|
Din seria Marile
Cãrti ale Copilãriei
Pe acest site pot fi citite 2 povesti integrale
din volumul Legende despre Iisus de Selma Lagerlof:
… Pădurea era îngrozitor de sinistră la această oră a nopţii. Niciodată mai înainte nu-şi dăduse bine seama de ceea ce este noaptea. Lumea întreagă părea amorţită, pentru eternitate. În sfârşit se arătară zorile. Băiatul văzu cu bucurie că toate îşi recăpătau înfăţişarea lor obişnuită, cu toate că frigul devenea mai pătrunzător. Când se înălţă soarele, culoarea lui nu era galbenă ci roşie. Ai fi zis roşu de mânie şi băiatul se întrebă care să fie pricina acestei mânii. Era pentru că în lipsa lui noaptea făcuse pământul atât de rece şi întunecos? Razele soarelui ţâşneau în mănunchiuri mari, alergând peste tot pentru a se încredinţa de relele nopţii, şi toate lucrurile se înroşeau ca şi cum le-ar fi fost cugetul încărcat; norii pe cer, trunchiurile mătăsoase ale fagilor, ramurile subţiri împleticite ale pădurii, bruma care acoperea pătura de frunze de jos, totul era aprins de o culoare roşie. Din ce în ce mai numeroase, mănunchiurile de raze străbăteau spaţiul, şi în curând nimic nu mai rămase din groaza nopţii. Amorţeala încetase şi de pretutindeni ieşi un număr mare de vieţuitoare: ciocănitoarea neagră cu moţul roşu începu să lovească cu ciocul într-un trunchi de copac; veveriţa ieşi din cuibul ei cu o alună şi se aşeză pe o cracă ca să o cojească. Veni şi graurul cu o rădăcină în cioc jar piţigoiul cânta în vârful unui copac. Băiatul înţelese că soarele zisese tuturor acestor fiinţe mici: „Sculaţi-vă! ieşiţi din locuinţele voastre! Iată-mă. Nu mai aveţi de ce vă teme". Se auzi dinspre partea lacului strigătul gâştelor care se aşezau la rând ca să zboare. Câteva clipe după aceea, cele patrusprezece gâşte trecură pe deasupra pădurii. Nils încercă să le cheme dar ele zburau prea sus; vocea lui nu ajunse la ele. Ele credeau fără îndoială că vulpea îl mâncase şi nici nu-l căutau măcar. Băiatul ar fi voit să plângă de spaimă dar soarele strălucea acum pe cer; galben ca aurul şi vesel, părea că dă viaţă întregii naturi; „Înţelege bine, Nils Holgersson, zicea soarele, tu n-ai nici de ce să fii trist, nici de ce să fii îngrijorat cât timp eu sunt pe cer". … Marele dans al cocorilor
de la Kullaberg Abia se terminase reprezentaţia acestora, când cerbii din Hackeberga înaintară la rândul lor; mai multe perechi de cerbi mari se luptau deodată. Ei se aruncau unul contra altuia cu o putere mare, îşi loveau coarnele unele de altele încurcând ramurile şi după aceea încercau sa se îndepărteze unul pe altul. Rupeau cu copitele grămezile de buruieni, iar suflarea lor făcea un fel de fum împrejurul lor. Strigăte răguşite le ieşeau din gât şi spume le curgeau de-a lungul umerilor. De jur-împrejur pe coline domnea o linişte palpitantă; iar animalele erau frământate de simţăminte arzătoare. Toate se simţeau curajoase şi puternice, însufleţite de o virtute nouă, înviorate de primăvară, sprintene şi pregătite pentru toate aventurile. Nu simţeau nicio mânie unele contra altora, totuşi aripile şi penele gâturilor se ridicau, iar ghearele se ascuţeau. Dacă lupta cerbilor ar mai fi ţinut mult, s-ar fi încins o luptă mare pe coline, căci toate animalele erau cuprinse de dorinţa de a arăta că sunt pline de viaţă, ca neputinţa iernii era învinsă, că puterea clocotea în corpul lor. Cerbii însă încetară lupta şi un murmur străbătu pe coline. — Vin cocorii! Soseau într-adevăr păsările cenuşii, învăluite în crepuscul, cu aripile împodobite de pene lungi care fâlfâiau şi cu un moţ roşu pe ceafă. Păsările cele mari cu picioare lungi, cu gâturi subţiri şi mlădioase, capete mici, coborâră coasta de parcă alunecau, părând apucate de o ameţeală tainică. Pe când alunecau înainte, se învârteau şi împrejurul lor înşile, jumătate zburând, jumătate dansând. Aripile ridicate cu eleganţă se mişcau cu o iuţeală de neînchipuit. Dansul lor era ciudat şi straniu. Ai fi zis că sunt nişte umbre cenuşii jucând un joc pe care ochiul îl urmărea cu greu, si acest joc părea că l-au învăţat de la negurile care plutesc pe bălţile pustii. Era ca o vrajă. Toţi câţi veniseră pentru prima oară pe muntele Kullaberg înţeleseră de ce adunarea era numită dansul cocorilor. Era ceva sălbatic în acest dans, dar sentimentul pe care îl trezea în spectator era duios şi mare ca dorul sufletesc. Nimeni nu se mai gândea la luptă. Dar toţi cei cu aripi precum şi cei ce n-aveau aripi aspirau să se ridice deasupra norilor, să cerceteze ceea ce era îndărătul lor, să lase corpul greu care-i ţinea pe pământ şi să se înalţe spre cer. Această dorinţă de nou, această nostalgie vizavi de tot ce stă ascuns dincolo de viaţă, nu o simt animalele decât o dată pe an, atunci când văd dansul cel mare al cocorilor.
|
