Fragmente din volumul
Valerio Albisetti
Să trãim bine împreunã
Despre dinamica vietii în doi.
Editura PAULINE
Despre Valerio Albisetti aici
Posibilitate de a achizitiona
cãrtile lui Valerio Albisetti traduse în româneste
de aici, de exemplu, de la Editura KERIGMA,
faceti dublu click pe linkul de mai jos :
https://www.kerigma.ro/carti.html?autor=6800
Notã din 5
iulie 2022
Urmare a unei sesizãri amiabile de încãlcare
de copyright
am redus sau sters complet o multime de texte postate,
inclusiv din cele traduse de mine si inexistente în româneste.
Asa e corect.
[...]
...şi m-am pierdut
Atunci când ne pierdem punctul de referinţă,
ne punem într-o situaţie foarte periculoasă, deoarece
avem tendinţa să ne legăm, să ne ataşăm
de prima persoană pe care o întâlnim, de prima persoană
care ne zâmbeşte, ne îmbrăţişează, ne
ascultă.
Şi aproape niciodată această persoană
nu este cea potrivită.
Asta şi pentru că, în momentele de teamă,
când ne pierdem propriul eu, nu mai dispunem de prudenţă,
de discernământ, de capacitatea de a-1 simţi profund
pe celălalt, de a capta adevărata lui esenţă.
E de ajuns o singură mângâiere, un sărut...
şi deja ni se pare mult.
Nu ne interesează să-l cunoaştem
mai mult pe celălalt.
Sau îl cunoaştem chiar prea bine?
CÂND EŞTI TÂNĂR
Aş vrea să vă spun, pe această
temă, câteva lucruri simple, dar esenţiale. Pe când
eram tânăr, mi se părea totul uşor în dragoste...
Credeam că era de ajuns să întâlneşti persoana
potrivită şi totul o să meargă de la sine.
Apoi, pe parcursul îndelungatei perioade de practică
a psihanalizei, în confruntarea cu greutăţile personale,
prin îndeletnicirea de a scrie cărţi, mi-am dat seama,
încetul cu încetul, că iubirea nu este o entitate statică,
de neschimbat, absolută. Nu se află în paradis. Şi
nici în infern.
Ci este un mod de a stabili relaţii.
Nu este un mod de a-ţi uşura viaţa,
ci mai degrabă, de a face să iasă la iveală
şi de a-ţi depăşi propriile probleme, propriile
slăbiciuni.
De ce, de exemplu, când cineva iubeşte mult,
deseori celălalt fuge?
De ce unii oameni promit fidelitate, apoi trădează?
Am înţeles că, în plan afectiv, nimeni
nu este scutit de greşeli, de lipsuri, de nepotriviri.
Am mai înţeles că mulţi dintre noi
încep o viaţă în doi pentru a umple un gol pe care îl
simt înlăuntrul lor. Deseori ne oferim şi ne pierdem
inima deoarece suntem îndrăgostiţi de iubire.
De multe ori se întâmplă să pierdem contactul
cu propriul eu şi să căutăm o femeie care
să aibă grijă de noi, întrucât
nu mai ştim să ne îngrijim singuri.
Sau chiar suportăm o prezenţă negativă, doar
ca să nu rămânem singuri cu noi înşine.
Relaţia de iubire, în schimb, ar trebui să
fie locul în care putem şi trebuie să lucrăm cu
noi înşine, în care este stimulată posibilitatea de
a creşte în plan psihologic şi spiritual, în care putem
şi trebuie să stabilim o relaţie de profundă
intimitate cu celălalt, simţind şi receptând totul:
suferinţa, bucuria, apropierea, depărtarea, dorinţa,
refuzul, deschiderea, închistarea...
La capătul acestui drum, inima s-a cizelat,
şi-a descoperit esenţa şi a devenit mai primitoare,
mai umilă.
S-a căsătorit.
IUBIREA BOLNAVĂ
O greşeală de
evaluare
Atunci când, deşi suferim mult, nu reuşim
să-l părăsim pe celălalt, credem că iubim,
dar, de fapt, nu iubim: ne încearcă teama.
Teama de a nu-1 pierde pe celălalt, invidia
faţă de libertatea, de independenţa, de autonomia
lui, gelozia faţă de prieteniile şi cunoştinţele
lui.
Teama de a nu rămâne singuri, părăsiţi,
respinşi.
Teama că nu vom fi doriţi, plăcuţi,
frumoşi, încântători...
Atunci ne legăm de celălalt, de cineva
în jurul căruia viaţa noastră să se rotească.
Ne simţim vii doar în prezenţa acestei persoane.
Dar acest tip de iubire nu este sănătos.
Atunci când dăm totul, când suportăm,
când justificăm gesturile egoiste ale celuilalt, răutăţile
lui, trădările, minciunile, indiferenţa lui cu
o pasivitate resemnată, de fapt, nu iubim, ci ne facem rău.
Deoarece nu ne respectăm, deoarece ne-am pierdut
încrederea în noi înşine.
Înainte de toate, să
ne simţim bine cu noi înşine
Ar putea părea banal, dar trebuie să
ne simţim bine în Primul rând cu noi înşine şi
apoi cu ceilalţi. Asta şi pentru că, tocmai atunci
când nu ne simţim bine cu noi înşine, avem tendinţa
să devenim dependenţi de partener. Stăm cu el (sau
cu ea) ca să ne simţim în siguranţă, protejaţi,
tocmai pentru că nu suntem în stare să ne încurajăm
singuri, pentru că nu reuşim să ne protejăm
singuri.
Ne-a lipsit ceva important în copilărie, în
adolescenţă... Doar prezenţa permanentă, constantă
a celuilalt ne va putea linişti, ne va putea face să
ne simţim demni de respect, de încredere, în caz contrar,
dacă celălalt nu ne ia în seamă, nu ne ascultă,
simţim că murim, ne gândim cu durere că nu existăm.
Şi totuşi, nimeni nu ne poate face fericiţi,
dacă noi nu i-o permitem.
Golul pe care îl simţim nu va putea fi umplut
cu iubire dacă, înainte de toate, nu ne acceptăm, dacă
nu încetăm să ne temem şi ne lăsăm în
voia firii noastre, dacă nu încetăm să-1 ţinem
pe celălalt sub control, dacă nu încetăm să
ne prefacem că avem probleme...
Fericirea vine din seninătatea pe care am
reuşit s-o creăm, înlăuntrul nostru.
[A se vedea V. Albisetti, Pentru a fi fericiţi. Note de
psihoterapie pentru toţi, Editura Pauline, Bucureşti
2003]
Suferinţa din
dragoste...
Deseori, când nu ne respectăm, când ne pierdem
încrederea în noi înşine, confundăm sexul cu dragostea,
obsesia cu dorinţa.
Doar ca să ne simţim iubiţi, oferim
tot ceea ce avem, trup, personalitate, timp, bani... Şi,
fiindcă nu ni se răspunde aşa
cum am vrea noi, încercăm iar şi iar, tot mai mult.
Alergăm de la un partener la altul în căutarea a ceea
ce nu vrem să găsim în noi. Până în momentul în
care murim din punct de vedere psihologic.
Totuşi, aceste persoane, dacă nu suferă,
cred că nu iubesc.
îşi măsoară dragostea în funcţie
de gradul de suferinţă pe care o suportă.
...pentru partener
Deşi în exterior apărem puternici, hotărâţi,
motivaţi, înlăuntrul nostru ne respectăm atât de
puţin încât rămânem legaţi de persoane pe care
le simţim nedemne de încredere, incapabile de afecţiune.
Se pare că tocmai atunci când o persoană
este slabă sau bolnavă psihic, ea atrage, inevitabil,
fără să-şi dea seama, persoane la fel de slabe
şi bolnave, doar mascate în oameni puternici, travestiţi
în salvatori...
Deseori aceste personalităţi disonante
sunt bine mascate de succesul profesional la care au ajuns, de
prestigiul social ostentativ. De multe ori, bărbaţii
îşi proiectează problemele nerezolvate în exterior,
în muncă, în sport; femeile sunt poate mai înclinate să
facă acest lucru în plan personal, în sentimente, dar problema
rămâne: relaţiile pe care le leagă cu celălalt,
deşi par să ajute, sunt distructive.
Oare preferă compania unui partener dezechilibrat
pentru a recrea, inconştient, o situaţie din copilărie
sau adolescenţă bine cunoscută lor?
SĂ RECUNOAŞTEM PROBLEMELE CA SĂ
LE REZOLVĂM
...
Atunci când nu există
o discuţie deschisă despre sentimente
...
Atunci când sentimentele
sunt respinse sau negate
...
Când ne uităm
responsabilităţile faţă de noi înşine
Când stima noastră de sine este foarte scăzută,
suntem convinşi că nu merităm fericirea.
Credem că trebuie să o câştigăm.
Şi asta cu mari eforturi.
...
Când nu ne apărăm
integritatea
Persoanele cu o stimă de sine redusă
se angajează în relaţii - mai ales afective, de dragoste
- fără nici o acoperire, fără
să se preocupe de integritatea lor - nici fizică, nici
psihică. Au comportamente sexuale confuze. Trăiesc aceste
experienţe în mod superficial.
Atunci când ceva nu merge bine, aceste persoane,
care nu se iubesc pe ele însele, au tendinţa de a lua asupra
lor întreaga vină, ca şi cum ar fi singurii răspunzători
de nereuşita unei relaţii.
"Refuză să vadă în mod realist
situaţiile de cuplu în care trăiesc, astfel încât nu
îşi dau seama când celălalt încetează să mai
iubească.
Au fost copii sau adolescenţi răniţi
şi au tendinţa de a se învinui mereu, dacă nu încearcă
să pătrundă în miezul problemelor nerezolvate şi
să le analizeze.
Când am fost puţin
iubiţi de tată sau de mamă
Mulţi dintre noi, în mod inconştient,
suntem atraşi de parteneri care seamănă într-un
fel cu părintele de care ne-am simţit puţin iubiţi.
Uneori ne pierdem toată viaţă încercând
să refacem acea atmosferă de lipsă afectivă,
de suferinţă psihică care şi-au pus amprenta
pe copilăria sau adolescenţa noastră.
Şi astfel ne trezim, fără să
ştim, lângă parteneri care nu sunt disponibili faţă
de noi din punct de vedere afectiv şi emoţional.
Dar noi vrem să-i schimbăm.
...
Dacă am accepta în cele din urmă că
celălalt nu ne iubeşte şi că nu ne va iubi
aşa cum am vrea noi, poate ea am elibera terenul şi
am crea spaţiu pentru o viaţă nouă.
Supunere deplină
Şi apoi, când ne aflăm împreună
cu un partener, datorită stimei de sine scăzută,
căutăm sensul vieţii noastre doar în prezenţa
şi în dorinţele lui.
Ne pierdem cu totul pe noi înşine.
Personalitatea noastră.
Ne lăsăm folosiţi. Cu trupul şi
cu mintea.
Ne supunem pe deplin exigenţelor celuilalt.
De teamă să nu-l pierdem.
De teamă să nu-şi găsească
un alt partener.
De teamă să nu rămânem singuri cu
noi înşine.
Iar dacă partenerul ne oferă puţin
sau nimic, nu contează.
Dimpotrivă. Ne vom înmulţi eforturile,
gradul dependenţei noastre va creşte, numai ca să
nu pierdem şi acea Puţină dragoste care ne este
dată.
Obişnuiţi
să suferim în dragoste
Cel care are puţină stimă de sine,
provenit dintr-o familie nevrotică, bolnavă psihic,
pare că nu se simte bine într-o viaţă în doi senină,
fericită.
Inconştient caută suferinţa, nefericirea.
Nu este atras de persoanele sănătoase,
puternice, echilibrate, senine, ci de cele nevrotice, cu probleme,
dezechilibrate, incapabile să iubească, deoarece, de
fapt, nici el nu crede că poate iubi fericit, nici că
îi va fi permis să fie iubit cu seninătate.
Nu se simte vrednic de iubire.
Nu are încredere în sentimentele pe care le trăieşte,
nici în cele trăite de celălalt. Fiindcă aşa
a fost obişnuit de copil, de adolescent.
Iar ca adult se obişnuieşte să nu
dea importanţă iubirii, convins cum este că dragostea,
sentimentele sunt lucruri secundare, fără o valoare
adevărată, nu absolut necesare.
Când îl ajutăm
pe celălalt ca să nu ne vedem pe noi
...
Când credem că
totul depinde de noi
...
O compasiune nesănătoasă
Din păcate, în multe familii, fiii, copii
încă sau adolescenţi în devenire, devin confidenţii
părinţilor lor.
Acest lucru poate da naştere unei tendinţe
nesănătoase de a se simţi mereu necesari celorlalţi.
Şi de a da valoare propriei persoane pornind de la măsura
ajutorului dat celorlalţi. Iată cum se explică
ataşarea de persoane slabe sau care au nevoie de ceva.
Care trezesc mila.
Pentru care să simtă compasiune.
Aici cad în capcană.
...
...
Ca adulţi, dacă nu pătrundem adânc
în noi înşine ca să descoperim adevăratele motive
care stau la baza atitudinilor şi a comportamentelor noastre,
riscăm să repetăm la infinit modelele părinteşti
cu car.e ne-am identificat.
Dacă dinamicile familiale ar fi fost pozitive,
ca adulţi am căuta în mod natural persoane senine, pozitive;
dacă, dimpotrivă, provenim dintr-un mediu parental dificil,
agresiv, conflictual, vom căuta un partener problematic,
care ne va crea greutăţi.
Un partener dificil
pentru a scăpa de plictiseală
...
Sexul ca instrument
de seducţie
...
Teama de adevărata
intimitate
...
Marea iluzie
Persoanele cu puţină stimă de sine
sunt extrem de confuze în plan afectiv şi sexual, căci
nu trăiesc realitatea -deşi ei cred contrariul -, ci
propriile iluzii.
Se amăgesc că au găsit partenerul
potrivit, în schimb, e doar cel care, inconştient, le aminteşte
mai mult de părintele cu care au avut cele mai mari probleme.
...
MECANISME DE APĂRARE ALE CELOR CARE NU SE STIMEAZĂ
...
Sursa :Fragmente din volumul:
Valerio Albisetti– SĂ TRÃIM
BINE ÎMPREUNÃ.
Despre dinamica vietii în doi.
Traducere:Georgiana Tidvă
Editura PAULINE, BUCURESTI
