc. Fruntea ăi reuşise mult mai greu ăi era să facă cele două găuri ale nărilor să fie simetrice. Se apleca tot mai mult peste ce făcea, până când iarăşi adie ceva peste el; îşi ridică privirile. Acelaşi înger îl ocolea în zbor, de data aceasta nu se mai auzea nici un imn, căci odată cu minciuna lui, băiatului îi pierise graiul, dar, după cum îşi mişca gura, Dumnezeu vedea că el cânta iarăşi: - Tu, care le vezi pe toate. În acelaşi timp se apropie de el Sfântul Nicolae, care se bucură în ochii lui Dumnezeu de multă trecere, şi-i spuse, vorbind prin barba sa mare: - Leii tăi stau liniştiţi, sunt nişte creaturi foarte semeţe, pot să ţi-o spun! Însă e un câine mic, care aleargă chiar pe la marginea pământului, un terrier, uită-te şi tu, are să cadă acuma. Şi într-adevăr Bunul Dumnezeu văzu ceva, agitat, alb ca o luminiţă care dănţuia cam prin regiunea Scandinaviei, unde e şi aşa grozav de rotund totul. Şi se supără de-a dreptul şi-i reproşă Sfântului Nicolae că dacă leii lui nu-i plac, n-are decât să încerce să facă şi el alţii. La care, Sfântul Nicolae plecă din cer şi trânti uşa după el, aşa de tare, încât căzu o stea tocmai pe capul foxterrierului. Acum necazul era complet şi Bunul Dumnezeu trebuia să recunoască că el singur era vinovat de toate, şi se hotărî să nu-şi mai ai privirile de pe pământ. Şi aşa s-a întâmplat. Le-a lăsat mâinilor sale, care sigur sunt şi ele înţelepte, să-şi facă singure treaba, şi, deşi era şi el foarte curios să vadă cum are să arate în fond omul, privea necontenit spre pământ, în jos, unde, parcă să-i facă în ciudă, nu mai voia să se clintească nici o frunză. Ca măcar să mai aibă şi el o mulţumire după toate necazurile astea, e poruncise mâinilor sale să-i arate lui întâi omul, înainte să-i dăruie viaţa. Mereu le întreba, aşa cum fac copiii când se joacă de-a v-aţi ascunselea: - Gata? Dar auzea, ca răspuns, cum mâinile frământau mai departe şi atunci aştepta. I se părea că trece mult timp. Şi dintr-odată văzu ceva căzând prin spaţiu, ceva întunecat, venind parcă de undeva din apropierea lui. Cuprins de o presimţire urâtă, îşi strigă mâinile. Acestea apărură, murdare toate de lut, încălzite, tremurând. – Unde e omul? Le strigă el. Şi atunci dreapta se răsti la stânga: - Tu l-ai lăsat să cadă! – Te rog, spuse stânga mânioasă, tu voiai să faci totul singură, pe mine nu m-ai lăsat nici măcar să spun şi eu ceva. – Dar ar fi trebui să-l fi ţinut! Şi dreapta zvâcni deodată, ca şi cum şi-ar fi luat avânt să lovească. Apoi însă se răzgândi şi amândouă mâinile spuseră, întrecându-se una pe alta: - Era aşa de nerăbdător, omul. Mereu, tot voia să înceapă să trăiască. Noi amândouă n-am avut ce face, sigur, nici una din noi nu-i vinovată.

Însă Bunul Dumnezeu era supărat de-a binelea. Le împinse pe amândouă mâinile la o parte, căci îl împiedecau să vadă bine ce e pa pământ: - Nici nu vă mai cunosc, faceţi ce vreţi. Şi aşa au şi încercat mâinile de atunci, dar, oricât s-ar strădui, nu izbutesc altceva decât să înceapă să facă ceva. Fără Dumnezeu nu există desăvârşire pentru nici un fel de lucru. Şi iată, că, până la urmă, au obosit şi ele. Acum stau în genunchi toată ziua, şi fac penitenţă, aşa se povesteşte cel puţin. Nouă însă ni se pare că Dumnezeu se odihneşte, pentru că s-a supărat pe mâinile lui. Este încă, mereu, ziua a şaptea.

Am tăcut o clipă. Şi doamna Vecină a folosit tăcerea asta într-un chip foarte chibzuit. –Şi dumneata crezi că nu are să se mai ajungă niciodată la o împăcare? – O, ba da, am spus, cel puţin aşa sper.
- Şi când are să fie asta?
- Vedeţi, abia când Dumnezeu are să ştie cum arată omul, pe care mâinile l-au lăsat să cadă fără voia lui.

Doamna Vecină s-a gândit la asta, apoi a râs: - Dar pentru asta n-ar fi avut decât să se uite în jos… - Iertaţi-mă, am spus eu cu şiretenie, remarca dumneavoastră arată că ştiţi să pătrundeţi până în inima lucrurilor, dar povestea mea nu s-a terminat încă. Aşadar, atunci mâinile se trăseseră la o parte şi până ce Dumnezeu a privit iarăşi peste tot pământul, între timp mai trecuse iarăşi un minut, sau să spunem un mileniu, aceea ce după cum se ştie, e acelaşi lucru. În loc de un singur om erau de acum un milion de oameni. Dar erau cu toţii îmbrăcaţi. Şi cum pe vremea aceea moda era foarte urâtă şi asta făcea chiar şi chipurile să pară deformate, Dumnezeu şi-a făcut o impresie cu totul falsă şi (nu vreau s-o ascund) foarte proastă despre oameni. – Hm, a făcut Vecina şi voia să facă o observaţie. Eu însă n-am luat seama la ea şi am încheiat, accentuând bine cuvintele: - Şi din cauza asta este imperios necesar ca Dumnezeu să afle cum este cu adevărat omul. Să ne bucurăm că mai există şi unii care să-i spună… Dar, doamna Vecină nu se bucura încă. – Şi cine ar fi aceştia, vă rog? – Simplu, copiii şi din când în când şi oamenii aceia care pictează, scriu povestiri, clădesc… - Ce clădesc adică, biserici? – Da, şi chiar şi altceva, mai ales…
Doamna Vecină clătină încet din cap. unele lucruri i se păreau de-a dreptul uimitoare. Trecusem acum de casa ei şi ne reîntorceam, fără să ne grăbim. Dintr-odată ea se înveseli foarte tare şi râse: - dar, ce prostie, Dumnezeu este doar atotştiutor. Ele ar fi trebuit să ştie foarte bine de unde venea, de pildă, păsărica aceea. Mă privea triumfătoare. Eu fui puţin descumpănit, trebuie să recunosc. Dar când mi-am revenit din surpriză, am izbutit să-mi alcătuiesc o expresie cât se poate de serioasă a feţei: - Iubită doamnă, i-am explicat eu, asta este, la drept vorbind, o altă poveste, de sine stătătoare. Dar, ca să nu credeţi că ar fi, doar aşa, o scuză din partea mea (fireşte, ea se apără spunând că nici nu se gândise la asta), am să vă spun pe scurt: Dumnezeu are toate însuşirile, bineînţeles. Dar înainte ca el să fi ajuns în situaţia să şi le îndrepte – toate deopotrivă – asupra lumii, toate, i se păreau a fi o singură mare forţă. Nu ştiu dacă mă exprim lămurit. Dar însuşirile acestea ale lui s-au specializat în raport cu lucrurile şi au devenit până la un anumit punct îndatoriri. A trebuit să-şi dea osteneala să le deosebească, pe fiecare. Au fost chiar conflicte. (De altminteri, ca o remarcă: eu vă spun toate acestea numai dumneavoastră şi nu trebuie în nici un caz să le povestiţi şi pe astea mai departe copiilor.) – Ce te gândeşti dumneata, mă aprobă ascultătoarea mea.
- Vedeţi, dacă ar fi trecut chiar atunci pe acolo în zbor un înger cântând: Tu, care le ştii pe toate, atunci totul ar fi fost foarte bine…
- Şi această poveste ar fi fost de prisos?
- sigur, am întărit eu. Acum voiam să-mi iau rămas bun. – Dar dumneata le ştii toate aşa, sigur? –Ştiu foarte sigur, am răspuns eu aproape solemn. – Atunci am astăzi ce să le povestesc copiilor! – Şi eu mi-aş lua cu plăcere libertatea să ascult cum le spuneţi. Acum rămâneţi cu bine. – Rămâi cu bine, mi-a răspuns ea.

Apoi s-a mai întors o dată: - Dar de ce tocmai îngerul acesta… Doamnă Vecină, i-am spus eu întrerupând-o, îmi dau seama acum că cele două drăgălaşe fetiţe ale dumneavoastră nu întreabă atât de multe doar pentru că sunt copii… - Ci? M-a întrebat curioasă Vecina. – vedeţi, medicii spun că există anumite lucruri care se transmit prin moştenire… Doamna vecina mea m-a ameninţat cu degetul. Ne-am despărţit totuşi ca buni prieteni.

Când am întâlnit-o o dată pe scumpa mea Vecină(de altfel după o pauză destul de lungă), nu era singură, astfel că nu a m putut afla dacă le spusese fetelor ei povestea mea şi cu ce rezultat. Această îndoială mi-a risipit-o o scrisoare pe care am primit-o la scurtă vreme după aceea. Cum nu am primit de la expeditorul ei îngăduinţa să o fac publică, trebuie să mă mărginesc să povestesc cum se termina această scrisoare şi, povestind asta, se va recunoaşte uşor de unde venea. Se încheie cu aceste vorbe: „Eu şi încă alţi cinci copii anume pentru că sunt împreună cu ei”.

Îndată după primirea scrisorii, eu am răspuns după cum urmează: „Dragi copii, vă cred bucuros că basmul despre mâinile lui Dumnezeu v-a plăcut; şi mie îmi place. Cu toate acestea, eu nu pot s vin până la voi. Nu vă supăraţi pe mine pentru asta. Cine ştie, poate că nici nu e sigur că am să vă plac. Eu nu am un nas frumos, şi dacă, aşa se întâmplă uneori, nasul meu are în vârf şi un mic coş roşu, atunci veţi fi toată vremea cu ochii la punctuleţul acesta. Şi toate acestea nu ar fi deloc frumoase pentru mine. Din cauza asta vă propun o altă cale de ieşire. Noi avem (chiar dacă n-o socotim pe mama) o grămadă de prieteni şi cunoştinţe comune, care nu sunt copii. O s aflaţi şi voi cine sunt aceştia. Acestora eu am să le povestesc din timp în timp câte o poveste, şi voi s-o primiţi de la ceşti mijlocitori încă şi mai frumoasă decât aş putea eu să o întocmesc. Căci sunt şi poeţi mari printre aceşti prieteni ai noştri. N-am să vă spun dinainte despre ce are să fie vorba în poveştile mele. Dar, cum pe voi nu vă preocupă nimic atât de mult ca Bunul Dumnezeu şi nimic altceva nu e mai aproape de inima voastră, am să adaug la fiecare prilej ce mai ştiu despre el. şi, dacă ceva n-are să fie cum se cuvine în privinţa asta, atunci scrieţi-mi iarăşi o scrisoare frumoasă, sau rugaţi-o pe mama să-mi spună. Căci este cu putinţă ca în unele locuri să mă înşel, a trecut doar atât de mult de când am auzit şi eu poveştile cele mai frumoase, şi de atunci a trebuit să mai iau seama şi la multe care nu sunt atât de frumoase. Lucruri din astea se întâmplă în viaţă. Cu toate acestea, viaţa este ceva de-a dreptul superb: şi despre asta o să fie deseori vorba în poveştile mele. Şi cu asta vă sărut – Eu, şi eu doar, numai din cauză că sunt unul care sunt împreună cu ei”.


STRĂINUL

Un Străin mi-a scris o scrisoare. Nu despre Europa îmi scrie Străinul acesta, nu despre Moise, nici despre marii şi nici despre micii profeţi, nu despre Împăratul Rusiei sau despre Ţarul Ivan cel Groaznic, spăimosul său strămoş. Nu despre Primar sau despre ciubotarul, vecinul lui, nu despre oraşul din apropiere, nici despre oraşele depărtate; şi nici pădurea cu multele ei căprioare, şi în care eu mă pierd în fiecare dimineaţă, nu apare în scrisoarea lui. Nici nu-mi povesteşte nimic despre măicuţa sau despre surorile lui, care desigur că or fi măritate demult. Poate că şi măicuţa lui e moartă, cum ar putea fi altfel, dacă într-o scrisoare de patru file n-o găsesc pomenită nici o singură dată! El îmi dă o dovadă de mult, mult mai mare încredere; mă face fratele lui, îmi vorbeşte de necazul lui.

Seara Străinul acesta vine la mine acasă. Eu aprind lampa, îl ajut să-şi scoată mantaua şi-l rog să bea ceai împreună cu mine, pentru că este tocmai ora la care eu îmi beau în fiecare zi ceaiul. Şi la vizita unui om atât de apropiat nu trebuie să-ţi impui nici o oprelişte. Când vrem, tocmai, să ne aşezăm la masă, bag de seamă că oaspetele meu este neliniştit; chipul lui e plin de spaimă şi mâinile îi tremură. – Ai dreptate, îi spun eu, e aici o scrisoare pentru dumneata. Şi apoi vreau să-ţi torn ceaiul. – Vrei şi zahăr sau poate lămâie? Am învăţat în Rusia să beau ceaiul cu lămâie. Vrei să încerci? Pe urmă aprind o lampă şi o aşez într-un colţ îndepărtat, ceva mai sus, astfel încât în cameră să rămână o lumină de amurg, doar ceva mai caldă decât înainte, o lumină mai roşiatică. Şi atunci şi chipul oaspetelui meu pare să fie mai sigur, mai cald şi cu mult mai cunoscut. Îl mai salut încă o dată cu cuvintele: - Ştii te-am aşteptat multă vreme. Şi înainte ca Străinul să aibă timp să se mire, îi explic: - Ştiu o poveste pe care nu o pot povesti nimănui altcuiva decât dumitale; nu mă întreba de ce, spune-mi numai dacă stai comod, dacă ceaiul e de ajuns de dulce şi dacă vrei să asculţi povestea asta. Oaspetele meu a trebuit aici să surâdă. Pe urmă a răspuns simplu: - Da. – La toate trei întrebările, Da? – La toate trei.

Ne-am rezemat atunci amândoi deodată în scaunele noastre, astfel încât chipurile să ne fie umbrite. Eu mi-am aşezat pe masă paharul cu ceai, m-am bucurat văzând cum strălucea auriul ceaiului, am uitat încet de această bucurie şi am întrebat deodată: - Îţi aminteşti încă de Bunul Dumnezeu?

Străinul a stat pe gânduri. Ochii săi se adânceau în întunecime şi cu punctele lor mici de lumină din pupile semănau cu două alei lungi de frunziş, boltite într-un parc, asupra cărora se aştern, luminoase şi mari, vara şi soarele. Şi acestea încep tot astfel, cu o amurgire rotundă, se alungesc apoi într-o întunecime tot mai strâmtă până la un punct depărtat, licăritor: ieşirea dincolo, într-o zi poate încă şi mai luminoasă. Recunoşteam senzaţia aceasta, şi el spuse, ezitând, şi ca şi cum s-ar fi slujit doar fără bucurie de vocea sa: - Da, îmi mai amintesc încă de Dumnezeu. -Bun , i-am mulţumit eu, căci tocmai despre el e vorba în povestea mea. Dar înainte, mai spune-mi încă: Dumneata stai câteodată de vorbă cu copiii? – Mi se întâmplă, aşa, în trecere cel puţin… - Poate că îţi este cunoscut că Dumnezeu, ca urmare a unei neascultări urâcioase a mâinilor sale, nu ştie cum arată la drept vorbind omul? – Am auzit odată undeva spunându-se asta, dar nu ştiu de la cine, mi-a răspuns oaspetele meu şi vedeam amintiri nelămurite trecându-i pe frunte. – N-are importanţă, l-am tulburat eu, ascultă acum mai departe. Multă vreme a îndurat Dumnezeu nesiguranţa aceasta. Căci răbdarea îi e la fel mare ca şi puterea. Odată însă, când nori groşi se aşternuseră de multe zile între el şi pământ, astfel încât abia mai ştia dacă nu le visase, doar, pe toate: lumea ,şi oamenii, şi timpul, îşi strigă mâna dreaptă, care de atâta vreme fusese izgonită şi se ascunsese din faşa chipului său şi care se pierduse în lucruri mici şi fără importanţă. Ea se grăbi, supusă, să-i vină înainte, căci credea că Dumnezeu vrea să o ierte în sfârşit. Când Dumnezeu o văzu astfel stându-i în faţă în toată frumuseţea, tinereţea şi puterea ei, era înclinat să o ierte. Dar se răzgândi la timp şi-i porunci fără să o privească: - Te duci acum jos, pe pământ. Iei înfăţişarea pe care o vezi la om şi te aşezi, goală, pe un munte, astfel încât eu să te pot vedea acolo. Îndată ce ajungi jos, te duci la o femeie tânără şi-i spui aşa, dar foarte încet: Aş vrea să trăiesc. Întâi are să fie o mică întunecime în jurul tău, apoi un mare întuneric, care se numeşte copilărie, şi apoi ai să fii fiinţă omenească şi ai să urci pe munte aşa cum ţi-am poruncit eu. Toate astea nu durează decât o clipă. Mergi cu bine.

Dreapta îşi luă rămas bun de la stânga, i se adresă cu multe vorbe prietenoase, ba chiar se susţine că s-ar fi înclinat deodată în faţa ei şi i-ar fi spus: - Tu, Duhule Sfânt. Dar se şi apropiase Sfântul Pavel, Bunul Dumnezeu îşi smulse la o parte mâna dreaptă, şi un arhanghel o prinse şi o duse de acolo purtând-o sub veşmântul lui larg. Dumnezeu însă îşi ţinu rana cu stânga astfel ca sângele să nu i se reverse peste stele şi de acolo să picure în stropi trişti peste pământ. Scurtă vreme mai târziu, Dumnezeu, care urmărea cu atenţie toate cele ce se petreceau acolo jos, văzu că oamenii în veşminte de fier îşi făceau de lucru pe un munte mai mult decât pe toţi ceilalţi munţi. Şi aşteptă s-o vadă urcând acolo pe mâna sa. Dar nu veni decât un om, într-o mantie, cum se părea roşie, şi care trăgea după sine în sus ceva negru ce i se legăna pe umeri. În aceeaşi clipă, mâna stângă a lui Dumnezeu, care stătea întinsă în faţa sângelui său deschis, începu să se arate neliniştită şi deodată, înainte ca Dumnezeu să o poată împiedica, îşi părăsi locul şi începu să rătăcească precum o nebună printre stelele dimprejur şi să strige: - O, sărmana mână dreaptă, şi eu nu pot s-o ajut. Şi în vremea aceasta trăgea de braţul stâng al  Domnului, la al cărui capăt cel mai dinafară atârna ea, şi se străduia să se desprindă de acolo. Însă întregul pământ era acum roşu de sângele Domnului şi nu se mai putea recunoaşte ce se întâmpla acolo jos. Atunci ar fi fost aproape cu putinţă ca Dumnezeu să moară. Cu o ultimă încordare îşi strigă înapoi mâna dreaptă şi ea veni, palidă şi tremurătoare, şi se întinse la locul ei ca un animal bolnav. Însă nici stânga care de acum ştia câte ceva, căci o recunoscuse pe mâna dreaptă a Domnului atunci jos pe pământ când aceasta urcase într-o mantie roşie pe munte, nu putu afla de la ea ce se petrecuse mai departe pe muntele acela. Trebuie să fi fost ceva de-a dreptul înfricoşător. Căci mâna dreaptă a Domnului nu s-a mai făcut sănătoasă de atunci, şi suferă şi acum sub apăsarea acestei amintiri, nu mai puţin decât sub cea a vechii mânii a lui Dumnezeu, care nici acum nu le-a iertat pe mâinile sale. Glasul mi se odihni puţin. Străinul îşi ascunsese faţa în mâini. Multă vreme lucrurile rămăseseră aşa. Apoi Străinul spuse, cu vocea pe care i-o cunoşteam demult: - Şi de ce mi-ai povestit mie povestea aceasta?

- Altul cine m-ar fi înţeles? Dumneata ai venit la mine fără să ai vreun rang, fără însemnele unei slujbe, fără nici un fel de cinstire vremelnică, aproape fără nume. Era întuneric când ai intrat, numai că am remarcat pe trăsăturile dumitale o asemănare… Străinul îşi ridică întrebător privirile. – Da, am răspuns eu privirii sale tăcute, deseori mă gândesc, poate că mâna lui Dumnezeu este iarăşi pe drumuri…

Copiii au aflat această întâmplare şi e limpede că le-a fost istorisită în aşa fel încât ei au putut toţi s-o înţeleagă; căci ei au îndrăgit această poveste.


Din volumul „Povestiri despre Bunul Dumnezeu” de  Rainer Maria Rilke
Traducere de Mircea Ivănescu
Editura Dacia, Cluj, 1998



Salt la inceputul paginii