| |
Rainer Maria Rilke
Alte pagini din R.M.Rilke pe site:
Poeme aici
Scrisori cãtre un tânãr poet aici
Din volumul
"Povestiri despre Bunul Dumnezeu"
de Rainer Maria Rilke
Basmul despre mâinile lui
Dumnezeu
Strãinul
BASMUL
DESPRE MÂINILE LUI DUMNEZEU
De curând, într-o dimineaţă, m-am întâlnit
cu doamna Vecină. Ne-am salutat.
Ce toamnă! spuse după o pauză, şi privea în sus spre
cer. Am făcut şi eu la fel. Dimineaţa era într-adevăr
limpede şi frumoasă pentru octombrie. Deodată mi-a trecut
ceva prin gând: - Ce toamnă! Am strigat, şi mi-am legănat
puţin mâinile prin aer. Şi doamna Vecină a clătinat
din cap aprobându-mă. Am privit-o o clipă. Faţa ei plină
de bunătate sănătoasă, se ridica şi se apleca
încet, cu bunăvoinţă. Era luminoasă, limpede, doar
în jurul buzelor şi la tâmple erau nişte mici riduri umbrite.
De unde le va fi având oare ? Şi atunci am întrebat-o pe neaşteptate:
- Şi fetiţele dumneavoastră ? Ridurile de pe faţă
i-au dispărut o secundă, dar apoi s-au strâns iarăşi,
şi mai întunecate. – Sunt sănătoase, mulţumesc lui
Dumnezeu, dar…: doamna vecină se puse în mişcare, şi eu
păşeam acum în stânga ei aşa cum se cuvine. – Ştiţi,
ele sunt acum la vârsta când stau şi te întreabă toată
ziua. Chiar toată ziua, până noaptea.- Da, am murmurat eu -
e o vârstă.. Ea însă nu se lăsa abătută: - Şi
nu, de exemplu, unde se duce tramvaiul acesta cu cai? Câte stele există?
Şi zece mii e mai mult decât mult? Cu totul alte lucruri! De pildă:
Bunul Dumnezeu vorbeşte chinezeşte? Şi – Cum arata Bunul
Dumnezeu? Toate numai despre Bunul Dumnezeu! Şi despre asta, puteţi
să vă închipuiţi, nu avem de unde să ştim… -
Nu, într-adevăr, am încuviinţat eu, dar poţi să faci
anumite presupuneri, aşa… - Sau despre mâinile Bunului Dumnezeu ce
poţi să…
Am privit-o în ochi pe Vecină: - Daţi-mi voie, i-am spus cât
se poate de cuviincios, acum la urmă aţi spus ceva despre mâinile
Bunului Dumnezeu - nu ? Vecina a aprobat din cap. Cred că era puţin
surprinsă. – Da, m-am grăbit eu să adaug, despre mâinile
lui eu ştiu câte ceva. Întâmplător – am remarcat repede, când
am văzut-o că face ochii rotunzi – cu totul întâmplător
– eu am - - - ascultaţi, am încheiat hotărându-mă dintr-odată,
am să vă povestesc ce ştiu eu. Dacă, o clipă,
am să vă însoţesc până la dumneavoastră, e tocmai
de ajuns ca să vă spun.
- Bucuroasă,a spus, când am lăsat-o în sfârşit să
vorbească şi ea, dar era încă surprinsă, dar n-aţi
vrea poate să le-o spuneţi chiar copiilor?... – Să le-o
povestesc chiar eu copiilor? Nu, scumpă doamnă, asta nu se poate,
asta nu se poate în nici un caz. Vedeţi, eu mă încurc de-a binelea,
nu mai ştiu ce-i cu mine, când trebuie să stau de vorbă
cu copiii. E destul de rău şi aşa. Dar copiii ar putea,
din buimăceala asta a mea, să creadă că eu simt că
mint… Şi acum eu pun mare preţ pe adevărul acestei povestiri
a mea – dar puteţi să le-o povestiţi dumneavoastră
mai departe copiilor; de altfel, dumneavoastră veţi şti
s-o faceţi mult mai bine, desigur. Dumneavoastră o să legaţi
lucrurile unul de altul, o să le potriviţi să fie mai frumoase,
eu am să istorisesc doar faptele simple, cât mai pe scurs. Da? –
Bine, bine, a spus Vecina, cu gândul aiurea.
M-am gândit o clipă: - La început… dar m-am întrerupt numaidecât.
De fapt, pot să pornesc de la convingerea, doamna Vecină, că
vă sunt cunoscute unele lucruri din cele care ar trebui să le
povestesc copiilor. De pildă, Creaţiunea… Aici
urmat o pauză destul de lungă. Apoi: - Da – şi ziua
a şaptea… glasul bunei femei era acum ridicat, strident. – Staţi!
Am făcut eu, trebuie totuşi să ne mai gândim şi la
zilele de dinainte; căci tocmai despre asta e vorba aici. Aşadar,
Bunul Dumnezeu şi-a început, după cum se ştie, lucrul făcând
pământul, l-a despărţit pe acesta de ape şi a poruncit
să fie lumină. Pe urmă, a plămădit, cu o iuţeală
uimitoare lucrurile, vreau să spun lucrurile mari, adevărate,
aşa cum există ele acum: stâncile, munţii, un copac, şi
după modelul acesta, mulţi copaci. Auzeam acum, de o vreme,
paşi în spatele nostru, care nu ne întreceau, dar nici nu rămâneau
mai în urmă. Asta mă tulbura şi m-am încurcat atunci în
povestirea creaţiunii, continuând în felul următor: - Putem
face de înţeles făptuirile acestea grăbite şi încununate
de succes, dacă pornim de la accepţiunea că, abia după
o chibzuinţă îndelungată, profundă, totul era gata
făcut în capul său, înainte ca El… Acum în sfârşit paşii
aceştia erau alături de noi, şi un glas nu tocmai plăcut
ne întră în vorbă: o, vorbiţi, desigur, despre domnul Schmidt,
iertaţi-mă… Eu m-am întors iritat spre noua vecină, dar
doamna Vecină, părea, deodată, foarte încurcată: -
Hm, a tuşit ea, nu – adică – da – vorbeam tocmai, într-o anumită
măsură… - Ce toamnă, spuse dintr-odată cealaltă
femeie, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, şi îi strălucea
faţa, roşie, mică. – Da, am auzit-o răspunzând pe
Vecina mea: - Aveţi dreptate, doamnă Hupfer,
o toamnă deosebit de frumoasă! După aceea cele două
femei se despărţiră. Doamna Hupfer
mai chicoti: - Şi sărută-i pe copii din partea mea. Buna
mea Vecină nu-i mai dădea atenţie; era, fireşte, curioasă
să audă povestirea mea. Eu însă am afirmat, deodată,
cu o asprime de neînţeles: - Da, acum nu mai ştiu unde rămăsesem.
– Spuneaţi ceva despre capul său… doamna Vecină roşi
toată la faţă.
Îmi părea de-a dreptul rău s-o văd aşa, astfel că
am povestit repede mai departe: - Da, vedeţi, atâta vreme cât făcea
toate lucrurile, Bunul Dumnezeu nu avea nevoie să se tot uite în
jos, spre pământ. Acolo, nu se putea, doar, întâmpla nimic. E adevărat,
vântul bătea peste munţii care se mănau atâta cu norii
pe care el îi ştia încă de mult, dar se mai ferea cu o oarecare
neîncredere de vârfurile copacilor. Şi pentru bunul Dumnezeu asta
era foarte bine. Lucrurile le făcuse, ca să zicem aşa,
în somn; de abia de la animale începuse munca să devină mai
interesantă; se aplecase acum spre ceea ce făcea şi-şi
mai ridica doar rareori sprâncenele largi, să mai arunce câte o privire
pe pământ. Uitase cu totul de pământ, când se apucase să
formeze omul. Nu mai ştiu la ce parte complicată anume a trupului
ajunsese tocmai, când în jurul lui foşniră nişte aripi.
Un înger venise în grabă şi cântă: - Tu, care le vezi
pe toate…
Bunul Dumnezeu tresări speriat. Îl împinsese pe înger în păcat,
căci acesta tocmai cântase o minciună. Şi repede Dumnezeu
Tatăl privi în jos. Şi, într-adevăr, iată că
acolo se şi întâmplase ceva, ceva care cu greu se mai putea drege.
O păsărică rătăcea, ca şi când i-ar fi fost
frică de ceva, î, sus şi în jos peste pământ şi Bunul
Dumnezeu nu era în stare să o ajute să se întoarcă acasă,
căci el nu văzuse din ce pădure anume ieşise sărmana
vieţuitoare. S-a mâniat atunci tare şi a spus: - Păsările
trebuie să rămână locului, acolo unde le-am aşezat
eu. Însă îşi aduse aminte că, la rugămintea îngerului,
el le dăduse aripi, ca să fie şi pe pământ ceva care
să semene cu îngerii, şi împrejurarea aceasta îl indispuse şi
mai mult. Acum, împotriva unor asemenea stări de spirit nu ajută
nimic mai mult decât munca. Şi, ocupat cu alcătuirea omului,
Bunul dumnezeu îşi recăpătă repede buna dispoziţie.
Avea în faţa sa ochii îngerului ca oglindă, îşi măsură
acolo propriile trăsături ş i alcătui încet şi
cu grijă, pe o sferă pe care o ţinea în poală, primul
chip omenesc. Fruntea ăi reuşise mult mai greu ăi era să
facă cele două găuri ale nărilor să fie simetrice.
Se apleca tot mai mult peste ce făcea, până când iarăşi
adie ceva peste el; îşi ridică privirile. Acelaşi înger
îl ocolea în zbor, de data aceasta nu se mai auzea nici un imn, căci
odată cu minciuna lui, băiatului îi pierise graiul, dar, după
cum îşi mişca gura, Dumnezeu vedea că el cânta iarăşi:
- Tu, care le vezi pe toate.
În acelaşi timp se apropie de el Sfântul Nicolae, care se bucură
în ochii lui Dumnezeu de multă trecere, şi-i spuse, vorbind
prin barba sa mare: - Leii tăi stau liniştiţi, sunt nişte
creaturi foarte semeţe, pot să ţi-o spun! Însă e un
câine mic, care aleargă chiar pe la marginea pământului, un
terrier, uită-te şi tu, are să
cadă acuma. Şi într-adevăr Bunul Dumnezeu văzu ceva,
agitat, alb ca o luminiţă care dănţuia cam prin regiunea
Scandinaviei, unde e şi aşa grozav
de rotund totul. Şi se supără de-a dreptul şi-i reproşă
Sfântului Nicolae că dacă leii lui nu-i plac, n-are decât să
încerce să facă şi el alţii. La care, Sfântul Nicolae
plecă din cer şi trânti uşa după el, aşa de tare,
încât căzu o stea tocmai pe capul foxterrierului. Acum necazul era complet şi Bunul Dumnezeu
trebuia să recunoască că el singur era vinovat de toate,
şi se hotărî să nu-şi mai ai privirile de pe pământ.
Şi aşa s-a întâmplat. Le-a lăsat mâinilor sale, care sigur
sunt şi ele înţelepte, să-şi facă singure treaba,
şi, deşi era şi el foarte curios să vadă cum
are să arate în fond omul, privea necontenit spre pământ, în
jos, unde, parcă să-i facă în ciudă, nu mai voia să
se clintească nici o frunză. Ca măcar să mai aibă
şi el o mulţumire după toate necazurile astea, e poruncise
mâinilor sale să-i arate lui întâi omul, înainte să-i dăruie
viaţa. Mereu le întreba, aşa cum fac copiii când se joacă
de-a v-aţi ascunselea: - Gata? Dar auzea, ca răspuns, cum mâinile
frământau mai departe şi atunci aştepta. I se părea
că trece mult timp. Şi dintr-odată văzu ceva căzând
prin spaţiu, ceva întunecat, venind parcă de undeva din apropierea
lui. Cuprins de o presimţire urâtă, îşi strigă mâinile.
Acestea apărură, murdare toate de lut, încălzite, tremurând.
– Unde e omul? Le strigă el. Şi atunci dreapta se răsti
la stânga: - Tu l-ai lăsat să cadă! – Te rog, spuse stânga
mânioasă, tu voiai să faci totul singură, pe mine nu m-ai
lăsat nici măcar să spun şi eu ceva. – Dar ar fi trebui
să-l fi ţinut! Şi dreapta zvâcni deodată, ca şi
cum şi-ar fi luat avânt să lovească. Apoi însă se
răzgândi şi amândouă mâinile spuseră, întrecându-se
una pe alta: - Era aşa de nerăbdător, omul. Mereu, tot
voia să înceapă să trăiască. Noi amândouă
n-am avut ce face, sigur, nici una din noi nu-i vinovată.
Însă Bunul Dumnezeu era supărat de-a binelea. Le împinse pe
amândouă mâinile la o parte, căci îl împiedecau să vadă
bine ce e pa pământ: - Nici nu vă mai cunosc, faceţi ce
vreţi. Şi aşa au şi încercat mâinile de atunci, dar,
oricât s-ar strădui, nu izbutesc altceva decât să înceapă
să facă ceva. Fără Dumnezeu nu există desăvârşire
pentru nici un fel de lucru. Şi iată, că, până la
urmă, au obosit şi ele. Acum stau în genunchi toată ziua,
şi fac penitenţă, aşa se povesteşte cel puţin.
Nouă însă ni se pare că Dumnezeu se odihneşte, pentru
că s-a supărat pe mâinile lui. Este încă, mereu, ziua a
şaptea.
Am tăcut o clipă. Şi doamna Vecină a folosit tăcerea
asta într-un chip foarte chibzuit. –Şi dumneata crezi că nu
are să se mai ajungă niciodată la o împăcare? – O,
ba da, am spus, cel puţin aşa sper.
- Şi când are să fie asta?
- Vedeţi, abia când Dumnezeu are să ştie cum arată
omul, pe care mâinile l-au lăsat să cadă fără
voia lui.
Doamna Vecină s-a gândit la asta, apoi a râs: - Dar pentru asta n-ar
fi avut decât să se uite în jos… - Iertaţi-mă, am spus
eu cu şiretenie, remarca dumneavoastră arată că ştiţi
să pătrundeţi până în inima lucrurilor, dar povestea
mea nu s-a terminat încă. Aşadar, atunci mâinile se trăseseră
la o parte şi până ce Dumnezeu a privit iarăşi peste
tot pământul, între timp mai trecuse iarăşi un minut, sau
să spunem un mileniu, aceea ce după cum se ştie, e acelaşi
lucru. În loc de un singur om erau de acum un milion de oameni. Dar erau
cu toţii îmbrăcaţi. Şi cum pe vremea aceea moda era
foarte urâtă şi asta făcea chiar şi chipurile să
pară deformate, Dumnezeu şi-a făcut o impresie cu totul
falsă şi (nu vreau s-o ascund) foarte proastă despre oameni.
– Hm, a făcut Vecina şi voia să facă o observaţie.
Eu însă n-am luat seama la ea şi am încheiat, accentuând bine
cuvintele: - Şi din cauza asta este imperios necesar ca Dumnezeu
să afle cum este cu adevărat omul. Să ne bucurăm că
mai există şi unii care să-i spună… Dar, doamna Vecină
nu se bucura încă. – Şi cine ar fi aceştia, vă rog?
– Simplu, copiii şi din când în când şi oamenii aceia care pictează,
scriu povestiri, clădesc… - Ce clădesc adică, biserici?
– Da, şi chiar şi altceva, mai ales…
Doamna Vecină clătină încet din cap. unele lucruri i se
păreau de-a dreptul uimitoare. Trecusem acum de casa ei şi ne
reîntorceam, fără să ne grăbim. Dintr-odată ea
se înveseli foarte tare şi râse: - dar, ce prostie, Dumnezeu este
doar atotştiutor. Ele ar fi trebuit să ştie foarte bine
de unde venea, de pildă, păsărica aceea. Mă privea
triumfătoare. Eu fui puţin descumpănit, trebuie să
recunosc. Dar când mi-am revenit din surpriză, am izbutit să-mi
alcătuiesc o expresie cât se poate de serioasă a feţei:
- Iubită doamnă, i-am explicat eu, asta este, la drept vorbind,
o altă poveste, de sine stătătoare. Dar, ca să nu
credeţi că ar fi, doar aşa, o scuză din partea mea
(fireşte, ea se apără spunând că nici nu se gândise
la asta), am să vă spun pe scurt: Dumnezeu are toate însuşirile,
bineînţeles. Dar înainte ca el să fi ajuns în situaţia
să şi le îndrepte – toate deopotrivă – asupra lumii, toate,
i se păreau a fi o singură mare forţă. Nu ştiu
dacă mă exprim lămurit. Dar însuşirile acestea ale
lui s-au specializat în raport cu lucrurile şi au devenit până
la un anumit punct îndatoriri. A trebuit să-şi dea osteneala
să le deosebească, pe fiecare. Au fost chiar conflicte. (De
altminteri, ca o remarcă: eu vă spun toate acestea numai dumneavoastră
şi nu trebuie în nici un caz să le povestiţi şi pe
astea mai departe copiilor.) – Ce te gândeşti dumneata, mă aprobă
ascultătoarea mea.
- Vedeţi, dacă ar fi trecut chiar atunci pe acolo în zbor un
înger cântând: Tu, care le ştii pe toate, atunci totul ar
fi fost foarte bine…
- Şi această poveste ar fi fost de prisos?
- sigur, am întărit eu. Acum voiam să-mi iau rămas bun.
– Dar dumneata le ştii toate aşa, sigur? –Ştiu foarte sigur,
am răspuns eu aproape solemn. – Atunci am astăzi ce să
le povestesc copiilor! – Şi eu mi-aş lua cu plăcere libertatea
să ascult cum le spuneţi. Acum rămâneţi cu bine. –
Rămâi cu bine, mi-a răspuns ea.
Apoi s-a mai întors o dată: - Dar de ce tocmai îngerul acesta… Doamnă
Vecină, i-am spus eu întrerupând-o, îmi dau seama acum că cele
două drăgălaşe fetiţe ale dumneavoastră
nu întreabă atât de multe doar pentru că sunt copii… - Ci? M-a
întrebat curioasă Vecina. – vedeţi, medicii spun că există
anumite lucruri care se transmit prin moştenire… Doamna vecina mea
m-a ameninţat cu degetul. Ne-am despărţit totuşi ca
buni prieteni.
Când am întâlnit-o o dată pe scumpa mea Vecină(de altfel după
o pauză destul de lungă), nu era singură, astfel că
nu a m putut afla dacă le spusese fetelor ei povestea mea şi
cu ce rezultat. Această îndoială mi-a risipit-o o scrisoare
pe care am primit-o la scurtă vreme după aceea. Cum nu am primit
de la expeditorul ei îngăduinţa să o fac publică,
trebuie să mă mărginesc să povestesc cum se termina
această scrisoare şi, povestind asta, se va recunoaşte
uşor de unde venea. Se încheie cu aceste vorbe: „Eu şi încă
alţi cinci copii anume pentru că sunt împreună cu ei”.
Îndată după primirea scrisorii, eu am răspuns după
cum urmează: „Dragi copii, vă cred bucuros că basmul despre
mâinile lui Dumnezeu v-a plăcut; şi mie îmi place. Cu toate
acestea, eu nu pot s vin până la voi. Nu vă supăraţi
pe mine pentru asta. Cine ştie, poate că nici nu e sigur că
am să vă plac. Eu nu am un nas frumos, şi dacă, aşa
se întâmplă uneori, nasul meu are în vârf şi un mic coş
roşu, atunci veţi fi toată vremea cu ochii la punctuleţul
acesta. Şi toate acestea nu ar fi deloc frumoase pentru mine. Din
cauza asta vă propun o altă cale de ieşire. Noi avem (chiar
dacă n-o socotim pe mama) o grămadă de prieteni şi
cunoştinţe comune, care nu sunt copii. O s aflaţi şi
voi cine sunt aceştia. Acestora eu am să le povestesc din timp
în timp câte o poveste, şi voi s-o primiţi de la ceşti
mijlocitori încă şi mai frumoasă decât aş putea eu
să o întocmesc. Căci sunt şi poeţi mari printre aceşti
prieteni ai noştri. N-am să vă spun dinainte despre ce
are să fie vorba în poveştile mele. Dar, cum pe voi nu vă
preocupă nimic atât de mult ca Bunul Dumnezeu şi nimic altceva
nu e mai aproape de inima voastră, am să adaug la fiecare prilej
ce mai ştiu despre el. şi, dacă ceva n-are să fie
cum se cuvine în privinţa asta, atunci scrieţi-mi iarăşi
o scrisoare frumoasă, sau rugaţi-o pe mama să-mi spună.
Căci este cu putinţă ca în unele locuri să mă
înşel, a trecut doar atât de mult de când am auzit şi eu poveştile
cele mai frumoase, şi de atunci a trebuit să mai iau seama şi
la multe care nu sunt atât de frumoase. Lucruri din astea se întâmplă
în viaţă. Cu toate acestea, viaţa este ceva de-a dreptul
superb: şi despre asta o să fie deseori vorba în poveştile
mele. Şi cu asta vă sărut – Eu, şi eu doar, numai
din cauză că sunt unul care sunt împreună cu ei”.
STRĂINUL
Un Străin mi-a scris o scrisoare. Nu despre Europa
îmi scrie Străinul acesta, nu despre Moise, nici despre marii şi
nici despre micii profeţi, nu despre Împăratul Rusiei sau despre
Ţarul Ivan cel Groaznic, spăimosul său strămoş.
Nu despre Primar sau despre ciubotarul, vecinul lui, nu despre oraşul
din apropiere, nici despre oraşele depărtate; şi nici pădurea
cu multele ei căprioare, şi în care eu mă pierd în fiecare
dimineaţă, nu apare în scrisoarea lui. Nici nu-mi povesteşte
nimic despre măicuţa sau despre surorile lui, care desigur că
or fi măritate demult. Poate că şi măicuţa lui
e moartă, cum ar putea fi altfel, dacă într-o scrisoare de patru
file n-o găsesc pomenită nici o singură dată! El îmi
dă o dovadă de mult, mult mai mare încredere; mă face fratele
lui, îmi vorbeşte de necazul lui.
Seara Străinul acesta vine la mine acasă. Eu aprind lampa, îl
ajut să-şi scoată mantaua şi-l rog să bea ceai
împreună cu mine, pentru că este tocmai ora la care eu îmi beau
în fiecare zi ceaiul. Şi la vizita unui om atât de apropiat nu trebuie
să-ţi impui nici o oprelişte. Când vrem, tocmai, să
ne aşezăm la masă, bag de seamă că oaspetele
meu este neliniştit; chipul lui e plin de spaimă şi mâinile
îi tremură. – Ai dreptate, îi spun eu, e aici o scrisoare pentru
dumneata. Şi apoi vreau să-ţi torn ceaiul. – Vrei şi
zahăr sau poate lămâie? Am învăţat în Rusia să
beau ceaiul cu lămâie. Vrei să încerci? Pe urmă aprind
o lampă şi o aşez într-un colţ îndepărtat, ceva
mai sus, astfel încât în cameră să rămână o lumină
de amurg, doar ceva mai caldă decât înainte, o lumină mai roşiatică.
Şi atunci şi chipul oaspetelui meu pare să fie mai sigur,
mai cald şi cu mult mai cunoscut. Îl mai salut încă o dată
cu cuvintele: - Ştii te-am aşteptat multă vreme. Şi
înainte ca Străinul să aibă timp să se mire, îi explic:
- Ştiu o poveste pe care nu o pot povesti nimănui altcuiva decât
dumitale; nu mă întreba de ce, spune-mi numai dacă stai comod,
dacă ceaiul e de ajuns de dulce şi dacă vrei să asculţi
povestea asta. Oaspetele meu a trebuit aici să surâdă. Pe urmă a răspuns
simplu: - Da. – La toate trei întrebările, Da? – La toate trei.
Ne-am rezemat atunci amândoi deodată în scaunele noastre, astfel
încât chipurile să ne fie umbrite. Eu mi-am aşezat pe masă
paharul cu ceai, m-am bucurat văzând cum strălucea auriul ceaiului,
am uitat încet de această bucurie şi am întrebat deodată:
- Îţi aminteşti încă de Bunul Dumnezeu?
Străinul a stat pe gânduri. Ochii săi se adânceau în întunecime
şi cu punctele lor mici de lumină din pupile semănau cu
două alei lungi de frunziş, boltite într-un parc, asupra cărora
se aştern, luminoase şi mari, vara şi soarele. Şi
acestea încep tot astfel, cu o amurgire rotundă, se alungesc apoi
într-o întunecime tot mai strâmtă până la un punct depărtat,
licăritor: ieşirea dincolo, într-o zi poate încă şi
mai luminoasă. Recunoşteam senzaţia aceasta, şi el
spuse, ezitând, şi ca şi cum s-ar fi slujit doar fără
bucurie de vocea sa: - Da, îmi mai amintesc încă de Dumnezeu. -Bun
, i-am mulţumit eu, căci tocmai despre el e vorba în povestea
mea. Dar înainte, mai spune-mi încă: Dumneata stai câteodată
de vorbă cu copiii? – Mi se întâmplă, aşa, în trecere cel
puţin… - Poate că îţi este cunoscut că Dumnezeu, ca
urmare a unei neascultări urâcioase a mâinilor sale, nu ştie
cum arată la drept vorbind omul? – Am auzit odată undeva spunându-se
asta, dar nu ştiu de la cine, mi-a răspuns oaspetele meu şi
vedeam amintiri nelămurite trecându-i pe frunte. – N-are importanţă,
l-am tulburat eu, ascultă acum mai departe. Multă vreme a îndurat
Dumnezeu nesiguranţa aceasta. Căci răbdarea îi e la fel
mare ca şi puterea. Odată însă, când nori groşi se
aşternuseră de multe zile între el şi pământ, astfel
încât abia mai ştia dacă nu le visase, doar, pe toate: lumea
,şi oamenii, şi timpul, îşi strigă mâna dreaptă,
care de atâta vreme fusese izgonită şi se ascunsese din faşa
chipului său şi care se pierduse în lucruri mici şi fără
importanţă. Ea se grăbi, supusă, să-i vină
înainte, căci credea că Dumnezeu vrea să o ierte în sfârşit.
Când Dumnezeu o văzu astfel stându-i în faţă în toată
frumuseţea, tinereţea şi puterea ei, era înclinat să
o ierte. Dar se răzgândi la timp şi-i porunci fără
să o privească: - Te duci acum jos, pe pământ. Iei înfăţişarea
pe care o vezi la om şi te aşezi, goală, pe un munte, astfel
încât eu să te pot vedea acolo. Îndată ce ajungi jos, te duci
la o femeie tânără şi-i spui aşa, dar foarte încet:
Aş vrea să trăiesc. Întâi are să fie o mică întunecime
în jurul tău, apoi un mare întuneric, care se numeşte copilărie,
şi apoi ai să fii fiinţă omenească şi ai
să urci pe munte aşa cum ţi-am poruncit eu. Toate astea
nu durează decât o clipă. Mergi cu bine.
Dreapta îşi luă rămas bun de la stânga, i se adresă
cu multe vorbe prietenoase, ba chiar se susţine că s-ar fi înclinat
deodată în faţa ei şi i-ar fi spus: - Tu, Duhule Sfânt.
Dar se şi apropiase Sfântul Pavel, Bunul Dumnezeu îşi smulse
la o parte mâna dreaptă, şi un arhanghel o prinse şi o
duse de acolo purtând-o sub veşmântul lui larg. Dumnezeu însă
îşi ţinu rana cu stânga astfel ca sângele să nu i se reverse
peste stele şi de acolo să picure în stropi trişti peste
pământ. Scurtă vreme mai târziu, Dumnezeu, care urmărea
cu atenţie toate cele ce se petreceau acolo jos, văzu că
oamenii în veşminte de fier îşi făceau de lucru pe un munte
mai mult decât pe toţi ceilalţi munţi. Şi aşteptă
s-o vadă urcând acolo pe mâna sa. Dar nu veni decât un om, într-o
mantie, cum se părea roşie, şi care trăgea după
sine în sus ceva negru ce i se legăna pe umeri. În aceeaşi clipă,
mâna stângă a lui Dumnezeu, care stătea întinsă în faţa
sângelui său deschis, începu să se arate neliniştită
şi deodată, înainte ca Dumnezeu să o poată împiedica,
îşi părăsi locul şi începu să rătăcească
precum o nebună printre stelele dimprejur şi să strige:
- O, sărmana mână dreaptă, şi eu nu pot s-o ajut.
Şi în vremea aceasta trăgea de braţul stâng al Domnului, la al cărui capăt cel mai
dinafară atârna ea, şi se străduia să se desprindă
de acolo. Însă întregul pământ era acum roşu de sângele
Domnului şi nu se mai putea recunoaşte ce se întâmpla acolo
jos. Atunci ar fi fost aproape cu putinţă ca Dumnezeu să
moară. Cu o ultimă încordare îşi strigă înapoi mâna
dreaptă şi ea veni, palidă şi tremurătoare, şi
se întinse la locul ei ca un animal bolnav. Însă nici stânga care
de acum ştia câte ceva, căci o recunoscuse pe mâna dreaptă
a Domnului atunci jos pe pământ când aceasta urcase într-o mantie
roşie pe munte, nu putu afla de la ea ce se petrecuse mai departe
pe muntele acela. Trebuie să fi fost ceva de-a dreptul înfricoşător.
Căci mâna dreaptă a Domnului nu s-a mai făcut sănătoasă
de atunci, şi suferă şi acum sub apăsarea acestei
amintiri, nu mai puţin decât sub cea a vechii mânii a lui Dumnezeu,
care nici acum nu le-a iertat pe mâinile sale. Glasul mi se odihni puţin.
Străinul îşi ascunsese faţa în mâini. Multă vreme
lucrurile rămăseseră aşa. Apoi Străinul spuse,
cu vocea pe care i-o cunoşteam demult: - Şi de ce mi-ai povestit
mie povestea aceasta?
- Altul cine m-ar fi înţeles? Dumneata ai venit la mine fără
să ai vreun rang, fără însemnele unei slujbe, fără
nici un fel de cinstire vremelnică, aproape fără nume.
Era întuneric când ai intrat, numai că am remarcat pe trăsăturile
dumitale o asemănare… Străinul îşi ridică întrebător
privirile. – Da, am răspuns eu privirii sale tăcute, deseori
mă gândesc, poate că mâna lui Dumnezeu este iarăşi
pe drumuri…
Copiii au aflat această întâmplare şi e limpede că le-a
fost istorisită în aşa fel încât ei au putut toţi s-o înţeleagă;
căci ei au îndrăgit această poveste.
Din volumul „Povestiri despre Bunul Dumnezeu” de Rainer
Maria Rilke
Traducere de Mircea Ivănescu
Editura Dacia, Cluj, 1998
Salt la inceputul paginii
|
|
