[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]


Fragmente din volumul
Valerio Albisetti
Drumul spre constientizare

Editura PAULINE



Despre Valerio Albisetti aici

Posibilitate de a achizitiona cãrtile lui Valerio Albisetti traduse în româneste de aici, de exemplu, de la Editura KERIGMA,
faceti dublu click pe linkul de mai jos :
http://www.kerigma.ro/carti.php?listautor=Valerio%20Albisetti

Maturitatea personală

Întreaga noastră existenţă este un lung drum către maturitatea personală, către conştientizarea interioară ce ne permite să ne realizăm pe deplin pe noi înşine, asemenea tuturor fiinţelor vii de pe acest pământ,
Asemenea florilor ce se deschid complet răspândindu-şi parfumul în plin sezon de înflorire, asemenea fructelor ce ating gustul deplin la maturitate.

Oare am putea spune că şi-au îndeplinit misiunea dacă ar rămâne acre?

Persoana care nu a ajuns la stadiul de maturitate, de conştientizare, nu va putea dărui şi nici nu se va putea dărui cu adevărat, chiar dacă crede contrariul.
Maturitatea este indispensabilă pentru noi înşine
şi pentru fiecare relaţie autentică de iubire sau de prietenie.

Trebuie să renunţăm la perspectiva infantilă, inconştientă, despre noi înşine şi despre viaţă.
… în mod inconştient, facem pe placul figurilor părinţilor noştri sau a celor care ne-au iubit şi nu suntem capabili să iubim acele părţi din noi din cauza cărora am pierdut iubirea acestor persoane. În fond, dacă nu devenim conştienţi, ne comportăm întreaga noastră viaţă conform modelului prin care am interiorizat  trăirile din copilărie.
Aceste situaţii nevrotice infantile interiorizate devin, în timp, blocaje, complexe, frici, tensiuni ce ne limitează existenţa, ce ne fragmentează personalitatea, ce nu permit libera curgere a iubirii.
Aceste părţi din noi înşine refuzate treptat se revoltă şi se transformă în balauri, în demoni.
Ceea ce simţim înlăuntrul nostru ca fiind ameninţător este, în realitate, un aspect ce vrea să fie cunoscut de noi şi pe care nu am dorit să-l ascultăm.

Valerio Albisetti – Drumul spre conştientizare, Editura Pauline, 2014, pp. 45-47

DIMINUAREA NEVROZEI
SAU PURIFICAREA INTERIOARÃ

Fiecare dintre noi are propria nevroză, nimeni nu este scutit. Cei mai mulţi dintre contemporanii noştri îşi trăiesc nevroza fără să fie conştienţi de ea, sau mai mult, înţeleg prin viaţă realizarea propriilor nevroze.

Pentru mine, însă, sensul adevărat al vieţii este acela de a ne distanţa de nevrozele noastre şi de a le diminua, de a ne transforma personalitatea nevrotică.

Pentru cei care au tendinţa să-şi satisfacă nevroza, existenţa este statică, de fapt, personalitatea lor nu se va schimba, vor muri aşa cum s-au născut, dominaţi de nevoile lor.

Eu cred, dimpotrivă, că a ne confrunta cu nevroza noastră dorind să o depăşim este scopul existenţei noastre, motivul pentru care ne-am născut!

Existenţa umană prevede un proces continuu de adaptare şi readaptare, o succesiune de începuturi şi sfârşituri, de naştere şi moarte.

A trăi înseamnă a ne transforma în continuu, reducând cât mai mult posibil gradul de nevroză.

Acest proces nu se sfârşeşte niciodată.

Societatea şi cultura în care trăiesc ne fac să credem că procesul de creştere ia sfârşit când se încheie dezvoltarea fizică şi psiho-fizică si când am atins succesul profesional şi sentimental, punând bazele unei familii. Pentru mine, nu a fost niciodată astfel. Creşterea trebuie să continue toată viaţa, căci nu reuşim niciodată să eliminăm definitiv nevroza şi tocmai la vârsta adultă trebuie să începem să lucrăm cu noi înşine, în plan interior.

Căci în primii ani de viaţă până la adolescenţă, schimbă­rile sunt induse aproape în mod automat de schimbările la nivel corporal şi sunt de tip psiho-fizic, însă odată încheiată dezvoltarea fizică, schimbarea devine rezultatul unei alegeri personale, deci este de tip psiho-spiritual.

Eu, îndată ce am ieşit din adolescenţă, mi-am început drumul de convertire, am încercat să-mi schimb personalitatea, de fapt, mi-am dat seama de nevoile pe care le resimţea şi am luat distanţă faţă de ele; privindu-le în faţă, pătrunzând în adâncul lor, am căutat să le depăşesc, mai degrabă decât să le modific. Am simţit mereu nevoia de a găsi spiritualul în carnal.

În timp, am înţeles că transformarea propriului eu trebuie să se producă la nivelul psihicului, al inconştientului, mai E mult decât la nivelul raţiunii şi al voinţei.

Este nevoie să lucrăm la nivelul structurilor profunde ale personalităţii, deoarece aceasta s-a format pe baza unor mecanisme rigide, în cea mai mare parte defensive, care ne-au ajutat, în primii ani, să supravieţuim, dar care, dacă nu sunt modificate, transformate, devin structuri rigide, persistente, care blochează, împiedică dezvoltarea, evoluţia personalităţii, la nivel psiho-spiritual.

Dacă nu ne schimbăm eul, avem impresia că ne-am trăit viaţa, în realitate, viaţa ne-a trăit pe noi.

In fond, existenţa ne-ar fi folosit doar pentru a ne satisface nevoile.

Doar procesul de transformare profundă, la nivel psiho-spiritual, ne face să ieşim din animalitate, din cer­cul vicios al succesiunii vieţii şi a morţii, unde totul este nediferenţiat, ne imprimă caracterul personal original, uni­citatea şi irepetabilitatea noastră, eternitatea noastră.

Un veritabil drum de creştere spirituală este posibil dacă lucrăm asupra dimensiunii psihologice personale.

Autoanaliza este indispensabilă pentru purificarea interioară, pentru a înţelege spiritualul. Sau mai bine spus, când începem acest proces de autoanaliză, de schimbare a eului, aproape în mod natural simţim, percepem, înăuntrul nostru, dimensiunea spirituală.

Nu spun că experienţa spirituală coincide cu cea psihologică, spun că experienţa psihologică, văzută ca schimbare a eului, duce la cea spirituală.

Experienţa spirituală este mai amplă decât cea psihologică, sau mai exact, este de natură diferită, chiar dacă similară, deoarece conţine şi va duce la transcendenţă, în final, la veşnicie.

Drumul nu este drept, nu poate fi delimitat în etape clare, rigide, nu putem spune că atunci când am încheiat partea psihologică începe cea spirituală, ceea ce contează este această metodă pe care am numit-o psiho-spirituală.

în viziunea mea, spiritualul şi psihologicul se împletesc. Aşa încât fundamentul ei constă în continua transformare a eului.

Din punctul meu de vedere, un drum spiritual autentic nu poate exista în lipsa procesului de transformare a eului.

După cum am spus deja, acesta este pentru mine lait­motivul existenţei.

Dar toate acestea nu sunt suficiente. Dacă ne-am limita la acest nivel, nu am avea decât o altă manifestare a delirului de omnipotenţă a eului.

Este nevoie de Celălalt, ce nu poate fi redus la uman, ce nu poate fi manipulat, de la care să ne inspirăm. Dumnezeu.

După părerea mea, religiile completează acest drum de schimbare, de transformare personală, arătându-ne si motivul pentru care trebuie să ne transformăm si până unde merge această transformare.

Dar acest aspect merită o abordare mai extinsă, de aceea va face obiectul unei alte cărţi.

În sfârşit, trebuie să spun că folosesc termenul autoanaliză sau mai bine, transformare interioară, deoarece nu identific aceşti termeni cu psihoterapiile sau psihanaliza, chiar dacă acestea sunt utile, ci cu un proces de analiză, de aprofundare, de elaborare, de demascare a justificărilor, a aparenţelor, a minciunilor, a ipocriziilor, a tuturor acelor mecanisme distructive, manipulatoare, narcisiste ale eului nostru, pe care îl pot întreprinde toţi oamenii. Mai mult, această muncă de cunoaştere profundă de sine şi de auto­dezvoltare trebuie să devină modul prin care ne vom trăi întreaga existenţă. Un stil de viaţă.

Este o lucrare permanentă asupra inimii.

O operaţie dureroasă, dar fascinantă. Inevitabilă, după mine.

Diminuarea nevrozei, transformarea interioară este o operaţie dureroasă deoarece eul nu acceptă cu uşurinţă să fie schimbat, transformat.

Mecanismele ce formează nucleul originar al eului nostru aparţin stratului animalic din noi, mecanismelor de supravieţuire biologică, ce sunt supuse impulsului vital dar ele sunt un obstacol în procesul de evoluţie spirituală, psiho-spirituală.

În viziunea mea, la sfârşitul existenţei, privind înapoi, ar trebui să vedem o trecere de la o structură orientată integral spre sine, la una orientată spre celălalt, până la atingerea deschiderii maxime, cea către transcendent, către divin.

A creşte înseamnă a ne decentra, a nu mai plasa centrul în noi înşine, ci în Entitatea Diferită şi Absolută, ce nu poate fi redusă la uman, în Dumnezeu.

Doar astfel, construind progresiv, de-a lungul etapelor psihologice evolutive, ajungem să ne experimentăm pe noi înşine, pe celălalt, lumea, având o structură psiho-spirituală atât de deschisă şi respectuoasă încât trăim realitatea ca pe un dar, ca pe ceva gratuit şi nu impus.

Numai astfel, cum spun în acest text, fiinţa umană îţi dobândeşte eternitatea.

Reducând astfel gradul de nevroză, personalitatea nu sărăceşte, ci, dimpotrivă, se dezvoltă, dobândeşte demnitatea pe care o merită.

Intrăm în împărăţia libertăţii, unde există şi posibilitatea de a greşi, de a ne recunoaşte nevroza proprie, mai mult decât a celuilalt.

Fiinţa umană centrată pe ea însăşi trăieşte în confuzie, angoasă, lipsă de comunicare, într-o stare de sclavie, de neputinţă, de non-libertate şi-a pierdut direcţia, sensul vieţii; fiinţa centrată pe Dumnezeu, însă, descoperă în continuu un dinamism nou care-1 duce la acceptarea şi iubirea de sine şi de semeni.

Cu cât o personalitate este mai nevrotică, cu atât este mai închisă, rigidă, blocată, moartă, prizonieră, lipsită de autenticitate.

Confundă fantasmele cu realitatea, îşi ia prietenul drept duşman, iubirea drept moarte. Apoi viaţa, lumea, în general, se vor opune acestei personalităţi, îi vor crea frustrări şi din această suferinţă s-ar putea naşte în sfârşit, chiar dacă lent si dureros, conştientizarea limitei, a fragilităţii umane, descoperirea faptului că pentru a trăi avem nevoie de toţi, de tot, de aer, de apă, de hrană, de celălalt, de ceilalţi.

Aşadar, eu cred că începem cu adevărat să trăim, să pătrundem într-o dimensiune spirituală, psiho-spirituală, numai atunci când suntem singuri cu noi înşine, numai când suferim, numai când acceptăm suferinţa si o depăşim, recunoscând limitele eului propriu. Astfel trebuie să fie trăite suferinţele, începem să trăim cu adevărat numai când diminuăm delirul de omnipotenţă, numai când trecem de la un univers alcătuit dintr-un imaginar iluzoriu nevrotic la unul întemeiat pe responsabilitatea şi libertatea proprie.

După cum cred că aţi înţeles deja, pentru mine nevroza este echivalentul păcatului.

Doar eliberându-se de egoismele sale, de pretenţiile narcisiste şi manipulatoare ale eului, omul «meu» îl întâlneşte pe Dumnezeu.

Căci Dumnezeul meu este aici, pe pământ, dintotdeauna. Aşa cum soarele, apa, aerul hrănesc omul, dar contemporanii mei ignoră toate acestea şi aşteaptă în zadar ca El să se reveleze.

Căci au inimi dure, închise.

Când avem curajul să ne convertim, să ne schimbăm, sa întreprindem călătoria către conştientizarea psiho-spiritualâ, să ne deschidem inima şi să o facem bună, tandră, primitoare, Dumnezeu vine.
In mod spontan.

Fără nici măcar să fie chemat.

Din acest motiv, ceea ce eu numesc credinţă, după cum ştiţi, este chiar acea dimensiune psiho-spirituală a personalităţii ce se reelaborează în permanenţă, de-a lungul unor etape tot mai complexe şi integrate: aceasta ne ajută să înţelegem că nu putem trăi cu adevărat dacă rămânem închişi în eul nostru şi că, pentru a ne simţi cu adevărat vii, plini de valoare, trebuie să ne creăm un nou centru în afara noastră, într-un «altul» misterios, absolut, de neatins şi binevoitor, în Dumnezeu.

De ce oare am putea fi mândri? De inteligenţa noastră? De succesele, de bogăţiile acumulate? Fiecare dintre noi, fără deosebire, înăuntrul său, ştie că se va putea îmbolnăvi şi că, oricum, va trebui să moară... de aceea doar dacă ieşim din noi înşine şi ne găsim centrul în Dumnezeu ne putem salva.

A ne încredinţa existenţa pământeană lui Dumnezeu nu numai că nu este o limitare, ci, dimpotrivă, ne permite să ne vedem viaţa dintr-o perspectivă superioară, o viaţă în care contrariile se rearmonizează, contradicţiile, diviziunile dispar şi se trăieşte în unitate.

De aceea, omul «meu», prin viziunea sa psiho-spirituală asupra vieţii, trăieşte orientat spre o dimensiune exterioară lui însuşi si care-1 transcende, în raport cu care se poate înţelege şi redefini în mod autentic.

Omul «meu» se salvează deoarece are credinţă.

Omul «meu» ştie că este sfânt, de nepreţuit, de natură divină.

Numai în credinţa în Dumnezeu simte că depăşeşte angoasa existenţială, fragilitatea, natura muritoare.

Dar credinţa lui nu este numai pentru cei aleşi, ci pentru toţi, chiar şi pentru cei care susţin că nu o au.

Cine urmează această cale intuieşte că aparţine unei entităţi mai mari, care dă sens individualităţii sale.

Pornim pe drumul conştientizării atunci când simţim că suntem pe punctul de a pierde lucrurile pentru care am luptat, când pierdem persoane dragi, când ne dăm seama că am greşit totul, când înţelegem că viaţa pe care o trăim nu are sens.

Această călătorie se produce de-a lungul vieţii noastre, în povestea ei învăţăm să recunoaştem răul si binele.

Apoi, drumul începe când are loc o cădere, un eşec, un refuz, o deziluzie.

Călătoria va continua sau se va opri în funcţie de felul în care trăim experienţa căderii. Dacă ne vom identifica cu ea ne vom opri.

Dacă, dimpotrivă, o vom trăi ca pe o ocazie ca să înţelegem mai bine cine suntem şi că aparţinem unui Ceva mai mare decât noi, atunci vom face progrese.

Prin urmare, căderea este necesară.

Pentru a învăţa.

Pentru a ne simţi umili.

Ne învaţă să nu rămânem prizonieri ai problemelor, ai fricilor, ci să trecem prin ele.

Eu cred că societatea actuală este în agonie deoarece evită căderea, nu îi învaţă pe membrii săi cum să cadă.

Mi-ar plăcea ca într-un anumit punct al existenţei să ne putem schimba numele.

Îmi place să cred că numele corespunde esenţei persoa­nei care-l posedă.

Schimbarea numelui înseamnă asumarea unei identităţi noi.

O identitate care a învăţat limbajul pozitiv, limbajul binelui. Care ştie să extragă binele inclusiv şi mai ales, din rău, din partea negativă a sinelui. Pentru aceasta, este nevoie de o schimbare interioară profundă, care ţine însă cont de unicitatea irepetabilă a fiecăruia.

Trebuie să mergem dincolo de rănile primite,

să ne demascam părţile false,

ambigue, nevrotice,

să ieşim din schemele mentale asumate ca formă de apărare,

din teamă, orgoliu,

să ne deschidem mintea,

să ne curăţăm inima,

să redobândim demnitatea de creaturi divine.

Nu trebuie să ne temem să trăim o existenţă plină.

Doar trăind, confruntându-ne cu ceea ce ni se întâmplă în calitatea noastră de călători ai spiritului, existenţa noastră va deveni sursă de plăcere, de admiraţie, de sens.

întreaga realitate, dacă este trăită ca dar, este frumoasă.

Nu cred că se poate renunţa la ceva dacă dorim să avan­săm în călătoria propriei vieţi.

Anticii spuneau că, atunci când renunţăm la ceva, rămâ­nem ataşaţi de acel lucru.

Nu trebuie aşadar să renunţăm, ci să căutăm să mergem mai departe, pentru a înţelege adevărata valoare a lucrului la care am renunţat.

În această călătorie, cred că trebuie să ne cunoaştem mai bine si propriul trup, pentru a şti mai multe despre spirit. Călătorie si schimbare.

Această călătorie necesită o schimbare profundă în mo­lul de a cunoaşte, de a trăi emoţiile, sentimentele.

O asemenea schimbare nu se produce în mod automat, lici gratuit, nici fără suferinţă.

Pentru a întreprinde această călătorie, nu trebuie să ne schimbăm din exterior, nu trebuie să ne supunem unor reguli formale, chiar dacă sunt bune.

Trebuie să ne asumăm proiectul schimbării proprii în

iod pozitiv si realist. Şi mai ales, cu discernământ. Nu trebuie să ne autoamăgim. Cu atât mai puţin, să înşelăm.

Trebuie să avem despre noi înşine o percepţie cât mai re­alistă posibil. Şi în acest demers, umilinţa este o mare aliată, învăţăm umilinţa din sentimentul limitei. Limită pe care o învăţăm atunci când cădem, când ne ciocnim de fragilitatea noastră, de neputinţa noastră.

Trebuie să ne recunoaştem nevroza şi să ne confruntăm cu ea şi nu să o proiectăm asupra celor din jurul nostru.

Proiecţia intervine ca să nu mergem în profunzimea sunetului nostru, ca să nu vedem cine suntem cu adevărat. Proiecţia împiedică autenticitatea, întrerupe călătoria

pozitivă a persoanei.

Proiecţia împiedică cunoaşterea celuilalt, nu surprinde adevărata lui esenţă.

Cine trăieşte în lumea iluzorie a proiecţiei nu se con­fruntă cu realitatea. Intră în spirala omnipotenţei, a delirului.

Adevăratul călător spiritual, dimpotrivă, renunţă să pro­iecteze, recunoscându-şi responsabilităţile şi recunoscându-i celuilalt diversitatea incontestabilă. De aici se naşte adevă­rata, marea capacitate de a asculta, de a ne goli eul narcisist.

De fiecare dată când ne întoarcem dintr-o călătorie, după o perioadă de odihnă, sufletul ne împinge să pornim din nou la drum.

Trebuie să spun că cine rămâne în contact cu sufletul său ştie şi doreşte să fie mereu în călătorie cât timp va trăi.

Acesta este adevăratul destin al oamenilor vii şi liberi.

în realitate, călătoria la care mă refer nu este niciodată un drum drept, ci evoluează în zig-zag, putem face doi paşi înainte şi trei înapoi, important este să nu ne înspăimântăm şi să nu ieşim de pe drum.

Dar trebuie neapărat să mai spun că la întoarcerea din orice călătorie aducem cu noi o comoară nouă, noi indicii despre sufletul nostru şi de fiecare dată când pornim din nou la drum, o facem fiind deja într-un nou stadiu, având noi înzestrări şi un nivel mai evoluat de conştientizare.

Când am pornit, am făcut-o într-adevăr pentru a căuta noi comori, dar ne-am lăsat conduşi de o viziune interioară.

De aceea, în concepţia mea despre psiho-spiritualitate (termen creat de autor în 1986 pentru a denumi o nouă cale psihoterapeutică, o terapie psiho-spirituală, creştină), nu mai există invidie sau gelozie, deoarece călătoria este foarte personală, o poate face doar persoana chemată. Nimeni altcineva.

A trăi în acest fel înseamnă deopotrivă să fim sinceri cu noi înşine si să trăim în mod responsabil întâlnirile, relaţiile cu celălalt, cu ceilalţi.

înseamnă a trăi până la capăt alegerile făcute, călătoria căutării sensului este un parcurs pe care să-1 urmăm cu adevărat, în mod autentic.

De-a lungul acestei călătorii, după cum v-am spus, nu există drumuri fără ieşire, timp pierdut, întâlniri inutile.

Toate lucrurile, în această călătorie, au o semnificaţie.

Când le întâlnim, erau acolo şi ne aşteptau de mult timp.

La fel si dificultăţile întâlnite sau pe care le vom întâlni.

Există persoane care au tendinţa să fugă de dificultăţi, totuşi, în viziunea mea psiho-spirituală, dificultăţile sunt indispensabile pentru creşterea noastră, pentru a ne continua călătoria căutării sensului.

Existenţa fiecăruia dintre noi capătă semnificaţie numai prin înfruntarea dificultăţilor.

Dificultăţile dau naştere curajului, conştientizării, sen­sului.

Dar dacă nu sunt înfruntate produc singurătate, angoasă şi disperare.

în această călătorie învăţăm să tragem învăţăminte toc­mai din suferinţe.

Din păcate, multe persoane nu doresc să se confrunte cu suferinţa, cad în aceleaşi greşeli deja comise, nu pornesc în călătorie si nu trec la un nivel superior de conştientizare.

S-au condamnat astfel să trăiască suferind fără sens, fără speranţă.

Dacă nu învăţăm să învăţăm din greşeli, suntem condamnaţi să le repetăm mereu.

Trebuie să învăţăm să ne recunoaştem greşelile deoarece astfel, acestea ne purifică, ne eliberează, ne maturizează, ne fac să devenim conştienţi.

Trebuie să moară falsa conştiinţă de sine, pentru a ne pu­tea deschide cu adevărat vieţii, celuilalt, celorlalţi, deoarece acest proces de demascare nu poate fi realizat de unii singuri, ci în cadrul a ceea ce eu numesc relaţia de iubire, în care este esenţial ajutorul celuilalt, al unui tu care te interpelează.

Cine porneşte pe acest drum trebuie să înlocuiască fraza: «De ce tocmai mie mi se întâmplă aceasta?» cu fraza: «Ce vrea să îmi spună Dumnezeu în acest mod?»

La fel se întâmplă cu relaţiile de iubire. Suntem obişnuiţi să pretindem afecţiune, iubire. Când începem să intrăm în viziunea «mea» psiho-spirituală, începem să dăm, să ascul­tăm, să-1 respectăm pe celălalt.

Am dori să fim slujiţi, dar conştientizarea noastră ne spune să-1 slujim noi pe celălalt.

Şi la nivel social există ceilalţi.

Cine sunt?

Adevăraţii săraci, adevăraţii nevoiaşi.

Ei ne constrâng să ieşim din noi înşine. Ei ne împing să pornim la drum.

Dar a intra în relaţie cu ceilalţi nu înseamnă a deveni sclavii lor sau a ne supune pretenţiilor lor narcisiste sau omnipotente, trebuie să devenim un sprijin pentru ca ei să-şi dobândească libertatea, creşterea, autonomia.

Trebuie să intrăm într-o relaţie plină de sens cu ceilalţi nu din datorie, cu atât mai puţin din conformism sau din motive legate de imagine, ci dintr-un sentiment intim de împlinire sufletească.


Nu pentru a ne priva de ceva, ci ca o exigenţă personală, dintr-un impuls interior firesc.

In această perspectivă, pe care aş numi-o psiho-spirituală, a sufletului, trupul, inteligenţa si caracterul pe care le avem, oricum ar fi acestea, sunt potrivite pentru a realiza această călătorie pământeană.

Prin urmare, important este nu să ne bucurăm de mai multă putere, de mai mulţi bani, de mai mult succes, ci să des­coperim misiunea pentru care ne-am născut şi să o urmăm. Restul contează prea puţin.

Valerio Albisetti – Drumul spre conştientizare, Editura Pauline, pp. 102-115

 

... Aici sunt doar câteva fragmente dar MERITÃ CITITÃ TOATÃ CARTEA!

Sursa :Fragmente din volumul:
Valerio Albisetti– Drumul spre constientizare
Traducere:Geanina Tivdă 
Editura PAULINE, BUCURESTI


Salt la inceputul paginii