[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]



Rollo May
Le Courage de créer

Despre creativitatea inconştientului în… matematică,
despre „eleganţa” decisivă care impune ideea cea nouă, revelaţia.

Să examinăm acum experienţa unuia dintre marii matematicieni de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Jules Henri Poincaré. În autobiografia sa, Science et méthode, el ne explică cu o claritate admirabilă cum îi veneau noile lui idei. El ne oferă, printre altele, o relatare vie a circumstanţelor uneia dintre revelaţiile sale:

De cincisprezece zile mă străduiam să demonstrez că nu putea să existe nici o funcţie analogă cu ceea ce am numit de atunci încoace funcţiile fuchsiene; eram atunci foarte ignorant: în fiecare zi mă aşezam la masa mea de lucru, petreceam acolo o oră sau două, încercam un mare număr de combinaţii şi nu ajungeam la nici un rezultat. Într-o seară, luasem o cafea neagră, ceea ce nu stătea în obiceiul meu, şi nu puteam să adorm; ideile veneau cu duiumul, le simţeam cum se ciocneau până când, în cele din urmă, două dintre ele s-au agăţat, ca să spunem aşa, pentru a forma o combinaţie stabilă. A doua zi am stabilit existenţa unei clase de funcţii fuchsiene, cele care derivă din seria hipergeometrică; nu mai aveam decât să redactez rezultatele, ceea ce nu mi-a luat decât câteva ore.

El era încă tânăr când a fost chemat în serviciul militar şi, timp de câteva luni, nu s-a mai gândit la matematică. Apoi, într-o zi, în timp ce se afla într-un mic orăşel din sudul Franţei, a luat autocarul împreună cu un alt militar. În momentul în care a pus piciorul pe treaptă – el reţine exact clipa – el a avut ideea manierei în care aceste noi funcţii, pe care tocmai le descoperise, erau legate cu tematicile tradiţionale care făcuseră până atunci obiectul cercetărilor sale. Când am citit relatarea lui Poincaré – după ce am trăit eu însumi experienţa relatată mai înainte – am fost frapat de similitudinea celor două situaţii, de vivacitatea şi precizia străfulgerării de luciditate. Poincaré a urcat în autocar fără să întrerupă conversaţia cu camaradul său. Cu toate acestea, el tocmai înţelesese integral, fără umbră de îndoială, cum aceste funcţii erau legate de matematicile tradiţionale. Iată ce i s-a întâmplat ulterior, după ce s-a întors din serviciul militar:

Am început să studiez chestiuni de aritmetică aparent fără vreun mare rezultat şi fără să bănuiesc că acestea ar putea avea fie şi cea mai mică legătură cu cercetările mele anterioare. Dezgustat de insuccesul meu am plecat să petrec câteva zile pe malul mării şi mă gândeam la orice altceva. Într-o zi, plimbându-mă pe faleză, mi-a venit ideea - întotdeauna cu acelaşi caracter de scurt, de subit şi de certitudine imediată – că transformările aritmetice de forme cudratice ternare indefinite erau identice cu cele din geometria non euclidiană.

Poincaré, metamorfozat temporar în psiholog, şi-a pus întrebarea pe care am pus-o mai sus: ce se petrece în mintea noastră pentru ca ideile să străpungă la un anumit moment sau la altul? Iată răspunsul pe care îşi propune să-l aducă:

Ceea ce frapează mai întâi sunt aceste aparenţe de iluminare subită, semne manifeste ale unei îndelungi activităţi inconştiente anterioare; rolul acestei munci inconştiente în invenţia matematică îmi pare incontestabil şi se vor găsi urme în alte cazuri unde este mai puţin evident. Adesea, când lucrăm asupra unei probleme dificile, nu facem nimic de prima dată când ne apucăm de treabă; apoi, ne luăm o pauză mai lungă sau mai scurtă şi ne aşezăm din nou la masă. În prima jumătate de oră continuăm să nu găsim nimic şi apoi, deodată, ideea decisivă se prezintă în minte. S-ar putea spune că munca conştientă a fost mai fructuoasă pentru că a fost întreruptă şi pentru că pauza i-a redat minţii forţa şi prospeţimea ei.

Iluminarea se produce oare pentru că creierul nostru s-a odihnit de oboseala lui? Nu, răspunde Poincaré.

Dar este mai probabil că această odihnă a fost plină de o muncă inconştientă şi că rezultatul acestei munci i s-a dezvăluit apoi geometrului, exact ca în cazurile pe care le-am citat; numai revelaţia, în loc să iasă la lumină în timpul unei promenade sau a unei călătorii, s-a produs în timpul unei perioade de muncă conştientă, dar independent de această muncă, care joacă cel mult rolul unui declanşator, ca şi cum ar fi acul indicator care ar fi incitat rezultatele deja obţinute pe timpul odihnei, dar rămase inconştiente, să îmbrace forma conştientă.

El continuă cu o altă observaţie perspicace asupra aspectelor practice ale revelaţiei.

Mai este o remarcă de făcut pe tema condiţiilor acestei munci inconştiente: anume că nu este posibil şi în orice caz nu este fructuos decât dacă este, pe de o parte, precedată şi, pe de altă parte, urmată, de o muncă conştientă. Niciodată (şi exemplele pe care le-am citat o dovedesc deja suficient) aceste inspiraţii subite nu se produc decât după câteva zile de eforturi voluntare, care au părut absolut nefructuoase şi în care s-a crezut a nu se fi realizat nimic sau se părea că se urma o rută falsă. Aceste eforturi nu au fost aşadar atât de sterile precum se credea, ele au pus în mişcare maşina inconştientă şi, fără ele, aceasta nu ar fi mers şi nu ar fi produs nimic.

Să rezumăm punctele cele mai importante ale mărturiei lui Poincaré. Iată ceea ce, potrivit lui, caracterizează experienţa:

1-     caracterul „subit” al iluminării;

2-     faptul că ea poate să se producă, chiar că trebuie să se producă împotriva teoriilor de care ne agăţăm în mod conştient;

3-     claritatea experienţei în sine şi limpezimea a ceea ce înconjoară subiectul în acel moment precis;

4-     scurtimea şi concizia iluminării, însoţite de o senzaţie de „certitudine imediată”;

Poincaré menţionează şi alte condiţii materiale care, după părerea lui, sunt necesare pentru a trăi o astfel de experienţă:

5-     eforturi susţinute asupra subiectului exact înaintea revelaţiei;

6-     o perioadă de odihnă în timpul căreia „munca inconştientă” poate să se continue singură şi în urma căreia fulgerarea de luciditate poate să se producă (ceea ce nu este decât un caz particular a raţionamentului mai general);

7-     necesitatea unei alternanţe între muncă şi relaxare; Poincaré remarcă, de altfel, că revelaţia se produce în momentul în care una o înlocuieşte pe cealaltă sau, cel puţin, pe timpul perioadei de destindere.

Poincaré îşi pune o ultimă întrebare. Ce anume determină raţiunea pentru care o idee dată ţâşneşte din inconştient. Pentru ce această idee dintre atâtea altele? Să fie pentru că revelaţia ar corespunde soluţiei care, pe un plan pragmatic, se va dovedi a fi cel mai bine adaptată problemei? Din nou, Poincaré răspunde prin negativ. Ceea ce el propune ca factor selectiv îmi pare a fi, într-un anume sens, cheia de boltă a întregii lui analize :

Combinaţiile utile (care provin din inconştient) sunt tocmai cele mai frumoase, vreau să spun cele care pot cel mai bine fermeca acea sensibilitate specială pe care toţi matematicienii o cunosc, dar pe care profanii o ignoră atât de mult încât sunt adesea tentaţi să zâmbească la această idee.
Ce se întâmplă atunci? Dintre combinaţiile în mare număr pe care eul subliminal le-a o format la întâmplare aproape toate sunt fără interes şi fără utilitate; dar tocmai prin aceasta ele sunt fără acţiune asupra sensibilităţii estetice; conştiinţa nu le va cunoaşte niciodată; doar unele sunt armonioase şi, drept urmare, utile şi frumoase totodată, acestea vor fi capabile să impresioneze acea sensibilitatea specială a geometrului despre care vorbeam şi care, odată atinsă, va atrage asupra lor atenţia noastră şi le va da astfel ocazia să devină conştiente.

De aceea matematicieni şi fizicieni vorbesc despre „eleganţa” unei teorii. Utilitatea este cu totul integrată frumuseţii. Armonia unei forme interne, logica intrinsecă a unei teorii, frumuseţea care ne atinge sensibilitatea, aceştia sunt factorii care determină emergenţa unei idei. În calitatea mea de psihanalist pot doar să adaug că invitându-i pe pacienţii mei să-şi lase ideile să străpungă suprafaţa conştiinţei, constat şi eu acelaşi fenomen: revelaţiile nu se produc pur şi simplu pentru că sunt „raţionale” şi „adevărate”, sau chiar utile, ci pentru că ele îmbracă o anumită formă, o formă a cărei  frumuseţe permite să completăm o Formă (Gestalt) incompletă.

Când o străfulgerare de luciditate creatoare se produce în noi, noi suntem subiectiv convinşi că ea ar trebui să îmbrace o formă foarte precisă şi nu alta. Această experienţă creativă este caracterizată în special de convingerea de a  fi fost frapat corect, de „certitudinea imediată” a lui Poincaré. Şi înţelegem că nici o altă soluţie nu este cea bună, că nu poate fi altfel. Şi ne întrebăm cum am putut da dovadă de atâta orbire încât să nu o remarcăm mai devreme. Răspunsul este simplu: nu eram, din punct de vedere psihologic, pregătiţi să o primim. Încă nu eram în măsură să formulăm conştient noul adevăr, noua formă de artă sau noua teorie ştiinţifică. Revelaţia încă nu atinsese stadiul voinţei conştiente. Dar „adevărul” în sine este acolo dintotdeauna. Este, de altfel, ceea ce afirmă şi budhiştii Zen, şi anume că momente ca acestea revelează şi reflectă o realitate a universului care nu depinde numai de propria noastră subiectivitate. Ci, dimpotrivă, este ca şi cum am ţine ochii închişi şi, deodată, i-am deschide în faţa adevărului. Noua realitate este imuabilă, eternă. Experienţa care ne permite să constatăm că „astfel se prezintă realitatea şi nu este ciudat că nu am văzut-o înainte?” este poate punctată de conotaţii religioase la artişti. Este, fără îndoială, raţiunea pentru care mulţi artişti au impresia că o experienţă sacră se desfăşoară în timp ce ei pictează, că actul creaţiei prezintă multe puncte comune cu o revelaţie mistică.

Sursa: Rollo May – Le courage de créer, Ed. Marcel Brouquet, pp.57-62

 


Salt la inceputul paginii