Dacã vrei sã trãiesti,
trebuie sã iubesti!



Sœur  Emmanuelle
(1908-2008)

La ce se serveşte sã trãiesti?

Despre autor
Fragmente din cartea: Vivre, a quoi ca sert?, Editions Flammarion, 2004

Continuare - 8 iunie 2008 (Mãretia si decãderea omului)

Fragmente din cartea:

La ce
serveste
sã trãiesti ?

Neliniştea sensului

Scriind această carte, aş vrea să împărtăşesc fraţilor şi surorilor mele în umanitate rodul unei experienţe aproape centenare. Evenimentul care m-a făcut să intru pe o cale a întrebării a avut loc cu puţin înainte de a împlini şase ani. Eram pe malul mării, fermecată de fluxul şi de refluxul valurilor, de sclipirea irizată a spumei. Această frumoasă spumă, am văzut-o înghiţind faţa îndrăgită a tatălui meu. Cum a putut el să dispară pentru totdeauna în valuri? Unde a plecat el? Era pentru prima dată când auzeam vorbindu-se despre eternitate. În căpşorul meu mă întrebam cum putuse el să treacă din spumă în eternitate. Toate acestea erau fără sens: şi moartea tatălui meu, şi explicaţiile care mi se dădeau.

Aici experienţa fondatoare a vieţii mele psihice întâlneşte, cred eu, chestiunea fundamentală a vremii noastre. Contemporanii mei sunt urmăriţi de non-sens.

Căutători disperaţi adesea, viaţa le pare a fi, pentru ochii lor, o succesiune haotică de clipe şi de evenimente. Or evenimentele – atât cele din istoria noastră personală, cât şi cele din istoria umanităţii – nu valorează decât prin sensul lor. Un eveniment în sine, ceea ce ni se întâmplă, nu are sens. Prin acest eveniment trebuie să putem discerne; judeca, între ceea ce comportă sub aspect tragic şi ceea ce comportă ca şansă şi fecunditate. Trebuie să-l putem relativiza. Sensul, înseamnă a face experienţa că, prin şi dincolo de tragicul, de minunatul sau de banalul aparent există altceva. Evenimentele istoriei nu sunt decât gange închise. Sensul le deschide şi le dezvăluie misterul.

De ceea ce au nevoie bărbaţii şi femeile de astăzi este nevoia de a da un sens existenţei lor. Întâlnesc foarte mulţi dintre aceştia care trăiesc într-o baie de nesiguranţă, de angoasă chiar uneori: „La ce serveşte să trăieşti?” Şi ce bine îi înţeleg! Şi eu am cunoscut, şi voi povesti de-a lungul acestor pagini, angoasa nopţilor fără răspunsuri, a căilor fără ieşire.

Nu aici este problema. Această nelinişte a sensului este necesară şi benefică. Epocă după epocă, ea a măcinat omenirea. Problema este vidul, absenţa contemporană de mijloace pentru a răspunde la această nelinişte. Turbez atunci când văd cum, exploatând această lipsă, cei care dau tonul (cei cu vază, elitele) merg împotriva sensului. Ei nu ne propun decât locuri comune şi gândire comună, emoţie şi patetică în contrasens. În universurile mediatice, politice şi de multe ori chiar şi în cele religioase, ne aflăm în împărăţia senzaţionalului, cu nasul lipit de evenimente.

Totuşi, prefer această stare de lipsă, stării de falsă linişte de pe timpul tinereţii mele! Am trăit începutul secolului trecut: terenul părea solid şi totul dormita (torcea) blând. Oamenii trăiau simplu, fără a bate câmpii, într-un conformism de bun gust în care fiecare se adapta locului şi situaţiei lui. Privind mai cu atenţie lucrurile, se trăia de fapt într-o robie. Autoritatea era sacră, de neatins, şi nu putea fi pusă  în discuţie. Mica minoritate care îndrăznea să o atace era Răul, Satan. Orice veleitate de schimbare era astfel sufocată fără a face zgomot. Era calm dar teribil de superficial. Valorile sacre – şi care erau apărate ca atare – păreau veşnice dar, statui cu picioare de lut, ele ţineau mai mult de tradiţie, de obiceiuri decât de o convingere profundă şi interioară. Acest mod de funcţionare nu dădea greş, el aducea siguranţă. Şi totuşi nu era în adevăr. Ci era alături: alături de om şi de adevărul lui, în afara căutării lui. Propriu pentru om, în măreţia şi în mizeria lui, este să caute, să nu se mulţumească cu starea lui sau cu convingeri gata făcute.

Dar lustrul de suprafaţă s-a scorojit. Ordinea frumoasă, respectată dar iluzorie, s-a prăbuşit îndată. Te sufocai. Aspiraţia la o libertate mai mare a sfârşit prin a-l duce pe om cu ea. Foarte repede însă omul a căzut în excesul contrar: absolut nimic nu-i mai impunea respectul, absolut nimic nu mai ţinea, absolut nimic. Părăseam cărările prea bătătorite pentru o lume de nisipuri mişcătoare. Omul se sufoca din nou, dar de data aceasta dintr-un motiv contrar: nu exista absolut nimic de care să te agaţi! Înainte ştiam, de o manieră foarte simplă, nici discutată, nici gândită, pentru ce trăim, pentru ce murim. De acum totul era relativizat, atacat, degradat. Sistemele de siguranţă, superficiale desigur, au fost abandonate pentru absenţa totală de siguranţă şi de semnificaţie. În cel mai bun caz aceasta a dus la deşteptarea în sfârşit a întrebării, a neliniştii sensului care nu poate fi niciodată dobândit sau impus. În cel mai rău caz, omul contemporan rămâne la această nelinişte fără a putea găsi ieşirea.

În afara complicităţii instituţiilor şi a persoanelor cu vază, eu văd trei cauze pentru aceasta. Prima este aceea că, departe de a intra pe o cale de gândire, noi suntem astăzi fascinaţi de către raţiune, în aşa măsură încât  nu ne putem elibera de raţionamentul prea subtil care nu deschide nici un orizont. Totul este subiect de discuţii fără sfârşit, totul este repus în discuţie necontenit, toate valorile. După cum copacul ascunde pădurea, tot aşa detaliile, fleacurile, evenimentele singulare sunt atât de puse în relief încât restul universului nu se mai vede, nici o viziune de ansamblu care dă fiecărui lucru locul lui într-un tot unificat. Suntem balotaţi dintr-o chestiune într-alta.

În al doilea rând, această raţiune subtilă este scindată de raportul cu acţiunea care este ghidată(acţiunea) de feeling, emoţia de moment. Şi aici, lipsa de unitate: oamenii trec, într-o clipă, de la exaltare la tragic. Această domnie a afectului împiedică înflorirea inimii printr-o suită de evenimente trecătoare, tranzitorii, contradictorii. Suntem balotaţi dintr-o emoţie într-alta.

În sfârşit, divertismentul este rege: într-un vârtej vertiginos el oferă o succesiune necontenită de plăceri sau de datorii de îndeplinit pentru a scăpa de vid. Ne înecăm în sărbătoare, consumism, muncă, activism. Cu nasul în ghidon, o învârtire a roţii trebuie obligatoriu să-i urmeze alteia pentru a ne împiedica căderea, fără ca, vreodată, o orientare, un orizont, un sens, de fapt, să fie contemplat şi aţintit.

Ce am eu de propus, eu, o bătrână călugăriţă de nouăzeci şi cinci de ani? Oh, nimic pe care să-l fi inventat eu absolut singură! Aş vrea să povestesc în această carte şansa pe care am avut-o foarte devreme: am întâlnit un gânditor de geniu. Încă din adolescenţa mea, Blaise Pascal este maestrul(învăţătorul) meu de gândire şi deci maestrul meu de viaţă. Dacă Cugetările lui au devenit cartea mea de căpătâi este pentru că, la lectura lor, am găsit cheia care mă deschidea prezentului. Cu scalpelul Cugetărilor lui el a tranşat pe viu şi a adus la lumină străfundul cel mai uman al fiinţei mele, îngropat sub praful unui trecut mort. Noi toţi suntem ancoraţi de un morman de amintiri, de nefericiri trecute, care atârnă greu şi ne împiedică. Scalpelul are acest rost: el tranşează şi deschide, descoperă.

Ceea ce spune Pascal explodeazã de adevăr, este concret şi radios, coboară foarte profund. Cu ajutorul lui ne putem înţelege pe noi înşine: cât de apropiat ne este! Acest om este din toate timpurile pentru că nu se opreşte la aparenţă. Ci merge la rădăcină şi la sursă. Acest om, inconfortabil în pielea lui, torturat, a găsit totuşi un izvor de viaţă extraordinar. Este modern şi prin aceea că pleacă de la omul în realitatea lui. El îndrăzneşte să-l înfrunte pe om, atât în măreţia cât şi în mizeria lui, „inimă goală şi plină de gunoi”. Pascal este modern şi pentru că nu acceptă nici un argument de autoritate, nici o demonstraţie care nu respectă libertatea lui de gândire. Pentru el, gândirea liberă este fundamentul valorii inalienabile a omului.

Nu te speria, cititorule: nu-ţi propun aici o carte de filosofie. Mai întâi, pentru că aş fi incapabilă de aşa ceva. Apoi, chiar dacă, să zicem, „filosofia este o modă”, nici filosofii nu au găsit, mai mult decât omul de rând, răspuns.

…va urma…

(continuare - 8 iunie 2008)

Tocmai am citit o serie de articole din Nouvel Observateur cu titlul atrăgător (nr.2019, iulie 2003): „Cum să înfruntăm lumea de astăzi? De la Platon la Nietzsche, răspunsul marilor filosofi.” Personal, găsesc că fiecare dintre articole este o mică capodoperă, care foloseşte cuvinte mari şi formule frumoase, însă pentru a nu spune nimic de fapt. Nici unul dintre aceste exerciţii ale spiritului nu aduce o soluţie problemei pe care de fapt o ridică. Este vid, vid, este vidul total. Vom vedea mai încolo, împreună cu Pascal, de ce ţine această neputinţă a raţiunii singure. Da fapt „a-ţi râde de filozofie, înseamnă a filosofa cu adevărat”.

Există totuşi o cale care aduce răspunsuri, pentru că gândirea este mai vastă decât filosofia. A gândi cu adevărat nu este o manieră de a raţiona, în care raţiunea s-ar învârti în jurul ei însăşi aşa cum Don Quijote fugea după morile de vânt. Pascal păstra mereu asupra lui, cusut în căptuşeala hainei, ceea ce el numea „Memorialul” lui. Pe o hârtiuţă, el transcrisese experienţa „focului” pe care a trăit-o într-o noapte de noiembrie a  anului 1654, când a descoperit că „Dumnezeul lui Abraaam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov” nu este „cel al filosofilor şi al savanţilor”. În mijlocul acestor rânduri, o exclamaţie: „Bucurie, bucurie, plâns de bucurie.” Cred că această experienţă arzătoare a sensului nu este limitată la contextul lui de credinţă, că ea nu este rezervată credincioşilor. Să presupunem că plecăm împreună de la acest izvor extraordinar de bucurie?

Demersul acestei cărţi este acela de a face cunoscut contemporanilor mei în căutare de eliberare o cale de pace, o cale de bucurie: gândirea lui Blaise Pascal. Aceasta constă în esenţă în distingerea şi articularea între trei „ordine”. Ordinul materiei, ordinul spiritului şi ordinul iubirii sunt trei moduri de existenţă, trei moduri, pentru om, de a se situa în raport cu lumea, cu Dumnezeu şi cu sine însuşi. La capătul parcursului sper că voi fi arătat că sensul vieţii nu se află nici în ordinul materiei, nici în cel al spiritului, amândouă considerabile şi necesare de altfel, ci numai în cel de-al treilea, ordinul inimii.

Pentru a adopta această cale, trebuie să plecăm, la fel ca şi Pascal, de la lipsă, de la slăbiciunea ontologică a omului şi de la angoasa lui.  Nu este vorba totuşi de a rămâne scufundaţi sau de a ne complace acolo. Spre deosebire de filosofii care se împotmolesc în această stare, Pascal înfruntă problema pentru a-i răspunde. Fundamental, dacă eu scriu această carte, este pentru a împărtăşi eliberarea pe care o aduce gândirea lui Pascal, pentru a propune o cale de sens.

Măreţia şi mizeria omului
Gândirea şi materia

În 1923, într-o seară de toamnă, urma să intru în relaţie cu Blaise Pascal. Mă apropiam de cincisprezece ani. Nu ştiam că în acest an se sărbătorea tricentenarul naşterii gânditorului care, fără să bănuiesc, urma să joace un rol primordial în înflorirea  personalităţii mele, dacă eu sunt ceea ce sunt, o fiinţă bizară câteodată, aceasta i se datorează, în parte, lui.  Povestirea acestei experienţe esenţiale mă va duce în mod natural să vorbesc apoi despre primul „ordin” pascalian, acela al materiei, apoi de profundul elan la dorinţei care ne locuieşte.

Sunt o trestie gânditoare!

La acea epocă eram un specimen al vârstei ingrate, aveam membrele dezvoltate, coşuri pe faţă, părul în dezordine, o expresie dezamăgită pe buze. Nu eram mulţumită de nimic şi toate îmi păreau subiect de critică. Începusem să simt acest sentiment care, într-un fel sau altul, mă va roade de-a lungul întregii vieţi: impresia de a-mi pierde timpul lovind cu pumnii şi izbindu-mă de un zid, de a fi în mod constant retrimisă spre totala mea neputinţă.

Familia mea locuia la Bruxelles într-o casă cu mai multe etaje. La parter se aflau birourile în care mama, după moartea tatălui meu, preluase conducerea fabricii de lenjerie fină. La etajul întâi, alături de sufragerie, o încăpere servea de sală de lecţii pentru fratele meu şi pentru mine. Într-o zi am decretat că fratele meu mă deranjează şi mi-am instalat masa de lucru aproape de geamul băii uriaşe de la etajul al doilea. Scăpam astfel de controlul d-rei Lucie, învăţătoarea noastră. Nu suportam nici o supraveghere. Foarte leneşă – ca şi acum! -  , citeam pe ascuns romane de iubire de trei parale.

Mai aveam încă alte două distracţii. O fereastră imensă îmi permitea să mă privesc neîncetat şi eram neîncetat înciudată de a nu mă vedea mai frumoasă. Prin fereastră, zăream şi silueta unui băiat aplecat, ca şi mine, asupra cărţilor lui de şcoală. Din nefericire, era prea departe ca să-i pot face semne. Dar el era o uşă deschisă reveriei mele: este oare frumos? faţa? ochii? vârsta? numele? aventurile lui, poate? O imaginaţia mea, aleargă, aleargă!

Cu un suspin resemnat deschid ghiozdanul ticsit. O temă greacă! Prea plictisitor, să lăsăm pe altă dată. O versiune a Iliadei; da, asta e mai interesant. Aveam, într-adevăr o şansă extraordinară. Congregaţia care conducea şcoala, Le Dames de Marie, deschiseseră studiile umaniste greco-latine pentru fete. A fost o premieră în Belgia pentru că până atunci acest învăţământ nu fusese accesibil decât băieţilor. Dar au păstrat totuşi pentru băieţi privilegiul de a putea intra la universitate. Aşa că eram în situaţia de a mă confrunta, de-a lungul anilor, cu genii precum Virgiliu, Homer şi Platon a cărui pedagogie despre bine şi frumos (renumitul „kalos kagathos”) mi-a fost o hrană zilnică. Îmi plăcea să traduc aventurile lui Ulysse în franceza elegantă şi riguroasă pe care o cerea profesorul nostru, M.Freson. Simţeam că acest exerciţiu îmi ascuţea inteligenţa şi îmi forma spiritul. Trăiam de multe ori satisfacţia de a vedea fiecare termen transcris în adevărul lui concret, fără a fi alterat de interpretarea mea personală. Odată versiunea terminată, scot cea de-a treia carte din ghiozdan. Oare ce mai e? O pagină de literatură de studiat. De n-ar fi ceva prea plicticos!

Deschid cartea groasă cu textele alese din Evul Mediu până în epoca modernă şi, suspinând, încep să citesc:

Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură.

Oho, iată pe cineva care spune ceva! Ce poate fi într-adevăr mai slab decât o trestie: cel mai mic vânt o apleacă. Este omul, sunt eu. Nu prea îndrăznesc să mi-o spun, sărmana micuţa Madelon: cât sunt de fragilă! Explodez adesea. Neputincioasă în a mă controla, ca şi în a persevera în efort, un nimic mă descurajează: un cuvânt latin sau grec, o pagină de fizică puţin mai dificilă, o disertaţie pe o temă moralizatoare… tot ceea ce nu-mi place. La fel ce pe oamenii din toate timpurile, în special adolescenţii pentru care preocupările şi grijile încă n-au anesteziat angoasa existenţială, mă urmărea întrebarea insolubilă. La ce foloseşte să trăieşti? Nu are sens. La ce folosesc studiile? Trebuie să lucrezi mereu. De altfel, ce rost are să fii pe lume? Nu se ştie unde mergem nici pentru ce trăim. Este un drum închis, plictisitor de posibil, prost chiar.

Prin fereastră, zăresc o pisică neagră mare care se întinde alene pe acoperişul din faţă. Frumosul animal îşi vâră între lăbuţe capul cu mustăţile albe ce freamătă în vânt. Se scaldă cu voluptate în soarele cald încă al serii. Ce bine e să fii pisică! Nu ai altceva de făcut decât să te bucuri de clipa prezentă şi să-ţi satisfaci simţurile. Nu există probleme pentru o pisică. Să mănânce, să bea, să doarmă. Să-şi simtă, alipiţi de ea, pisoiaşii, pentru pisica mama, sugându-şi laptele: viaţa este frumoasă, nu tu şcoală!

Mă smulg din reveria mea şi revin la Pascal.

Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar este o trestie gânditoare.

Asta mă şochează. Omul este slab, da, dar el gândeşte. O lumină ţâşneşte deodată în faţa ochilor mei: această pisică nu gândeşte! Ceva încep să fiarbă în mine. nu sunt un animal, ci o fiinţa omenească. Respir prin corp, da, ca şi pisica, dar eu sunt o fiinţă gânditoare. Iau cunoştinţă de faptul că gândesc.

La mica manieră a unei adolescente, făceam descoperirea senzaţională, de o noutate stranie: exist în calitate de dotată cu această facultate minunată, gândirea. Repetam acest cuvânt -      gândirea  -  care îmi reanima corpul şi sufletul. Mă simţeam dintr-odată deţinătoarea unei valori de mii de ori superioară valorii unei pisici. Un animal este un animal. O fiinţă omenească gândeşte! Ţipam într-o uluire naivă: eu nu sunt pisică, eu exist gândind!
Cu aviditate, de această dată, reiau lectura.

 Nu trebuie ca universul să se înarmeze pentru a-l strivi: un vapor, o picătură de apă este de ajuns pentru a-l ucide. Dar când universul l-ar strivi, omul ar fi şi mai nobil decât cel care-l ucide, pentru că el ştie că  moare iar cât despre avantajul pe care universul îl are asupra lui, universul nu ştie nimic despre aceasta.

Cum!  Această mică trestie care sunt eu, comparată cu imensitatea universului, posedă, fără să ştie şi în îngustimea lui, o valoare şi o nobleţe incomensurabile. S-ar fi zice că beam un vin din ce în ce mai îmbătător. Viaţa care mi se părea atât de prostească căpăta un sens: ieşeam pe neaşteptate din gaura neagră, din impasul în care mă loveam de un zid. DA, voiam să trăiesc. Să trăiesc pentru a-mi dezvolta fiinţa mea gânditoare care depăşeşte marginile universului. Simţeam dintr-odată că nobleţea şi valoarea vieţii mele, departe de a fi reduse la nimic din cauza neputinţei şi a incapacităţii mele, rezida în însăşi fiinţa mea şi în capacitatea ei de eliberare. Eram uimită să mă aflu pe pragul unei porţi ce deschidea perspective nebănuite până atunci. După cum mă voi explica mai departe, presimţeam că omul, în slăbiciunea lui, poate deveni stăpânul acestui univers care, atât de uşor, îl striveşte. Ah, ce evadare!

Termin lectura aceluiaşi fragment.

Toată demnitatea noastră constă aşadar în gândire […] Să ne străduim deci să gândim drept: iată principiul moralei.

Unde vrea Pascal să ne conducă? El pleacă de la o trestie pentru a ajunge la o morală! Brr… ce cuvânt rece şi respingător! Un duş rece ca gheaţa cade asupra entuziasmului meu exaltat. Am subliniat că nu suportam nici o obligaţie, nici o constrângere. Aderam înainte de vreme la celebra formulă din Mai 1968: „Este interzis să se interzică”. Morala însemna lanţ care te strânge, care te împiedică să fugi spre ceea ce ţi se pare bun, să iei plăcerea care ţi se oferă, într-un cuvânt: să te bucuri de toate. Pentru că de fapt, ceea ce atrage mai mult este ceea ce este interzis. În clipa în care ceva îmi era interzis, simţeam o dorinţă irezistibilă de a mă precipita acolo. Aceasta face ca viaţa să fie picantă, este excitant, în timp ce tot ceea ce este virtuos este adormitor. Nu avem decât o viaţă, trebuie să culegem toate fructele ei. Idealul tinerei „bine crescute” îmi repugna. Mica frază: „Aceasta nu se face!” mă zbârlea. Îi răspundeam cu această impertinenţă dezinvoltă: „Ei bine eu o voi face!” şi adăugam, nu fără aroganţă: „Deci, aceasta se va face.” De unde venea această atitudine? Fără îndoială din aceea că voiam să fiu singurul judecător al binelui şi răului şi nu mă vedeam impunându-mi-se nici un jug. Zăbala se pune în gura unui animal pentru a-l coordona. Sunt eu un animal sau o femeie liberă?

Ce vrea Pascal aşadar să spună, el care nu are aerul de a fi de genul părintelui Fouettard? El mă invită să gândesc bine. Trebuie deci să găsesc nu o lege constrângătoare, ci o gândire constructivă care mă va face să cresc în „nobleţe”. Morala să fie deci aceasta: a căuta să te umanizezi, a creşte în demnitatea specific umană, a deveni o fiinţă mai imprimată de specificitatea ei de „trestie gânditoare”, a intra astfel într-o morală deschisă, eliberatoare de tot ceea ce este meschin? Deveneam conştientă că trăiam mărginită în egoul meu, preocupată exclusiv de propriile senzaţii. Era, la urma urmei, plicticos şi trist.

Adolescenţii, văd bine astăzi după întrebările lor, au adesea astfel de iluminări în care iau cunoştinţă într-o clipă de o întreagă filozofie a vieţii. Aceasta poate fi  surprinzător. În mediul meu nimeni nu-mi înţelegea suferinţa, chestionarea, tunelul în care mă simţeam prizonieră, necontenitul spirit de contradicţie. Toate mergeau bine în jurul meu, aveam o mică viaţă bună şi uşoară. Pentru ce cream atâtea dificultăţi şi pentru ce eram mereu nemulţumită? În ce mă priveşte, la citirea lui Pascal, am avut în sfârşit impresia de a alerga pe un drum deschis. În sfârşit ceva! Dacă morala se baza nu pe reguli dictate, ci pe principiul bunei gândiri care este în mod necesar liberă, atunci ea nu putea fi decât eliberatoare, dilatantă şi voioasă. Astfel, „adevărata morala îşi râde morală”.

Soarele începea să dispară, pisica nu mai era pe acoperiş. În seara care se lăsa începeam, împreună cu Pascal o lungă aventură: a lupta, zi de zi, pentru a nu lăsa ca fragila mea trestie gânditoare să fie purtată de vânt încolo şi încoace; descoperind prin forţa gândirii sursele unei vieţi armonioase şi echilibrate. Acest echilibru, axioma latină mens sana in corpore sano – un spirit sănătos într-un corp sănătos -  îl exprimă foarte bine. Atenţie! Calea este presărată cu obstacole. Nici o folosinţă sănătoasă a spiritului, nici o folosinţă sănătoasă a corpului nu sunt în realitate achiziţii uşoare.

Întâi de toate, gândirea injustă este peste tot. Toate genurile de totalitarism ne oferă sumbre şi supreme exemple. În numele unui fals ideal, sunt masacraţi mii sau chiar milioane de oameni. Se ajunge chiar să se facă din propria moarte un instrument de glorie. Cel care se omoară pentru a provoca masacrarea celor care nu gândesc ca şi el este în ochii lui şi în ochii partizanilor lui un erou, „martirul” unei cauze sacre. El intră într-o acţiune care este, pentru el, de o asemenea măreţie încât nu are nici cea mai mică îndoială cu privire la temeiul ei. Fie că aceasta se petrece în domeniul politic, cazul Hitler, sau în domeniul religios, ca în cazul unui anumit islam pervertit, rădăcina pervertirii gândirii este idolatria: ideea a devenit un dumnezeu. De acum, acest bine depăşeşte orice bine şi transformă oricare rău care ar putea fi în „Super-Bine”. Este o hipnotizare dusă până la pierderea raţiunii.

Or, potrivit dictonului pe care l-am citat, spiritul şi corpul nu mai sunt separabile. Această sacralizare care atinge domeniul ideologiei atinge în mod necesar relaţia cu corpul şi cu materia. În sistemul nazist există o Rasă pură, divinizată cu Sânge şi cu Natură. Sacralizarea unei Rase legitimează „purificarea etnică”, adică eliminarea părţilor aşa-zis impure ale umanităţii, începând cu evreii. Pentru teroriştii ce se pretind „musulmani”, fiinţa nu este cu siguranţă pură a priori. Dar jertfindu-se în întregime pentru o cauză sacră, ea ajunge la o purificare care îi permite automat intrarea în paradis. Trebuie deci ca corpul să fie pregătit printr-o liturghie premortuară. În acest ritual sacrificial, candidatul la martiriu îşi înlătură până şi cel mai mic fir de păr de pe corpul său şi îşi parfumează pielea. În timp ce noi ne cutremurăm de oroare în faţa unei asemenea depravări a gândirii, adepţii ei, freamătă de adorare în faţa ei. Sacrul, în realitate, provoacă un sentiment de putere mult dincolo de conştiinţa de a fi o trestie, fie ea şi gânditoare.

Fără a ajunge la aceste extreme de coşmar, fiecare dintre noi nu ar trebui să vegheze la devierile posibile ale propriilor raţionamente care pot erija cu uşurinţă o idee în absolut? Nu trebuie decât să ne auzim discutând uneori: fascinaţi de imaginea de forţă pe care ne-o întoarce propriul nostru discurs, nu mai vedem partea de adevăr a argumentelor contrare, şi încă mai puţin pe cel care le susţine.

La polul opus, cât este de dificil, în orice societate, să ne degajăm de fascinaţia corpului, a frumuseţii fizice, a seducţiei banului şi a puterii! Or, şi acolo, Pascal a fost farul meu: el ştie să facă să apară un raport drept cu materia, în ceea ce ea comportă, atrăgător şi limitat în acelaşi timp.

p.27
...va urma...

Fragmente traduse din cartea:
Soeur Emmanuelle-Vivre, a quoi ca sert?,
Editions Flammarion, 2004,
Traducerea îmi apartine, VJ