Rollo May
1909-1994
Alte fragmente de acest
autor, din cartea sa DESCOPERIREA FIINTEI, Editura TREI, AICI
Le Courage de créer
Despre creativitatea inconştientului
în… matematică,
despre „eleganţa” decisivă
care impune ideea cea nouă, revelaţia.
Să examinăm acum experienţa unuia
dintre marii matematicieni de la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Jules Henri
Poincaré. În autobiografia sa, Science et méthode, el ne explică cu o claritate
admirabilă cum îi veneau noile lui idei. El ne oferă,
printre altele, o relatare vie a circumstanţelor uneia
dintre revelaţiile sale:
De cincisprezece zile mă străduiam să demonstrez
că nu putea să existe nici o funcţie analogă
cu ceea ce am numit de atunci încoace funcţiile fuchsiene;
eram atunci foarte ignorant: în fiecare zi mă aşezam
la masa mea de lucru, petreceam acolo o oră sau două,
încercam un mare număr de combinaţii şi nu ajungeam
la nici un rezultat. Într-o seară, luasem o cafea neagră,
ceea ce nu stătea în obiceiul meu, şi nu puteam să
adorm; ideile veneau cu duiumul, le simţeam cum se ciocneau
până când, în cele din urmă, două dintre ele
s-au agăţat, ca să spunem aşa, pentru a
forma o combinaţie stabilă. A doua zi am stabilit
existenţa unei clase de funcţii fuchsiene, cele care
derivă din seria hipergeometrică; nu mai aveam decât
să redactez rezultatele, ceea ce nu mi-a luat decât câteva
ore.
El era încă tânăr când a fost chemat
în serviciul militar şi, timp de câteva luni, nu s-a mai
gândit la matematică. Apoi, într-o zi, în timp ce se afla
într-un mic orăşel din sudul Franţei, a luat
autocarul împreună cu un alt militar. În momentul în care
a pus piciorul pe treaptă – el reţine exact clipa
– el a avut ideea manierei în care aceste noi funcţii,
pe care tocmai le descoperise, erau legate cu tematicile tradiţionale
care făcuseră până atunci obiectul cercetărilor
sale. Când am citit relatarea lui Poincaré – după ce am
trăit eu însumi experienţa relatată mai înainte
– am fost frapat de similitudinea celor două situaţii,
de vivacitatea şi precizia străfulgerării de
luciditate. Poincaré a urcat în autocar fără să întrerupă conversaţia
cu camaradul său. Cu toate acestea, el tocmai înţelesese
integral, fără umbră de îndoială, cum aceste
funcţii erau legate de matematicile tradiţionale.
Iată ce i s-a întâmplat ulterior, după ce s-a întors
din serviciul militar:
Am început să studiez chestiuni de aritmetică aparent
fără vreun mare rezultat şi fără să
bănuiesc că acestea ar putea avea fie şi cea
mai mică legătură cu cercetările mele anterioare.
Dezgustat de insuccesul meu am plecat să petrec câteva
zile pe malul mării şi mă gândeam la orice altceva.
Într-o zi, plimbându-mă pe faleză, mi-a venit ideea
- întotdeauna cu acelaşi caracter de scurt, de subit şi
de certitudine imediată – că transformările aritmetice
de forme cudratice ternare indefinite erau identice cu cele
din geometria non euclidiană.
Poincaré, metamorfozat temporar în psiholog,
şi-a pus întrebarea pe care am pus-o mai sus: ce se petrece
în mintea noastră pentru ca ideile să străpungă
la un anumit moment sau la altul? Iată răspunsul pe
care îşi propune să-l aducă:
Ceea ce frapează mai întâi sunt aceste aparenţe de
iluminare subită, semne manifeste ale unei îndelungi activităţi
inconştiente anterioare; rolul acestei munci inconştiente
în invenţia matematică îmi pare incontestabil şi
se vor găsi urme în alte cazuri unde este mai puţin
evident. Adesea, când lucrăm asupra unei probleme dificile,
nu facem nimic de prima dată când ne apucăm de treabă;
apoi, ne luăm o pauză mai lungă sau mai scurtă
şi ne aşezăm din nou la masă. În prima jumătate
de oră continuăm să nu găsim nimic şi
apoi, deodată, ideea decisivă se prezintă în
minte. S-ar putea spune că munca conştientă a
fost mai fructuoasă pentru că a fost întreruptă
şi pentru că pauza i-a redat minţii forţa
şi prospeţimea ei.
Iluminarea se produce oare pentru că creierul
nostru s-a odihnit de oboseala lui? Nu, răspunde Poincaré.
Dar este mai probabil că această odihnă a fost
plină de o muncă inconştientă şi că
rezultatul acestei munci i s-a dezvăluit apoi geometrului,
exact ca în cazurile pe care le-am citat; numai revelaţia,
în loc să iasă la lumină în timpul unei promenade
sau a unei călătorii, s-a produs în timpul unei perioade
de muncă conştientă, dar independent de această
muncă, care joacă cel mult rolul unui declanşator,
ca şi cum ar fi acul indicator care ar fi incitat rezultatele
deja obţinute pe timpul odihnei, dar rămase inconştiente,
să îmbrace forma conştientă.
El continuă cu o altă observaţie
perspicace asupra aspectelor practice ale revelaţiei.
Mai este o remarcă de făcut pe tema condiţiilor
acestei munci inconştiente: anume că nu este posibil
şi în orice caz nu este fructuos decât dacă este,
pe de o parte, precedată şi, pe de altă parte,
urmată, de o muncă conştientă. Niciodată
(şi exemplele pe care le-am citat o dovedesc deja suficient)
aceste inspiraţii subite nu se produc decât după câteva
zile de eforturi voluntare, care au părut absolut nefructuoase
şi în care s-a crezut a nu se fi realizat nimic sau se
părea că se urma o rută falsă. Aceste eforturi
nu au fost aşadar atât de sterile precum se credea, ele
au pus în mişcare maşina inconştientă şi,
fără ele, aceasta nu ar fi mers şi nu ar fi produs
nimic.
Să rezumăm punctele cele mai importante
ale mărturiei lui Poincaré. Iată ceea ce, potrivit
lui, caracterizează experienţa:
1-
caracterul „subit” al iluminării;
2-
faptul că ea poate să se producă, chiar că trebuie
să se producă împotriva teoriilor de care ne agăţăm
în mod conştient;
3-
claritatea experienţei în sine şi limpezimea a ceea ce înconjoară
subiectul în acel moment precis;
4-
scurtimea şi concizia iluminării, însoţite de o senzaţie
de „certitudine imediată”;
Poincaré menţionează şi alte condiţii
materiale care, după părerea lui, sunt necesare pentru
a trăi o astfel de experienţă:
5-
eforturi susţinute asupra subiectului exact înaintea revelaţiei;
6-
o perioadă de odihnă în timpul căreia „munca inconştientă”
poate să se continue singură şi în urma căreia
fulgerarea de luciditate poate să se producă (ceea
ce nu este decât un caz particular a raţionamentului mai
general);
7-
necesitatea unei alternanţe între muncă şi relaxare; Poincaré
remarcă, de altfel, că revelaţia se produce în
momentul în care una o înlocuieşte pe cealaltă sau,
cel puţin, pe timpul perioadei de destindere.
…
Poincaré îşi pune o ultimă întrebare.
Ce anume determină raţiunea pentru care o idee
dată ţâşneşte din inconştient. Pentru
ce această idee dintre atâtea altele? Să fie pentru
că revelaţia ar corespunde soluţiei care, pe
un plan pragmatic, se va dovedi a fi cel mai bine adaptată
problemei? Din nou, Poincaré răspunde prin negativ. Ceea
ce el propune ca factor selectiv îmi pare a fi, într-un anume
sens, cheia de boltă a întregii lui analize :
Combinaţiile utile (care provin din inconştient)
sunt tocmai cele mai frumoase, vreau să spun cele care
pot cel mai bine fermeca acea sensibilitate specială pe
care toţi matematicienii o cunosc, dar pe care profanii
o ignoră atât de mult încât sunt adesea tentaţi să
zâmbească la această idee.
Ce se întâmplă atunci? Dintre combinaţiile în mare
număr pe care eul subliminal le-a o format la întâmplare
aproape toate sunt fără interes şi fără
utilitate; dar tocmai prin aceasta ele sunt fără acţiune
asupra sensibilităţii estetice; conştiinţa
nu le va cunoaşte niciodată; doar unele sunt armonioase
şi, drept urmare, utile şi frumoase totodată,
acestea vor fi capabile să impresioneze acea sensibilitatea
specială a geometrului despre care vorbeam şi care,
odată atinsă, va atrage asupra lor atenţia noastră
şi le va da astfel ocazia să devină conştiente.
De aceea matematicieni
şi fizicieni vorbesc despre „eleganţa”
unei teorii. Utilitatea este cu
totul integrată frumuseţii. Armonia
unei forme interne, logica intrinsecă a unei teorii, frumuseţea
care ne atinge sensibilitatea, aceştia sunt factorii care
determină emergenţa unei idei. În calitatea
mea de psihanalist pot doar să adaug că invitându-i
pe pacienţii mei să-şi lase ideile să străpungă
suprafaţa conştiinţei, constat şi eu acelaşi
fenomen: revelaţiile nu se produc pur şi simplu pentru
că sunt „raţionale” şi „adevărate”, sau
chiar utile, ci pentru că ele îmbracă o anumită
formă, o formă a cărei frumuseţe permite
să completăm o Formă (Gestalt) incompletă.
Când o străfulgerare de luciditate creatoare
se produce în noi, noi suntem subiectiv convinşi că
ea ar trebui să îmbrace o formă foarte precisă
şi nu alta. Această experienţă creativă
este caracterizată în special de convingerea de a fi fost
frapat corect, de „certitudinea imediată” a lui Poincaré. Şi înţelegem că nici o altă
soluţie nu este cea bună, că nu poate fi altfel.
Şi ne întrebăm cum am putut da dovadă de atâta
orbire încât să nu o remarcăm mai devreme. Răspunsul
este simplu: nu eram, din punct de vedere psihologic, pregătiţi
să o primim. Încă nu eram în măsură să
formulăm conştient noul adevăr, noua formă
de artă sau noua teorie ştiinţifică. Revelaţia
încă nu atinsese stadiul voinţei conştiente.
Dar „adevărul” în sine este acolo dintotdeauna. Este, de
altfel, ceea ce afirmă şi budhiştii Zen, şi
anume că momente ca acestea revelează şi reflectă
o realitate a universului care nu depinde numai de propria noastră
subiectivitate. Ci, dimpotrivă, este ca şi cum am
ţine ochii închişi şi, deodată, i-am deschide
în faţa adevărului. Noua realitate este imuabilă,
eternă. Experienţa care ne permite să constatăm
că „astfel se prezintă realitatea şi nu este
ciudat că nu am văzut-o înainte?” este poate punctată
de conotaţii religioase la artişti. Este, fără
îndoială, raţiunea pentru care mulţi artişti
au impresia că o experienţă sacră se desfăşoară
în timp ce ei pictează, că actul creaţiei prezintă
multe puncte comune cu o revelaţie mistică.
Sursa: Rollo May – Le courage de créer,
Ed. Marcel Brouquet, pp.57-62
