Fragmente din volumul
Valerio Albisetti
IUBIRE.
Cum sã rãmânem împreunã pentru întreaga viatã.

Editura PAULINE



Despre Valerio Albisetti aici

Posibilitate de a achizitiona cãrtile lui Valerio Albisetti traduse în româneste de aici, de exemplu, de la Editura KERIGMA,
faceti dublu click pe linkul de mai jos :
http://www.kerigma.ro/carti.php?listautor=Valerio%20Albisetti

INTRODUCERE

Această muncă o simt ca pe o provocare.

Să reuşesc să identific constante, să indic puncte de referinţă în lumea emoţiilor, a sentimentelor, sferă pe care omul, de milenii, poate chiar de la apariţia lui pe pământ, o trăieşte ca fiind misterioasă, insondabilă, ascunsă, periculoasă, ambiguă, se vrea a fi provocarea acestei cărţi.

Ani şi ani de muncă analitică m-au făcut să înţeleg că nu mai este considerată normală o iubire - şi înţeleg prin iubire sentimentul care leagă două persoane în întregime: psihic, sexual, spiritual - care durează toată viaţa.

Asist continuu, în ultimul timp, la publicaţiile unor colegi şi intelectuali, care explică şi demonstrează că relaţia de iubire este insondabilă, incontrolabilă, inexplicabilă şi afirmă că este normal să fie aşa. Mai mult, unii ne îndeamnă să spunem că este necesar, structural, ca iubirea să conţină în ea boala, patologicul. De aici provine, după ei, încărcătura transgresivă, subversivă, care face ca în cuplu totul să fie permis.

Dacă ar fi aşa - dacă ar trebui să aşteptăm să iasă la iveală propriile fantasme negative, necunoscute, morbide, când suntem îndrăgostiţi - atunci cercetările mele, atât ca psihanalist, cât şi ca scriitor, nu ar fi de nici un folos.

Nu.

Nu vreau să cred că în iubire nu se poate comunica, că lucrurile trebuie să rămână obscure, neclare, neadecvate, imposibil de definit.

De ce aud pretutindeni că pentru ca viaţa de cuplu să funcţioneze, e nevoie, de fapt, de minciună, de compromis? De ce se susţine că iubirea seamănă mai degrabă cu o competiţie, cu ura decât cu prietenia şi cu complicitatea? Pe de altă parte, viaţa zilnică, realitatea în care trăim zi de zi, arată că în nucleul familial se află cel mai înalt grad de nevroză, de violenţă Mereu sau aproape mereu, istoriile cuplurilor sunt itinerare sordide, înclinate spre auto­distrugerea reciprocă, spre lipsa esenţială de comunicare.

De ce toate acestea?

Iubirea nu poate fi definită: iată de ce, atunci când se vorbeşte despre iubire, unul susţine un lucru, iar altul exact contrariul. Iubirea înseamnă şi viaţă şi moarte, şi boală şi sănătate, şi rău şi bine. Pe acest discurs se bazează iubirea şi astfel scapă oricărei încercări de a fi încadrată, de a fi reglementată.

Deşi este o experienţă pe care cu toţii, cel puţin o dată în viaţă, am trăit-o, nimeni nu reuşeşte apoi să o povestească în întregime, cu toate nuanţele, în toate detaliile, cu toate temerile, proiectele, fanteziile, tăcerile ei. Cuvântul nu este de folos, deoarece iubirea, ca şi fericirea, ţine de mituri. Are de-a face cu sufletul. Nu poate fi numită. Doar poezia, arta, pot să se apropie de ea. Contorsionată, multiformă, prometeică, de nestăpânit, iubirea uneşte ascunzişurile cele mai adânci, unde se contopesc binele şi răul, viaţa şi moartea, unde logica şi raţiunea alternează cu dorinţa, emoţia, sentimentele. Tinde spre absolut, dar nu vrea să fie absolutizată, ipostaziată, aşa cum ar vrea omul.

Dar umanitatea este bolnavă - nu reuşeşte să se menţină în jocul dihotomic, primordial, de a şti că trebuie să moară şi de a nu voi să ştie acest lucru - şi a inventat timpul din nevoia de a defini viaţa. Astfel visează la iubire, vorbeşte mereu despre ea pretutindeni, şi totuşi nu ştie să iubească. In nevroza ei, a înlăturat caracterul inefabil caracteristic iubirii, ca să îi dea un nume. Umanitatea se tenie, nu mai ştie să înfrunte necunoscutul, insondabilul. Iată de ce trebuie să dea un nume, o definiţie oricărui lucru. De secole, s-a obişnuit să se raporteze la realitate prin ceea ce numeşte „raţiune", dar nu ştie că iubirea este şi intuiţie, lipsă de raţiune, mister.

Acum putem înţelege de ce, deşi s-a ajuns la nivele de invidiat în progresul tehnic sau ştiinţific, puţin sau nimic nu s-a îmbunătăţit în cunoaşterea misterului iubirii, al vieţii, al propriului sine. Pe de o parte, omul confundă iubirea cu posesia, pe de altă parte, elimină iubirea din mersul lumii, din viaţa individului, din relaţia cu celălalt, pentru a o face impracticabilă, o iluzie prizonieră a perfecţiunii atotputerniciei, în acest „delir al omnipotenţei", o înlătură din centrul istoriei personale şi colective şi face din ea un mit fericit: au trăit până la adânci bătrâneţi, fericiţi şi mulţumiţi. Toate acestea, însă, sfârşesc prin a o steriliza, a o ucide, a o lipsi de posibilitatea de schimbare, a o rigidiza, a o face un loc în care să se manifeste propriile nevroze şi unde să iasă la iveală viaţa secătuită care caracterizează existenţa omului din această ultimă parte a secolului şi care îl face să-i spună celuilalt: «Tu nu şti să iubeşti», închizând astfel cercul demoniac, blestemat, în care nu este loc pentru alteritate, pentru diversitate.

Dar toate acestea sunt făcute cu bună ştiinţă şi voinţă sau din ignoranţă, incapacitate, limitare?

Nu ştiu. Şi nu mă interesează să aflu în această carte.

Ştiu doar că, din orice direcţie şi la orice nivel de conştiinţă ar veni acest atac, iubirea va învinge, deoarece este itinerar dinamic, irepetabil, magic, de neînvins; într-un cuvânt, divin.

Şi aceasta dintr-un motiv foarte simplu: omul nu poate exista fără iubire. Prin definiţie. Evident, nu vorbesc doar de raportul sexual, doar de relaţia de cuplu, ci mai ales de acele coordonate care o definesc: viaţa şi moartea, binele şi răul, Dumnezeu.

 

Sursa : Fragmente selectate din volumul :
Valerio Albisetti – IUBIRE.
Cum să rămânem împreună pentru întreaga viaţă,
Editura PAULINE, 2004, Trad. Giorgiana Tivdă