Richard David Precht
”Şcoala noastră este o crimă”
din revista CLES, nr-ul pe august-sept. 2014
Cãrti scrise de Richard
David Precht si traduse în româneste:
CINE SUNT EU, Editura LITERA - Câteva
pagini aici pe site: AICI
DRAGOSTEA, Editura LITERA
Foarte popular în ţara sa, acest filosof german a făcut
din sistemul şcolar occidental noul lui teren de luptă.
Potrivit lui, şcoala este ultimul nostru arhaism. Iată
ce preconizează el.
…
Pentru ce spuneţi dvs că şcoala
trebuie, nu reformată, ci revoluţionată?
Pentru cel puţin două motive. Primo,
pentru că 70% din meseriile pe care le vor practica copiii
care intră acum în şcoală încă nu există.
De unde necesitatea unei educaţii foarte diferite, mult mai
deschise imaginaţiei şi inteligenţei relaţionale,
care să conducă la dezvoltarea unei curiozităţi
polivalente mai degrabă decât la o specializare de tip industrial.
Secundo, pentru că şcoala şi-a pierdut monopolul.
Odinioară, şcoala era locul unde copilul învăţa
să cunoască lumea. Astăzi, alimentat de informaţii
pe mii de alte căi, digitalul nativ nu mai vede deloc
interesul de a merge să se închidă în acest loc atât
de puţin interesant, care nu îi provoacă decât o plictiseală
de moarte.
Insistaţi mult asupra plictiselii elevilor
de astăzi…
Este o aberaţie. Copilul este în mod natural
de o curiozitate uimitoare. Structurarea reşelelor lui neuronale
face din el un „atlet sinaptic”, comparat cu adultul. Entuziasmul
lui pentru noutate este considerabil şi capacităţile
lui de învăţare sunt impresionante. Or, ce îi propunem
noi pentru a împlini această potenţialitate formidabilă?
Să se forţeze să se intereseze de materii îndepărtate
de viaţa sa, care îl motivează din ce în ce mai puţin
şi pe care le vede infinit mai bine tratate în altă
parte. De la 12 ani încolo această situaţie devine dramatică.
Transmiterea este menită să se deruleze prin şedinţele
numite „cursuri” care durează ceva mai puţin de o oră
(durată decisă de călugării din Evul Mediu)
şi la care trebuie să asiste fără să
se mişte. Dublă absurditate: se ştie astăzi
că capacitatea de atenţie a unui copil (şi a multor
adulţi) cade după 20 sau 30 de minute; pe de altă
parte, imobilitatea fizică a tânărului este nocivă
funcţionării lui corticale dacă aceasta depăşeşte
un sfert de oră. A se mişca este pentru el vital, psiho-neuro-imuno-endocrinologia
explică bine acest fapt.
…
Generaţiile viitoare se vor confrunta cu provocări
la care doar o educaţie complet regândită le va permite
să facă faţă. Cum spunea deja pedagogul vizionar
Wilhelm von Humboldt, fondator al Universităţii din
Berlin acum două secole: „Problema este mai ales aceea de
a învăţa să învăţăm.” În orice caz
tehnologiile informaţiei vor revoluţiona totul. Luaţi
noii „ochelari Google” care ne permit să ne branşăm
la Web în timp ce facem altceva.
Celălalt cuvânt cheie este relaţia. Având
acces la cunoaşterea universală, oriunde s-ar afla,
elevii şi studenţii vor trebui să-şi dezvolte
calităţi relaţionale: să ştie să
navigheze în jungla cunoştinţelor, să se asocieze
cu alţii, să construiască o echipă, dă
dea dovadă de convivialitate şi de temperanţă
emoţională.
…
Cum ar arăta şcoala de mâine?
Fără motivaţie, nimic nu este posibil.
Schopenhauer spunea: ”Puteţi face tot ce vreţi, dar
nu puteţi decide să doriţi”. Elevii de astăzi
nu mai au dorinţă. Şcoala viitorului trebuie, înainte
de toate, să le reaprindă adeziunea, şi chiar entuziasmul
lor. Să ne amintim că acesta a fost cazul odinioară
– şi aceste este încă şi acum în ţările
mai sărace unde şcoala este singura şansă
de a scăpa…şi la copiii noştri, de asemenea, la
grădiniţă sau, la rigoare, la şcoala primară.
Dar motivaţia cade apoi în mod dramatic. Cu câteva clicuri
pe calculator, un adolescent primeşte mai multe informaţii
decât înaintaşii noştri într-o viaţă! Şcoala
îi pare frustrantă şi inutilă. Ce-i de făcut?
Explorând sistematic toate cercetările în
pedagogie din lume, eu am ajuns la sistemul următor…
Mai întâi, câteva puţine materii fundamentale,
poate matematicile şi limbile, ar putea să continue
să facă obiectul unui învăţământ clasic,
dar prins în sânul unui sistem de „contracte” individuale: în
aceste materii, elevul s-ar angaja în faţa şcolii să
atingă un anumit nivel la anumite etape ale parcursului lui
pe mai mulţi ani, liber să-l facă în ritmul care
i se potriveşte lui, în acord cu cei care îl asistă.
A vrea să faci să înainteze toată lumea cu aceeaşi
viteză este considerat de majoritatea pedagogiilor ca unul
din marile defecte ale sistemului actual: copiii mai rapizi sunt
frânaţi, iar copiii mai lenţi sunt umiliţi şi
dezgustaţi.
Esenţialul educaţiei s-ar organiza în
jurul „proiectelor” concepute pe mai multe luni, pe mai mulţi
ani chiar, care să regrupeze copiii după gusturi, afinităţi,
centre de interes. Mici grupuri de 15 elevi s-ar organiza în jurul
unor teme care îi pasionează. Ca şi clasele din faimosul
colegiu din Harry Potter!
În ce ar consta aceste „proiecte”?
Într-o combinaţie de muncă manuală
şi intelectuală organizată în jurul unui „şantier”:
„Construim o navă”, „Salvăm păsările”, „Reinventăm
energia”, „Scriem un scenariu”, „Ne întoarcem în timpul lui Goethe”,
„Explorăm preistoria”, „Grădinărim în schimbarea
climatică”… Lista este infinită. Trăgând de fiecare
din aceste fire subţiri, veţi regăsi de fapt toate
disciplinele. Dacă construiţi o navă, aveţi
nevoie să utilizaţi geometria, tâmplăria, fizica,
informatica, tipărirea în 3D… Dar puteţi de asemenea
să utilizaţi literatura marină, oceanografia, geografia,
istoria cuceririlor maritime, comerţul etc. Regăsim
globalul în particular.
Acest sistem are două atuuri majore. Pe de
o parte, elevul poate astfel să recâştige în motivaţie
în jurul unui concret care îi vorbeşte, cu munci manuale,
călătorii, anchete – creierul nostru nu se deschide
decât dacă poate să se agaţe de elemente pe care
le cunoaşte deja. Pe de altă parte, se instalează
o funcţionare colectivă unde se exercită o „ierarhie
plată”, acest nou cuvânt magic al experţilor în organizare,
la care adolescenţii sunt foarte sensibili şi care înseamnă:
„A se simţi responsabili în faţa unor egali mai degrabă
decât în faţa unor mai mari sau superiori”.
Ne gândim la viziunile unor Montessori, Steiner,
Freinet…
Multe pedagogii converg în acest sens. Ele presupun,
toate, profesori de un alt gen, mai mult pedagogi decât specialişti
într-o materie. Căci o altă caracteristică a acestei
revoluţii ar fi aceea că profesorii i-ar urmări
pe elevi timp de mai mulţi ani. În loc să se afle oră
de oră în faţa unui profesor diferit care, adesea, nu
are timp nici să-i cunoască, copiii ar fi asistaţi
de aproape de învăţători care s-ar interesa de
parcursul lor personal pe termen lung.
Cum sunt întâmpinate aceste idei?
Ele produc controversă. Circa o cincime dintre
cetăţenii şi profesorii germani este mai mult sau
mai puţin de acord. O altă cincime se opune violent.
Ceilalţi ezită. Printre cei mai conservatori aflăm
în mod paradoxal un anumit număr de foşti stângişti
din opoziţia extraparlamentară, pe care îi cunosc bine,
întrucât părinţii mei fac parte dintre ei. pentru ei
toate aceste inovaţii sunt inacceptabile căci sunt „neoliberale”
şi „individualiste”, fără îndoială din cauză
că ele utilizează, printre altele, instrumentele Internetului.
Or, este vorba, dimpotrivă, de a dezvolta o inteligenţă
colectivă! Cu tot felul de misiuni noi, în special a
învăţa cu toţii să vorbească în public
(şi nu doar să scrie) ; a organiza încă din clasele
mici discuţii filosofice (filosofia şi morala
laică sunt esenţiale şi ştim că empatia
se învaţă); a învăţa, de asemenea, să
extragă lecţii din eşecurile lor (cel care
nu a eşuat niciodată nu îi poate înţelege pe ceilalţi)…
Pentru prea mulţi copii, şcoala de dinainte
de bac reprezintă 12000 ore de plictiseală, de frică
şi de stres. Jumătate dintre ei ies de acolo cu o curiozitate
strivită. Ea trebuie să redevină un loc plăcut
care să stimuleze spiritul creativ şi fericirea de
a exista.
Dialog purtat de Patrice van Eersel din partea
revistei CLES.
Salt la inceputul paginii
