Richard David Precht
CINE SUNT EU?
O călătorie prin mintea ta,
Editura LITERA

Detalii carte pe site-ul editurii aici:
http://www.litera.ro/index.php/cine-sunt-eu.html

Cartea pare a fi epuizatã în multe librãrii. Eu am obtinut-o prin Librãria Cãrturesti.

Un interviu cu Richard David Precht, luat de Patrice van Eersel, tradus din revista Cles poate fi citit aici

Bielefeld
O improbabilitate cu totul
NORMALĂ
CE ESTE IUBIREA?

În 1968, universităţile germane cunosc o efervescenţă fără precedent. Mişcarea studenţească ajunsese la apogeu şi centrul cel mai important al acesteia, în afară de Berlin, îl constituie Universitatea Johann Wolfgang Goethe din Frankfurt. Mai ales la cursul de sociologie au loc discuţii aprinse între studenţi şi profesori. Profesorii Jiirgen Habermas si Theodor W. Adorno sunt foarte apropiaţi de studenţii lor din punct de vedere politic, dar nu vor să împărtăşească impulsul revoluţionar al acestora. Chiar dacă Habermas şi Adorno credeau că studenţii aveau dreptate să considere Republica Federală Germania un stat „reac­ţionar" şi caracterizat de „un capitalism târziu", ei nu credeau că statul putea fi schimbat prin forţă.

In semestrul de iarnă 1968-1969  situaţia scapă de sub control. Cursurile lui Adorno sunt întrerupte, renumitul sociolog Mosof este luat în râs si Institutul de Cercetări Sociale este ocupat. În lumina celor întâmplate, Adorno  renunţă peste noapte la cursuri. Universitatea se confruntă cu o problemă. Unde să găsească în mare grabă un înlocuitor pentru semestrul în curs, mai ales pe cineva care să fie destul de nesăbuit pentru a intra în mediul haotic al Facultăţii de Sociologie? Spre surprinderea tuturor,  candidatul este găsit în persoana lui Niklas Luhmann,  un expert cvasicunoscut în administraţia pubică, de patruzeci şi unu de ani, din Munster. Tema cursului său este „Iubirea ca pasiune".

Un curs despre iubire într-o perioadă în care toate ştiinţele umaniste şi disciplinele sociale dezbat prezentul si viitorul „capitalismului târziu"? Cine este acest personaj neînfricat care în mijlocul tulburărilor studenţeşti, discută despre „teoria intimităţii" în sala mare de cursuri de la etajul al doilea al clădirii principale, în faţa a douăzeci de studenţi curioşi, care nu doresc să participe la grevă?

Luhmann se naşte în 1927 la Liineburg. Tatăl său are o fabrică de bere, iar mama sa provine dintr-o familie de hotelieri elveţieni. Luhmann studiază la Gymnasium Johanneum. Cu puţin timp înainte de bacalaureat este înrolat în armată, ca Luft-waffenhelfer<[1], iar în 1945 este luat prizonier de americani, în 1946 îşi dă bacalaureatul şi studiază dreptul la Freiburg. După examenul de stat, în 1953, Luhmann se angajează mai întâi la Tribunalul Administraţiei de Apel din Liineburg şi mai apoi la cel din Hanovra. Pentru că se plictiseşte, citeşte enorm de multă literatură de specialitate din toate epocile istorice şi din toate domeniile cunoaşterii notându-şi ideile interesante pe fişe de cartotecă. în 1960 află întâmplător că are posibilitatea de a mer­ge pentru un an la Universitatea Harvard din Boston.

Luhmann studiază administraţia publică la Harvard şi îl cu­noaşte pe renumitul sociolog american Talcott Parsons. Acesta împarte societatea în sisteme funcţionale autonome, idee care îl convinge imediat pe Luhmann. întors în Germania, va ocupa un post modest de asistent la Facultatea de Ştiinţe Administrative din Speyer. Faptul că este supracalificat nu contează. Abia u momentul în care publică prima lucrare, Funcţii şi urmări ale organizării formale (Funktionen und Folgen formaler Organisation) un profesor de sociologie din Munster începe să se intereseze de acest funcţionar public neconvenţional şi inovator. Helmut Schelsky, unul dintre cei mai importanţi sociologi germani ai vremii, îşi dă seama că aici este vorba despre un geniu nedescoperit, aşa cum Bertrand Russell îl descoperise la Cambridge  pe Wittgenstein. Numai că interesul lui Luhmann pentru o carieră universitară este redus. Schelsky reuşeşte cu greu să-1 ademenească pe Luhmann la Munster, astfel încât să nu „intre în istorie ca fiind un funcţionar ministerial nepromovat". În 1966, acesta îşi ia doctoratul la vârsta de treizeci şi nouă de ani pe baza cărţii sale care fusese deja publicată în timp ce se afla la Speyer -încă o paralelă cu Wittgenstein şi un fenomen cu totul neobişnuit în mediul academic german, în acelaşi an, lucru şi mai neobişnuit, i se acordă abilitarea postdoctorală pentru un post la universitate. Schelsky îi pregăteşte deja lui Luhmann un post de profesor la nou înfiinţata Universitate din Bielefeld, numire care devine oficială în 1968. Pentru că la Bielefeld cursurile aveau să în­ceapă abia primăvara următoare, îşi petrece semestrul de iarnă 1968-1969 în Frankfurt, înlocuindu-1 pe Adorno. Apoi va preda la Bielefeld, până la pensionarea sa, în 1993, unde şi locuieşte în primii zece ani, urmând ca, după moartea soţiei, să se mute în orăşelul Oerlinghausen, în regiunea Teutoburger Wald. Ritualul său zilnic este stabilit cu stricteţe. Din zori şi până noaptea târziu lucrează la cărţile sale şi doar pe la orele prânzului face o plimbare scurtă, în compania câinelui, în 1998, Luhmann moare de leucemie, la vârsta de şaptezeci şi unu de ani.

Schelsky avusese întru totul dreptate: eruditul expert în admi­nistraţie publică era un titan al sociologiei. Faptul că în cartea de faţă îl prezint ca pe un filosof al iubirii este oarecum frivol şi ciudat, dar i-ar fi făcut plăcere, fără îndoială. După cum arată cursurile sale de la Frankfurt din semestrul de iarnă 1968-1969, Luhmann avea un simţ fin al umorului. Faptul de a selecta din opera lui Luhmann tocmai ideile sale despre iubire este ca şi cum am considera că Immanuel Kant a fost doar filosof al religiei sau că Rene Descartes a fost doar medic. Dar abordarea are sens. Pe de o parte, tema iubirii aruncă lumină asupra operei sale în ansamblu, iar pe de alta, şi-a adus o contribuţie importantă la filosofia iubirii. Dar, înainte de a trece la prezentarea concepţiei sale despre iubire, să spunem mai întâi câteva cuvinte despre aborddarea sociologică.

Luhmann şi-a propus să descopere cum funcţionează societatea, descoperind un punct de pornire promiţător pentru consideraţiile sale în teoria sistemelor a lui Parsons. Un alt punct de

pornire 1-a constituit biologia, ceea ce nu era neobişnuit. Chiar unul dintre fondatorii sociologiei şi contemporan cu Darwin

Herbert Spencer, derivase sociologia din psihologie si psihologia din biologie. Dar Luhmann nu a acordat prea mare atenţie unui astfel de model, care aplică proprietăţile organismelor simple si în cazul societăţii, considerată un organism mai complex. El era de părere că dezvoltarea sistemelor sociale putea fi explicată, aşa cum o făcuse si Parsons, pornindu-se de la conceptele teoriei evoluţiei. Dar sistemele sociale nu erau în nici un caz o formă prea complexă a sistemelor biologice, chiar dacă oamenii sunt, fără îndoială, fiinţe vii. Explicaţia constă în faptul că, după Luhmann, sistemele sociale nu înseamnă doar schimburi de nutrienţi şi energie între fiinţele vii, ci si un schimb de comunicare si de sens. Comunicarea si sensul sunt, însă, atât de diferite faţă de proteine, încât un sociolog nici măcar nu ar trebui să reflecteze astfel asupra fundamentelor biologiei. Faptul că oamenii sunt fiinţe vii şi că, prin urmare, sunt „animale sociale", nu îl interesa deloc pe Luhmann. A învăţa din biologie însemna pentru el cu totul altceva.

Oamenii de ştiinţă care 1-au inspirat au fost specialiştii chilieni în neuroştiinţă Humberto Maturana si studentul său, Francisco Varela. Maturana se numără printre întemeietorii „biologiei teoretice", în anii '60, acesta se specializase în per­cepţia culorilor la nivelul creierului, încercând să răspundă la întrebarea „Ce este viaţa?", Maturana considera că este un sistem care „îşi produce şi îşi trasează propriile limite".

Aşa cum creierul generează el însuşi material prin care func­ţionează, tot astfel organismele vii se creează pe sine în procesu autoperpetuării. Maturana a denumit acest proces autopoieză (autocreaţie). Când a făcut cunoscută această idee fundamenta în 1969, la o conferinţă desfăşurată la Chicago, Niklas Luhmann tocmai începuse să predea la Bielefeld. Mai târziu, când a aflat de conceptul de autopoieză, a înţeles că Maturana nu descrisese doar autocrearea vieţii şi a creierului, ci dăduse şi o nouă  definiţie comunicării. Conform lui Maturana, cel ce comunică nu transmite pur şi simplu o informaţie, ci construieşte un sistem, indiferent de limbajul pe care îl foloseşte. În urma interacţiunii dintre bacterii se formează un sistem ecologic. Regiunile creie­rului comunică între ele şi formează astfel un sistem neuronal, conştiinţa. Pornind de aici, Luhmann ajunge să se întrebe dacă nu cumva sistemele sociale sunt, la rândul lor, sisteme auto-poietice, care se formează prin comunicare („simbolică") prin intermediul limbajului?

Planul lui Luhmann era pus la punct de multă vreme. El avea în vedere descrierea exactă a sistemelor sociale ale unei societăţi pornind de la conceptul de „comunicare". Pentru el, autopoieză era componenta lipsă din argumentare. Deşi Maturana a con­siderat mai târziu că mersese prea departe cu abordarea sa îndrăzneaţă, realizările lui Luhmann aveau să le întreacă pe cele ale biologului chilian. Luhmann nu a devenit numai unul dintre cei mai fini observatori ai proceselor sociale din a doua jumătate a secolului. Era un „continent intelectual", un teoretician la superlativ. Chiar şi abordarea conceptului de „comunicare" a fost revoluţionară.

Până atunci sociologii discutaseră despre oameni, norme, roluri sociale, instituţii şi acţiuni. Dar pentru Luhmann, impor­tantă era incidenţa comunicării, nu cine comunică. Hotărâtoare este doar întrebarea: „Cu ce rezultat?" în societatea umană nu este vorba despre schimbul dintre materie şi energie, ca în cazul bacteriilor, nici despre cel dintre neuroni, ca în cazul creierului, ci despre aşteptări. Dar cum se realizează, schimbul de aşteptări? Ce fel de aşteptări sunt aşteptate şi ce rezultă de aici? Cu alte cuvinte: cum reuşeşte comunicarea să schimbe aşteptări, astfel încât să rezulte sisteme sociale moderne cu adevărat stabile şi independente de alte influenţe? Este vorba despre sisteme precum politica, economia, dreptul, ştiinţa, religia, educaţia, arta sau... iubirea.

Prin urmare, şi iubirea constituie un sistem social alcătuit din aşteptări sau, mai exact, din aşteptări bine stabilite, cu alte cuvinte, dintr-un cod. Cartea lui Luhmann Iubirea ca pasiune - publicată abia la cincisprezece ani după cursul ţinut la Frankfurt - reprezintă o lucrare despre istoria şi prezentul codului iubirii. Conform autorului, ceea ce înţelegem astăzi prin dragoste este puţin un sentiment şi mai mult un cod profund burghez, apărut la finele secolului al XVIII-lea. Declaraţia „Te iubesc" reprezintă mult mai mult decât exprimarea unor sentiment aşa cum se întâmplă când spunem: „Mă dor dinţii". Se are în ve­dere aici un întreg sistem de promisiuni şi de aşteptări. Cel ce îşi asigură partenerul de faptul că îl iubeşte are sentimente stator­nice si îşi asumă grija faţă de persoana iubită, este prin urmare pregătit să se comporte ca o persoană care iubeşte, cu tot ceea ce implică acest lucru în ochii celorlalţi si pentru societate.

Nevoia de iubire se naşte, prin urmare, dintr-un anumit tip de relaţie cu propriul sine. Cu cât locul unui om este mai puţin definit în cadrul societăţii, cu atât mai puternică este nevoia sa de a se afirma ca individ. Individului nu îi este, însă, uşor în societăţile moderne. Acestea se descompun într-o serie de sis­teme sociale, lumi autopoietice preocupate de un singur lucru: asigurarea  continuităţii  sistemului.   Conform  descrierii lui Luhmann, sistemele se comportă astfel ca nişte organisme în condiţiile darwinismului, folosindu-se de mediu pentru a se conserva pe sine. Nu există prea mult loc pentru indivizi. După zece ani de activitate în administraţie, lui Luhmann pare să i se fi confirmat faptul că, în cadrul sistemelor sociale, individuali­tatea nu contează. Fiecare om trebuie să se scindeze în diferite roluri: cel de tată sau de mamă, de angajat-model, de pasionat de popice sau de badminton, de membru al unei comunităţi online, de vecin, de plătitor de taxe şi impozite şi de soţ. O iden­titate unitară se poate forma cu greu în asemenea condiţii. Ceea ce lipseşte este o confirmare în a cărei oglindă fiecare să se vadă ca întreg, ca individ.

După Luhmann, această „autoreprezentare" este realizată de iubire; aceasta este funcţia ei: o formă foarte rară şi, de aceea, „improbabilă" de comunicare, deşi cu totul normală. Prin urma­re, iubirea este o improbabilitate cu totul normală „de a găsi propria fericire în fericirea altcuiva." Imaginea pe care ne-o facem despre celălalt este transformată atât de mult de iubire încât persoana iubită porneşte de la o perspectivă „normală” Tocmai aceasta este calitatea unică şi inconfundabilă a iubirii: îndrăgostitul vede doar zâmbetul, nu şi dinţii lipsă. Cu sobrietatea sa inimitabilă, Luhmann arată: „Sprijinul din exterior este abolit, tensiunile interne se ascut (în sensul că devin mai inten­se). Stabilitatea trebuie asigurată acum din resurse personale." Bineînţeles că acest proces în care îndrăgostiţii îşi stabilesc aşteptările în funcţie de celălalt este extrem de riscant, deoarece predispune foarte uşor la dezamăgiri. Tocmai cel mai fragil dintre coduri - şi acesta este paradoxul iubirii - trebuie să asi­gure cel mai mare grad de stabilitate. Cu cât cel care iubeşte este mai sigur că aşteptările sale legate de stabilitate sunt îndepli­nite, cu atât mai lipsită de tensiuni devine relaţia de iubire, atât în sensul bun, cât şi în cel rău. Aşteptările satisfăcute sunt de încredere, dar pierd emoţia, diminuând tocmai improbabilitatea care constituise motorul atracţiei. După Luhmann, ideea ro­mantică a iubirii ca întreg format din sentimente, dorinţă sexuală si virtute reprezintă, de aceea, o pretenţie exagerată, înseamnă deja mult chiar şi numai faptul că ne găsim menirea în lumea altcuiva, fie şi numai pentru o vreme.

Merită aici să ne întrebăm „de ce?", chiar dacă Luhmann nu oferă un răspuns. Ce se întâmplă cu pasiunea de la începu­tul unei relaţii? De ce se estompează odată cu timpul? Este într-adevăr vorba doar despre aşteptări predictibile? Acest lucru nu se întâmplă oare în relaţiile în care comunicarea - adică armo­nizarea aşteptărilor - nu funcţionează cum trebuie? Nu s-ar putea să existe şi un alt motiv care să-i fi scăpat lui Luhmann, unul de natură biochimică, de exemplu?

Faptul că Luhmann lasă cu totul deoparte biologia şi influenţa acesteia asupra sentimentelor noastre i-a adus numeroase critici. Pentru specialistul în neuroştiinţă Gerhard Roth din Bremen,este de neînţeles cum un sociolog de talia lui Luhmann a putut să ignore faptul că omul este un individ biologic. Mai grav este faptul că oamenii de ştiinţă care l-au inspirat, Maturana şi Varela, au fost discreditaţi de majoritatea specialiştilor în neuroştiinţă, deoarece punctele lor de vedere nu pot fi nici verificate, nici contrazise pe cale experimentală.

Luhmann a răspuns imperturbabil că, atâta vreme cât neuroştiinţa urmăreşte comunicarea dintre neuroni, iar nu aşteptările, sociologia poate lăsa neuronii deoparte şi poate urmări modul în care sunt comunicate aşteptările. Tocmai aici rezid independenţa funcţională a sistemelor biologiei şi sociologi_ej. relevant este numai ceea ce este relevant în cadrul unui sistem. î_n acelaşi timp, ar trebui să observăm că, din punct de vedere bio­logic, concepţia despre iubire a lui Luhmann integrează o serie întreagă de stări ale conştiinţei, în apărarea lui se poate spune că termenul de „iubire" este clar circumscris în context social Toate ace stea nu schimbă f ap tul că definirea conceptului-umbrelă de „iubire", ca necesitate de „autoreprezentare" în ochii celorlalţi, este relevantă din punct de vedere biologic, dar şi social, doar ca parte a unei imagini mult mai vaste. Conceptul nu descrie de obicei prima iubire. A fi îndrăgostit de cineva până peste cap nu înseamnă neapărat că persoana îndrăgostită caută confirmarea în ochii celuilalt. Altminteri, iubirea unui adolescent pentru un idol pop ar fi de la bun început mai absurdă decât este deja. Şi nici nevoia de sex, asociată adesea cu iubirea, nu echivalează neapărat cu dorinţa de împlinire. Ceea ce pentru unii reprezintă sarea si piperul activităţii sexuale, pentru alţii înseamnă lucruri de evitat; dimpotrivă, ideea de a juca un rol poate fi factorul declanşator al dorinţei.

Un alt argument împotriva concepţiei lui Luhmann ar fi urmă­torul: dacă iubirea nu ar fi decât un cod social, atunci nu ar avea sens să utilizăm termenul şi în cazul regnului animal. Asupra acestui aspect voi reveni imediat. Nu ar trebui să îl utilizăm nici atunci când ne referim la iubirea faţă de un animal de companie, ceea ce ar fi absurd din acest punct de vedere. Dra­gostea părintească (inclusiv în regnul animal), dragostea carnală, dragostea fraternă sau cea faţă de un prieten au în comun faptul că persoana care iubeşte este profund devotată ara fiinţe. Pe lângă toate acestea, există iubirea senzuală, senzoriala şi spirituală, emoţii complexe, precum şi imperative morale cum ar fi, de exemplu, porunca creştină: „Iubeşte-ţi aproapele pe tine însuţi." Această poruncă, întâlnită si în alte religii în forme asemănătoare, este greu de pus în practică. Sentimentul de iubire nu poate lua naştere în urma unei porunci. Asemenea cerinţe devin suspecte dacă sunt folosite ca mijloace de impunere a moralităţii. Dacă s-ar spune: „Respectă-l pe aproapele tău, deşi nu îl iubeşti", lucrurile ar fi mai puţin constrângătoare.

Este greu de spus dacă animalele au sentimente de iubire. Dar cum ar putea fi altfel? Pentru că nu ştim cum este să fii liliac (vezi Dincolo de salam si de brânză), nu ştim dacă animalele iubesc. Părerile sunt împărţite. Behaviorismul continuă să exclu­dă termenul de „iubire", limitând discuţia la sexualitate si ataşa­ment. Printre preocupările ciudate ale behavioriştilor se numără si aceea de a deriva capacitatea de a iubi a omului din parteneriatul monogam pe termen lung. Aici ne confruntăm însă cu trei probleme, în primul rând, din discuţie lipseşte „iubirea părin­tească". Relaţia strânsă dintre mamă si copil, prezentă şi la alte mamifere evoluate, este expediată ca „ataşament", în al doilea rând, se pune întrebarea de ce parteneriatele monogame pe termen lung, întâlnite în regnul animal, nu sunt considerate relaţii bazate pe iubire. Dacă ar fi aşa, gibonii şi păsările răpitoare ar fi capabile să iubească, în timp ce raţele şi cimpanzeii nu. în al treilea rând, şi oamenii au relaţii nemonogame, şi aceasta se întâmplă probabil de la începuturile omenirii, când tatăl biologic era adesea imposibil de identificat. Se presupune că monogamia a apărut mult mai recent decât iubirea, si nu invers! Teoria biologică atât de răspândită, conform căreia evoluţia a inventat „iubirea" ca  „legătură socială" pentru a crea un climat de sigu­ranţă în perioada îndelungată necesară creşterii unui copil este pusă acum sub semnul întrebării. Biologii dau, pe bună dreptate, din umeri sau încruntă din sprâncene în momentul în care trebuie să spună ceva despre iubire, deoarece acest termen nu este definit în biologie. În această privinţă, cei care dau dovadă  de mai mult curaj sunt, din nou, specialiştii în neurostiinţă. Cel puţin sunt cunoscute acele zone ale creierului care răspund de dorinţele noastre sexuale, în primul rând hipotalamusul. Dar este important să reţinem că nucleii respectivi diferă în funcţie de sex. Îîn cazul femeilor, dorinţa sexuală este asociată cu nucleus ventromedialis, în timp ce în cazul bărbaţilor, este vorba despre nucleus praeopticus medialis (unii neurobiologi explică astfel de ce bărbaţii pot fi excitaţi mai uşor prin intermediul stimulilor vizuali). Cercetările mai recente, bazate pe testele de imagistică, au arătat că ambii nuclei au legătură cu iubirea. Din punct de vedere biochimic, există o legătură între dorinţa sexuală si iubire, deşi una destul de fragilă având în vedere că, în lumea reală, acestea apar adesea ca fiind separate. Chiar dacă senzaţia îndrăgostirii implică adesea dorinţa sexuală, lucrurile nu stau la fel si invers. Dacă ar fi aşa, consumatorii de pornografie ar fi îndrăgostiţi tot timpul.

Un rol-cheie în procesul îndrăgostirii îl joacă hormonul numit oxitodnă. în timpul excitării sexuale, se eliberează oxitocină atât în cazul femeilor, cât si în cel al bărbaţilor. Efectul acesteia seamănă cu efectul indus de opiu: excitant, ameţitor, dar si calmant. Oxitocină a fost etichetată drept „hormon al fidelităţii" sau „hormon al ataşamentului" în urma testelor efectuate pe şoarecii de prerie. Spre deosebire de şoarecii de munte, care au mai puţini receptori de oxitocină, şoarecii de prerie sunt mono­gami.  Cercetătorii americani din echipa lui Thomas Insel, director al cunoscutului Centru regional de cercetare a primatelor Yerkes al Universităţii Emory din Atlanta (vezi Primatele în arena culturii), au despărţit mai multe perechi de şoareci de prerie după ce le-au injectat blocatori de oxitocină. în acel mo­ment, şoarecii de prerie au devenit la fel de infideli precum şoarecii de munte şi au început să se „împerecheze la întâmplare", în schimb, şoarecii de munte au deprins fidelitatea după ce li s-a injectat vasopresină (foarte asemănătoare cu oxitocină).

În prezent se consideră că este foarte probabil ca receptorii de oxitocină să influenţeze decisiv dorinţa şi capacitatea de a avea o relaţie a oamenilor. Psihologul Seth Pollack de la Univer­sitatea de Stat California din Monterey Bay a demonstrat că orfanii au o cantitate mai mică de oxitocină decât copiii care au o relaţie apropiată cu părinţii. Oxitocină este un fel de adeziv rezistent, în cazul femeilor însărcinate, acest hormon declan­şează contracţiile si lactaţia şi întăreşte ataşamentul dintre mamă şi copil. Pentru cupluri, asigură trecerea de la primele experienţe sexuale la o relaţie de lungă durată.

În afară de acest hormon, în creierul îndrăgostiţilor mai acţionează şi alţi centri si agenţi biochimici. Se presupune că ar fi vorba despre cortexul cingular, o regiune care are lega cu atenţia, şi despre sistemul mezolimbic, care este un fel de centru al recompensei. Feniletilaminele generează senzaţia de exaltare.

Bineînţeles că de aici nu trebuie să lipsească „suspecţii de ser­viciu" (vezi Domnul Spock iubeşte): noradrenalina pentru stările de excitaţie, dopamina pentru stările de euforie, în timp ce nive­lul acestora creşte, nivelul serotoninei scade, ceea ce duce la o anumită stare de incapacitate mentală. La toate acestea se adaugă şi o doză de „stupefiante" produse de organism, cum ar fi endorfina şi cortizolul. După o anumită perioadă de timp, acest vis euforic se pierde. Durata maximă a iubirii este de trei ani, iar cea medie variază între trei şi douăsprezece luni. Statisti­cile internaţionale arată că, în medie, divorţul intervine după patru ani de relaţie. Dinţii lipsă, invizibili până la un punct, devin deodată foarte vizibili. Din punct de vedere biochimic, doar oxito­cină mai este relevantă pentru o relaţie de cuplu pe termen lung. Ce concluzii putem trage de aici în legătură cu iubirea? Ce am învăţat din toate aceste informaţii despre receptorii de oxitocină şi despre „autoreprezentarea în ochii celuilalt"? Între neuro-ştiinţă si Luhmann, unde se află adevărul? Tot ceea ce este nou impulsionează, tot ceea ce este neaşteptat stimulează, atât în sens negativ, cât si în sens pozitiv. Aici specialiştii în neuroştiinţă şi adepţii teoriei sistemelor cad de acord: iubirea este „o improbabilitate cu totul normală" atât din punct de vedere biochimic, cât si din punct de vedere sociologic. Este vorba despre o experienţă de excepţie ce funcţionează conform modelelor identificabile în plan biochimic si social. Creierul nostru se teme de plictiseală şi se pare că, fie şi numai din acest motiv, el iubeşte iubirea. Nimic nu este prin urmare mai suspect decât acest adagiu aparent inofensiv ce îi aparţine remarcabilului pastor luteran Dietrich Bonhoeffer: „Iubirea nu vrea nimic de la celălalt, ea vrea totul pentru celălalt." Am putea să ne întrebăm: „În ce scop?" Iubirea ar trebui să fie altruistă, dar dacă este adevărat că este o autoreprezentare în ochii celuilalt, ea reflectă cea mai atrăgătoare imagine pe care o cunoaştem... sinele nostru. Cine este sau ce înseamnă acest „sine" nu ştim încă. Are, însă, legătură - şi cum s-ar putea altfel? - cu deciziile pe care le-am luat şi pe care le luăm de-a lungul vieţii. Deciziile sunt, după cum arăta Luhmann, diferenţele care ne transformă viaţa. Dar cât de liberi suntem atunci când le luăm?

pp.265-275