| |
Pierre Teilhard de Chardin
Fenomenul uman
- fragmente -
Iubirea-Energie
În privinţa iubirii, noi nu vorbim de obicei decât (şi
cu ce doză de rafinament de analiză!) despre latura ei sentimentală:
bucuriile şi necazurile pe care ni le provoacă. Eu vreau aici s-o
studiez în dinamismul ei natural şi în semnificaţia ei evolutivă,
pentru a determina fazele ultime ale Fenomenului uman.
Abordată în deplina sa realitate biologică, iubirea (adică
afinitatea unei fiinţe pentru o altă fiinţă) nu este specifică
Omului. Ea reprezintă o proprietate generală a întregii vieţi
şi, ca atare, ea însoţeşte, în varietate şi nivele, toate
formele pe care le îmbracă succesiv materia organizată. La Mamifere,
aflate foarte aproape de noi, o recunoaştem în diversele sale modalităţi:
pasiune sexuală; instinct matern sau patern; solidaritate socială
etc. Mai departe şi mai jos, pe Arborele Vieţii, analogiile sunt
mai puţin clare. Ele se atenuează până la a deveni imperceptibile.
Dar aici e locul să repet ceea ce spuneam în capitolul „Lăuntrul
lucrurilor”. Dacă, într-o stare extrem de rudimentară, dar pe cale
de a se naşte, n-ar fi existat o anume propensiune internă spre
unire, i-ar fi fost imposibil iubirii să apară mai sus, la noi,
în starea ei umanizată. Pe drept cuvânt, pentru a-i constata prezenţa
în noi, trebuie să-i presupunem prezenţa, cel puţin incoativă,
în tot ceea ce există. Şi, de fapt, observând în jurul nostru ascensiunea
confluentă a conştiinţelor, vedem că nu lipseşte
de nicăieri. Platon o presimţise şi i-a imortalizat expresia
în Dialogurile sale. Mai târziu, cu gânditori ca Nicolas de Cues, filozofia
Evului mediu a revenit tehnic la aceeaşi idee. Sub forţele iubirii,
sunt fragmentele Lumii care se caută pentru ca Lumea să se alcătuiască.
Şi în aceste lucruri, nu este nici o metaforă, ele depăşind
cu mult poezia. Fie că e forţă sau curbură universală,
gravitate a corpurilor de care suntem atât de uimiţi, ea nu reprezintă
decât reversul sau umbra a ceea ce pune realmente Natura în mişcare;
pentru a percepe energia cosmică „fontală”, trebuie, dacă Lucrurile
au un Lăuntru, să coborâm în zona internă sau radială
a atracţiilor spirituale.
Iubirea în toate nuanţele ei, nu este nimic altceva, nici mai puţin
decât urma, mai mult sau mai puţin direct marcată, în inima elementului,
prin Convergenţa fizică a Universului asupra lui însuşi.
Şi iată, dacă nu mă înşel, chiar dâra de lumină
care ne poate ajuta să vedem mai clar în jurul nostru.
Suferim şi ne neliniştim constatând că tentativele moderne
de colectivizare umană nu reuşesc să ducă, contrar previziunilor
teoretice şi aşteptărilor noastre, decât la înjosirea şi
sclavajul conştiinţelor. – Dar ce drum am urmat noi până aici
pentru a ne uni? O situaţie materială de apărat. Un domeniu
industrial de lansat. Condiţii mai bune pentru o clasă socială
sau pentru naţiunile defavorizate… Iată singurele şi săracele
domenii de care am încercat să ne apropiem. De ce ne mirăm atunci
dacă, pe urma societăţilor animale, ne mecanizăm prin
chiar jocul asociaţiei noastre! Chiar în actul suprem intelectual de
edificare a Ştiinţei(atât timp măcar cât rămâne pur abstract
şi speculativ) impactul sufletelor noastre nu se operează decât
oblic şi parcă în răspăr. Contact încă superficial,
şi deci primejdia încă unei servituţi în plus… Numai iubirea,
pentru motivul că ea singură adună şi leagă fiinţele
prin ceea ce au fundamental în ele, este capabilă – şi aici este
vorba despre un fapt de experienţă zilnică, să desăvârşească
fiinţele în calitatea lor de fiinţe, reunindu-le. În ce clipă
oare doi iubiţi ating, fiecare, completa posesiune de sine, dacă
nu în aceea în care se mărturisesc pierduţi unul în celălalt?
Oare nu realizează cu adevărat iubirea, în fiecare clipă, în
cuplu, în echipă, în jurul nostru, gestul magic, gestul faimos contradictoriu
de a „personaliza” totalizând? Şi ceea ce operează ea zilnic la
o scară redusă, de ce n-ar repeta într-o zi la dimensiunile pământului?
Umanitate, Spiritul Pământului, Sinteza indivizilor şi a popoarelor,
Concilierea paradoxală a Elementului cu Întregul, a Unităţii
cu Multitudinea: pentru ca aceste lucruri, numite utopice, şi totuşi
biologic necesare, să se întrupeze în Lume, n-ar fi de ajuns să
ne imaginăm că puterea noastră de a iubi se dezvoltă îmbrăţişând
totalitatea oamenilor şi a Pământului?
Or, se spune, că acesta este exact punctul în care punem degetul pe imposibil!
Tot ceea ce poate face un om, nu-i aşa, este de a-şi oferi afecţiunea
unei singure sau mai multor fiinţe umane. Dincolo, într-o rază mult
mai mare, inima nu rezistă, şi nu rămâne loc decât pentru îngheţata
justiţie şi raţiune. A iubi totul şi pe toţi: gest
contradictoriu şi fals, care nu duce până la urmă decât la
a nu iubi pe nimeni.
Dar atunci, voi răspunde eu, dacă, aşa cum pretindeţi
voi, iubirea universală este imposibilă, ce semnificaţia are
în inimile noastre, acel instinct irezistibil care ne poartă către
unitate de fiecare dată când, într-o direcţie oarecare, pasiunea
noastră se exaltă? Simţ al universului, Simţ al Întregului:
în faţa Naturii; în faţa frumuseţii, în Muzică, nostalgia
care ne copleşeşte – aşteptarea şi sentimentul unei mari
Prezenţe. În afara „misticilor” şi a analiştilor lor, cum se
face că psihologia a neglijat atât de mult timp această vibraţie
fundamentală al cărei timbru, pentru o ureche exersată, se
distinge la bază sau, mai degrabă, în vârful oricărei mari
emoţii? Rezonanţa cu Întregul: nota esenţială a poeziei
pure şi a purei Religii. Încă o dată, ce trădează
acest fenomen, născut odată cu gândirea şi crescut odată
cu ea, dacă nu un acord perfect între două realităţi ascunse:
parcela disjunctă care freamătă la apropierea restului?
Cu iubirea bărbatului pentru femeie, pentru copiii şi prietenii
lui, şi până la un anumit punct, pentru ţara lui, ne închipuim
că am epuizat toate formele de iubire. Or din această listă
lipseşte exact forma de pasiune fundamentală: aceea care precipită
unul spre altul, sub presiunea Universului care se închide, elementele Întregului.
Afinitatea şi, prin urmare, sentimentul cosmic.
O iubire universală: nu numai că este un lucru psihologic posibil,
ci e chiar singura modalitate completă şi finală în care putem
iubi.
Şi acum, odată stabilit acest punct, cum explicăm creşterea
în jurul nostru, mereu şi mereu, a urii şi a repulsiei? Dacă
o virtualitate atât de puternică ne asediază din interior pentru
a ne uni, ce aşteaptă să treacă la acte?
Acestea toate, fără îndoială, se vor întâmpla foarte simplu
când, depăşind complexul „anti-personalist” care ne paralizează
ne vom hotărî să acceptăm posibilitatea, realitatea unui Iubit
şi Iubitor în creştetul Lumii, deasupra capetelor noastre. Atât
timp cât Colectivul va absorbi sau va părea că absoarbe persoana,
acesta va ucide iubirea gata să se nască. Colectivul ca atare este
ne-iubitor. Şi aici eşuează filantropii. Bunul simţ are
dreptate. Este imposibil să te dăruieşti unui Număr Anonim.
Dar Universul, în faţa noastră, ia pentru noi chip şi prinde
inimă, se personifică am putea spune[i].
Şi imediat, în atmosfera creată de acest centru, atracţiile
universale vor găsi prilejul să se împlinească. Şi atunci,
fără îndoială, sub presiunea crescută a Pământului
care se închide, vor izbucni formidabilele energii de atracţie, încă
aţipite, între moleculele umane.
Sentimentului nostru faţă de Lume, sentimentului nostru faţă
de Pământ, sentimentului nostru uman, descoperirile făcute în ultimul
secol le-au adus prin perspectivele lor unitariste, un nou şi decisiv
elan. De aici au răsărit Panteismele moderne. Dar acest elan nu
va reuşi decât să ne scufunde din nou în supra-materie dacă
nu ne va duce nicăieri.
Pentru ca eşecul care ne ameninţă să se transforme într-un
succes, - pentru a se opera conspiraţia monadelor umane, - trebuie şi
e de ajuns, ca, prelungind ştiinţa până la ultimele ei limite,
să recunoaştem şi să acceptăm, ca necesar, pentru
a închide şi echilibra Spaţiul-Timp nu numai o vagă existenţă
viitore, ci chiar(şi voi insista în cele ce urmează) realitatea
şi iradierea, deja actuale, ale acelui misterios Centru al centrelor
noastre pe care l-am numit Omega.
(pag. 238-242)
Pământul Final
Am recunoscut că fără replierea Materiei asupra
ei însăşi, adică fără chimismul închis al moleculelor,
celulelor şi ramurilor filetice, nici Biosfera, nici Noosfera n-ar fi
existat. În cursul apariţiei şi dezvoltării lor, Viaţa
şi Gândirea sunt, nu numai accidental, ci chiar structural legate de
contururile şi soarta masei terestre.
În schimb, iată, acum, înfăţişându-se înaintea noastră,
pentru a echilibra şi întreţine avântul conştiinţelor,
un centru psihic de derivă universală, transcendent în Timp şi
Spaţiu deci esenţialmente extra-planetar.
Noogeneza urcând ireversibil spre Omega traversând ciclul strict limitat al
unei Geogeneze…
Într-un anumit moment al viitorului, sub o anumită influenţă
tinând de o curbă sau cealaltă, sau de amândouă în acelaşi
timp, este fatal ca cele două Încrengături să se separe.
Oricât de convergentă ar fi, Evoluţia nu se poate încheia pe
Pământ decât traversând un punct de disociere.
Astfel se introduc în mod firesc, şi tinde să ia chip în perspectivele
noastre, fantasticul şi inevitabilul eveniment de care fiecare zi care
trece ne apropie tot mai mult: sfârşitul absolut al Vieţii pe globul
nostru, - moartea Planetei, - faza ultimă a Fenomenului uman.
Cum va fi, în aparenţele ei finale, Noosfera, nimeni nu îndrăzneşte
să şi-o reprezinte – măcar atât cât să întrevadă
incredibilul potenţial de imprevizibil acumulat în Spiritul Pământului.
Sfârşitul Lumii este imaginabil. Dar acestui sfârşit, pe care ar
fi lipsit de raţiune să-l descriem, îi putem, până la un anumit
punct, utilizând liniile de aproximare construite mai sus, să-i prevedem
semnificaţia şi să-i circumscriem formele.
…
În starea actuală, Lumea n-ar putea fi înţeleasă, prezenţa
Reflexivului în ea ar fi inexplicabilă dacă n-am presupune o secretă
complicitate între Imens şi Infim pentru a încălzi, a hrăni
şi a susţine până la capăt, prin hazard, contingente şi
libertăţi folosite, Conştiinţa apărută între
cele două ordine de mărimi. Pe această complicitate trebuie
să ne bizuim. Omul este de neînlocuit. Deci oricât de neverosimilă
ar fi perspectiva, el trebuie să reuşească, nu numai
la un mod necesar, dar şi infailibil.
Nu o oprire, oricare i-ar fi forma, ci un ultim progres prezent în timpul
lui biologic. O maturizare şi un paroxism. Mereu mai sus în improbabilul
din care am ieşit. În această direcţie să extrapolăm
Omul şi Umanizarea dacă vrem să prevedem sfârşitul Lumii.
…
…Printre cei care vor fi încercat să citească până la capăt
aceste pagini, mulţi vor închide cartea nemulţumiţi şi
gânditori întrebându-se dacă i-am purtat prin fapte, metafizică
sau vis.
…
Capabil să conţină persoana umană, nu putem avea decât
un Univers ireversibil personalizant.
Fenomenul creştin
…
Dacă Omega n-ar fi centrul, depărtat şi ideal, destinat
să se nască, la sfârşitul timpurilor, din convergenţa
conştiinţelor terestre, nimic în afara chiar a acestei convergenţe
n-ar fi decelabil pentru privirea noastră. În zilele în care trăim,
nici o altă energie de natură personală n-ar fi posibil
de recunoscut pe Pământ, în afară de aceea reprezentată
de suma persoanelor umane.
Dar dacă, dimpotrivă, aşa cum am căzut de acord, Omega
există deja şi operează în adâncul maselor gânditoare,
atunci ni se pare inevitabil ca existenţa, prin câteva indicii să
se arate deja observaţiei noastre. Pentru a însufleţi Evoluţia
în cursul stadiilor ei inferioare, polul conştient al Lumii nu putea
acţiona, e firesc, decât voalat de Biologie, sub formă impersonală.
Asupra lucrului gânditor care suntem prin umanizare, el poate acum să
iradieze din Centru spre centre, - personal. Ar părea verosimil
să n-o facă?
Sau toată construcţia Lumii prezentată aici este ideologie
vană. Sau, undeva în jurul nostru, sub o formă sau alta, un
anumit exces de energie personală, extra-umană, trebuie decelată
trădând marea Prezenţă… dacă privim bine.
(Fragmente din cartea:
Fenomenul uman, de Pierre Teilhard de
Chardin,
trad. Maria Ivãnescu,
Editura AION, Oradea)
Precizare:
Cartea Le Phenomain humain a fost publicata abia dupã
moartea autorului, în chiar acelasi an, 1955, Pierre Teilhard de
Chardin neprimind, asa
cum am spus, avizul autoritatilor eclesiastice pentru publicare.
[i] Nu devenind
Persoană, bineînţeles, ci încărcându-se, în chiar inima
dezvoltării sale, cu influenţa dominatoare şi unitivă
a unui Centru de energii şi atracţii personale.
Salt la inceputul paginii
|
|
