Omul caută înainte de orice să dea un sens vieţii lui.

Dr. Viktor Emil Frankl (1905-1997)

Despre autor:

Dr. Viktor Frankl, născut la 26 martie 1905, decedat în 1997 la Viena, în Austria a fost medic psihiatru şi doctor în filozofie.

Este întemeietorul celei de-a treia şcoli vieneze de psihoterapie: logoterapia, terapia sensului.

A fost directorul departamentului de neurologie la Spitalul Rothschild din Viena, apoi la Policlinica din Viena şi profesor de neurologie şi de psihiatrie la facultatea de medicină a Universităţii din Viena.

A fost invitat de către mai mult de două sute de colegii şi universităţi pentru a ţine conferinţe în patruzeci de ţări de pe toate continentele.

A scris douăzeci şi opt de cărţi, traduse în douăzeci şi două de limbi. În plus, cincizeci şi patru de lucrări de logoterapie au fost publicate în cincisprezece limbi şi o sută douăzeci de teze de doctorat au fost susţinute pe această temă.

A fost doctor honoris causa a douăzeci şi una de universităţi.

În lagărul de concentrare de la Auschwitz, Viktor Frankl a ales convingerea pentru sine însusi şi s-a străduit să o comunice şi tovarăşilor lui de captivitate. În 1945,  fiind eliberat de către americani, a revenit acasă, pentru a afla că mama, tatăl, fratele şi tânăra sa soţie, toţi deportaţi, au dispărut.

Atunci, în nouă zile, a scris cartea despre experientele trãite în lagãr care l-au condus spre logoterapie, Man ’s Search for Meaning, o carte care a devenit best-seller. O carte ce trateazã despre preocupãrile actuale si despre modul de a spune "da vietii" în ciuda tuturor aspectelor ei tragice.

Freud s-a interesat de impulsurile persoanei, Jung de simbolizare, Adler de putere iar Frankl de transcendenţa persoanei.

Cautã sã umple vidul existenţial la pacienţii săi şi sã răspundã nevoii celei mai profunde a omului: a da un sens vieţii lui.

În aceasta rezidă aportul capital adus timpului nostru de către Viktor Frankl.

ANNA-MARIA STEGMAIER

Cartea Découvrir un sens à sa vie avec la logothérapie a fost publicatã pentru prima datã în 1946 în limba germanã sub titlul Em Psycholog erlebt das Konzentrationslager.

Cartea s-a tradus si publicat deja în româneste. La Editura Meteor Press(aici)

Iar în 2018 a apãrut o nouã traducere a cãrtii la Editura VELLANT, în colectia VERSANT, OMUL ÎN CÃUTAREA SENSULUI VIETII, trad. Florin Tudose, detalii aici: http://www.vellant.ro/carte/omul-in-cautarea-sensului-vietii-207307488


În cursul anului 2008, prima carte tradusã în româneste, scrisã de Viktor Frankl a fost aceasta:

Teoria si terapia nevrozelor. Introducere în logoterapie si analiza existentialã.
si a fost publicatã de Editura TREI. Detalii despre carte aici:
http://www.edituratrei.ro/


Logoterapia rãspunde nevoii de sens a omului.

Aici este un site cu o pagina dedicata lui Viktor Frankl: http://psihoteca.info/?p=130
unde puteti viziona si cateva secvente video cu V.Frankl

Prefaţă de Gordon Allport

Viktor Frankl, psihiatru şi autor al acestei cărţi, le punea pacienţilor lui, care sufereau de diferite dureri, mici sau mari, întrebarea: „De ce nu vă sinucideţi?” În răspunsurile lor şi-a găsit el marile linii generale ale logoterapiei: pentru unul dragostea pentru copil este cea care-l ţine legat de viaţă; la altul, un talent de utilizat; la cel de-al treilea, era o cauză care merita să fie continuată. Obiectul şi provocarea logoterapiei sunt de a face dintr-o viaţă strivită un model de sens şi de responsabilitate.

În această carte, doctor Frankl încearcă să ne explice cum experienţele pe care le-a trăit l-au dus spre logoterapie. În lagărele de concentrare unde a fost mult timp prizonier, s-a simţit despuiat de toate atributele lui umane. Tatăl, mama, fratele şi soţia sa au pierit în aceste lagăre; el a fost singurul care, împreună cu sora sa, au supravieţuit familiei lor. Cum a putut el să continue să creadă – după ce a fost despuiat de toate bunurile sale, după ce şi-a văzut valorile nimicite, după ce a îndurat frigul şi foamea, după ce a fost victima a nenumărate brutalităţi şi, de la o oră la alta, se aştepta să fie executat – cum a putu el să continue să creadă că viaţa merita să fie trăită? Un psihiatru care s-a văzut redus la o atât de penibilă extremă merită să fie ascultat. El poate, mai bine decât oricine, să ne descrie condiţia umană cu înţelepciune şi compasiune. Cuvintele lui dr. Frankl sună profund just, pentru că se bazează pe experienţe prea grave pentru a fi puse la îndoială.

Frankl şi Freud s-au interesat de natura şi tratamentul nevrozelor. Potrivit lui Freud, la baza acestora se află angoasa consecutiva a dorinţelor inconştiente şi contradictorii. Frankl, în schimb, distinge mai multe forme de nevroze din care unele sunt imputabile incapacităţii de a găsi un sens vieţii proprii şi de a se simţi responsabil. Freud a studiat frustrarea în viaţa sexuală; Frankl, frustrarea în căutarea unui sens pentru viaţă.

Povestirea care urmează este scurtă şi foarte emoţionantă. Eu am citit-o în două reprize, pe nerăsuflate, incapabil să mă abţin atât este de captivantă. Către mijlocul cărţii, Viktor ne povesteşte despre filosofia sa şi despre logoterapie. Ne-o prezintă cu atâta discreţie încât, abia după ce termină cartea, cititorul înţelege că lucrarea este mult mai mult decât o mărturie despre inumanitatea lagărelor de concentrare.

Cititorul învaţă mult din această autobiografie. Află cum  reacţionează o fiinţă umană atunci când îşi dă seama că nu mai are nimic de pierdut. Descrierea pe care ne-o dă Frankl a acestui amestec de emoţie şi apatie ce caracterizează atitudinea prizonierului este impresionantă. Acesta din urmă manifestă mai întâi o curiozitate rece şi detaşată. Apoi recurge la stratageme şi la expediente pentru a-şi prezerva sărmana existenţă care-i rămâne: ştie că şansele lui de supravieţuire nu sunt prea multe. Ajunge să tolereze foamea, umilirea, frica şi mânia profundă în faţa nedreptăţii care-i este făcută datorită amintirilor persoanelor pe care le iubeşte, amintiri pe care le păstrează cu gelozie în el, sau datorită religiei, simţului umorului şi datorită privirilor pe care le aruncă asupra frumuseţilor curative ale naturii – un arbore sau un apus de soare.

Dar aceste momente de bine nu fac să se nască în el dorinţa de a trăi decât dacă îl ajută să înţeleagă suferinţa lui absurdă. Aici întâlnim o temă centrală: a trăi înseamnă a suferi; a supravieţui înseamnă a găsi un sens suferinţei noastre. Dar nimeni nu poate comunica acest sens altcuiva. Fiecare individ trebuie să găsească propriul său răspuns şi să-şi asume responsabilitatea de a transpune acest răspuns în practică. Dacă reuşeşte, el va continua să evolueze în pofida tuturor nedreptăţilor care îi sunt făcute. Lui Frankl îi place mult să-l citeze pe Nietzsche: „Cel care are un « pentru ce » care să-i dea un scop, poate trăi cu orice « cum »”.

În acest lagăr de concentrare, totul concură la a-i răpi prizonierului autonomia. Toate scopurile obişnuite ale existenţei îi sunt răpite. Nu-i mai rămâne decât „ultima dintre libertăţile omeneşti” – alegerea atitudinii pe care să o adopte în situaţiile în care este obligat să trăiască. Această supremă libertate, recunoscută de stoici şi de existenţialiştii moderni, îmbracă o importantă semnificaţie în povestirea lui Frankl. Prizonierii erau oameni obişnuiţi; totuşi, unii dintre ei au dovedit că omul este capabil să se ridice mai presus de soarta lui.

Ca psihoterapeut, autorul, se întreabă, bineînţeles, cu privire la maniera de a ajuta oamenii să dobândească această capacitate umană esenţială. Cum putem ajuta o persoană să devină responsabilă de viaţa ei, oricât de disperată ar fi situaţia sa? Frankl ne povesteşte cu emoţie o şedinţă de terapie colectivă cu tovarăşii lui.

În cea de-a doua parte a acestei opere, Frankl descrie logoterapia.

Frankl rămâne un optimist în faţa capacităţii omului de a-şi transcende situaţia şi de a descoperi calea care să-l ghideze.

Recomand această carte din toată inima. Această bijuterie de naraţiune dramatică, care vizează cea mai profundă dintre problemele umane, are atât valoare literară cât şi filozofică şi constituie o strălucită introducere în mişcarea psihologică cea mai importantă a epocii noastre.

GORDON ALLPORT
profesor de psihologie
Universitatea Harvard

Prefaţă de Gabriel Marcel

La Viena l-am întâlnit pe Viktor Frankl pentru prima oară şi, cu siguranţă, n-am uitat emoţia profundă pe care am resimţit-o în prezenţa acestui supravieţuitor al lagărelor morţii. În acelaşi timp am fost foarte frapat de calmul lui, cel puţin aparent, de stăpânirea de sine a lui, şi totuşi soţia şi alţi membri ai familiei lui s-au prăpădit. Cuvintele foarte măsurate pe care le rostea în faţa mea acest psiholog m-au impresionat adânc: aveam sentimentul de a avea în faţa mea un trimis venit dintr-o altă lume, un Emisar, pentru a relua titlul unei opere în curs atunci şi pe care n-am terminat-o decât doi ani mai târziu.

Numai că aici nu este vorba de literatură, şi trebuie să amintesc mai ales că esenţialul – moartea şi iubirea, atinse în adevărul lor, cum nu se întâmplă decât la cei mai mari, atât de puţini totuşi – n-ar putea figura pe nici un „meniu”, nu se „consumă” deloc.

Ce vreţi, ceea ce s-a petrecut în lagărele morţii este de neşters. Aceste locuri infernale sunt şi vor rămâne reperele unei istorii pe care nici un om, demn de acest nume, nu are dreptul să le lase de-o parte, pentru că ea ne priveşte pe toţi. Mărturiile supravieţuitorilor nu pot să nu ne convingă de realitatea infernului, tot aşa cum viaţa sfinţilor ne asigură de realitatea cerului.

Cartea lui Viktor Frankl constituie o mărturie excepţională. Ceea ce este evocat aici, cu o precizie tulburătoare, sunt etapele prin care au trecut, în general, deportaţii.

Nimic desigur, absolut nimic din oroare, nu este nici mascat, nici edulcorat. Paginile cele mai frumoase şi cele mai surprinzătoare sunt, totuşi, cele în care Frankl ne dezvăluie că, nu la toţi desigur, dar pentru mulţi, nevoia de a-şi proteja demnitatea a persistat împotriva oricărei verosimilităţi.

N-am putut să-mi reţin lacrimile citind pasajul în care el evocă modul în care i s-a impus, mai mult decât imagine, prezenţa soţiei sale – o tânără de douăzeci şi patru de ani, încarcerată şi ea într-un lagăr de exterminare, despre care nu ştia dacă mai este în viaţă.

Foarte emoţionante sunt şi paginile în care Frankl evocă, în acelaşi timp, simţul frumuseţii şi umorul care subzistă, prin momente, ca urmele de neşters ale lumii veritabile, lumea oamenilor.

Frankl ne spune, spre sfârşitul cărţii lui, că fiinţele umane se împart în două categorii: oamenii oneşti şi ceilalţi.

Şi acesta este un motiv în plus pentru a citi această carte cu cea mai mare atenţie.

GABRIEL MARCEL

CUVÂNT ÎNAINTE
(dr. Viktor Frankl)

Prezenta lucrare a fost retipărită de peste o sută patruzeci de ori în limba engleză. A fost tradusă în douăzeci şi două de limbi şi publicată în trei milioane şi jumătate de exemplare. Această carte este un mare best-seller, de la an la an. Acest succes este o expresie a deznădejdii timpului nostru: milioane de oameni cumpără această carte care se referă la sensul vieţii.

Este deopotrivă straniu şi remarcabil că, din toate cărţile pe care le-am scris, cea pe care aş fi dorit să o public la modul anonim a devenit un succes. De aceea nu încetez să le repet studenţilor mei, atât din Europa cât şi din America: „Nu vizaţi succesul. Pentru că nu putem urmări succesul, aşa cum nu putem urmări fericirea. Ele nu sunt decât efecte secundare ale devotamentului manifestat pentru o cauză mai mare decât noi înşine sau decât altă persoană. Fericirea, ca şi succesul, vin atunci când nu le mai aşteptăm. Ascultaţi ceea ce vă dictează conştiinţa voastră şi acţionaţi la maximul cunoaşterii voastre. Veţi vedea atunci că, pe termen lung, succesul vă va veni tocmai pentru că nu vă veţi fi gândit la el.”

Dragă cititorule, această carte tratează preocupările actuale şi modul de a spune „da vieţii” în ciuda tuturor aspectelor tragice ale ei. Sper că lecţiile trecutului nostru „tragic” vor duce la un „optimism” în faţa viitorului.

Fragmente din cartea
Découvrir un sens à sa vie
avec la logothérapie

...
PSIHOTERAPIA PRIZONIERILOR

Evident că posibilităţile de a practica, în mod deschis, în lagăr o psihoterapie  colectivă nu erau prea frecvente. A da un bun exemplu era mai eficace decât a răspândi simple cuvinte. Supraveghetorul barăcii noastre care nu se dăduse de partea autorităţilor, avea mii de ocazii să exercite o influenţă puternică asupra oamenilor aflaţi în jurisdicţia lui, dacă comportamentul său era echitabil şi încurajator. Influenţa imediată pe care o poate avea un comportament este întotdeauna mai eficace decât cea a cuvântului. În schimb, atunci când unele circumstanţe externe ascuţeau sensibilitatea prizonierilor, un cuvânt avea un efect deosebit. Într-o zi, în urma a unui incident care mărise sensibilitatea deţinuţilor, s-a ivit ocazia de a practica o psihoterapie generală asupra ocupanţilor unei barăci.

Petrecuserăm o zi foarte grea. Am răspuns la apel, pe terenul de muncă, apoi am fost anunţaţi că unele practici vor fi considerate de acum drept acte de sabotaj şi că vor fi pedepsite cu moartea prin spânzurare. Astfel, decuparea unor bucăţi de stofă dintr-o cuvertură veche, pentru a ne înfăşura gleznele, sau comiterea de „furturi” minore erau pasibile de pedeapsa capitală. Cu câteva zile înainte, un prizonier înfometat intrase prin efracţie într-o magazie cu rezerve alimentare, pentru a fura probabil nişte cartofi. Furtul a fost descoperit şi unii prizonieri îl cunoşteau desigur pe „spărgător”. Când autorităţile au descoperit furtul, au ordonat ca vinovatul să le fie predat, altfel urma ca toţi prizonierii lagărului fie privaţi de hrană pentru o zi întreagă. Două mii cinci sute de prizonieri au ales, bineînţeles, să postească!

În seara acestei zile de post, ne odihneam în baraca noastră din pământ bătut. Eram descurajaţi, deprimaţi, închişi în noi înşine. Dacă schimbam un cuvânt cu un camarad o făceam pe un ton tăios. Deodată, pentru ca descurajarea noastră să ajungă la culme, s-a stins si lumina. Moralul nostru a ajuns atunci la nivelul cel mai de jos. Atunci, supraveghetorul barăcii noastre, care avea multă înţelepciune, a început să ne vorbească. Ni i-a amintit pe camarazii noştri  care au sucombat bolii ori s-au sinucis, în cursul ultimelor zile. Ne-a explicat că, după părerea lui, aceste decese se datorau altor cauze decât boala sau foamea. El a numit această cauză; era pierderea speranţei. Şi a afirmat că trebuie să existe mijloace pentru a împiedica pe mulţi nenorociţi să ajungă în această stare extremă. Apoi mi-a cerut să vin în ajutorul camarazilor mei.

VORBESC CAMARAZILOR MEI PRIZONIERI

Dumnezeu ştie că nu aveam dispoziţia de a da explicaţii de natură psihologică, nici de a compune predici, pe scurt de a arăta camarazilor mei cum să aibă grijă de sufletul lor. Îmi era foame şi frig, eram epuizat, iritabil. Totuşi, ştiam că trebuie să surmontez nemulţumirea mea şi să profit de această ocazie unică. A le oferi încurajări celor din jurul meu a devenit mai imperios ca oricând.

Am început prin a le spune lucruri banale legate de starea lor. Le-am spus că în această a şasea iarnă al celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, situaţia noastră nu era chiar atât de rea cum părea. Le-am cerut să se întrebe cu privire la nenorocirile lor, să se întrebe ce pierderi ireparabile au suportat până atunci. Le-am explicat, celor mai mulţi dintre ei, că pierderile lor nu erau atât de considerabile şi că nu aveau dreptul să dispere. Nu erau ei totuşi în viaţă? A regăsi lucruri ca sănătatea, familia, fericirea, posibilitatea de a-ţi practica meseria, de a-ţi consolida averea şi poziţia socială; era posibil oricărui prizonier. Nu eram noi totuşi în viaţă şi relativ sănătoşi ? Încercările noastre nu ne-au făcut mai puternici? Într-o zi toate acestea se vor întoarce în favoarea noastră. Apoi am citat o frază din Nietzsche: „Tot ce nu mă ucide mă face mai puternic.”

Pe urmă le-am vorbit despre viitor. Era adevărat că, dacă priveam la rece, situaţia noastră nu ne oferea prea multă speranţă. Trebuia totuşi să admitem că şansele noastre de supravieţuire nu erau prea mari. Le-am spus că desi n-a fost niciodată epidemie de tifos în lagăr, estimam că nu aveam şanse de supravieţuire mai mari de una la douăzeci. Apoi le-am declarat că eu, cu toate acestea, refuz să pierd speranţa şi că nu intenţionez să abandonez lupta. Pentru că nici un om nu ştie ce-i rezervă viitorul, nici măcar următoarele ore. Chiar dacă nu ne puteam aştepta la un eveniment senzaţional, în situaţia militară de pe front, în următoarele zile , experienţa noastră din lagăr ne-a învăţat că uneori se ivesc ocazii unice. Un prizonier putea de exemplu să fie repartizat unui grup special care se bucura de condiţii de lucru excepţionale. Iată unde se găseau şansele lui de supravieţuire. Dar nu m-am mărginit la e le vorbi doar despre viitor şi despre vălul apăsător care-l întuneca. Am vorbit şi despre trecut, despre toate bucuriile lui care iluminau prezentul nostru sumbru. Am citat un alt poet – nu voiam să trec drept predicator! – care a scris: „Ceea ce ai trăit nu poate nimeni să-ţi răpească.” Nu doar experienţele noastre, ci şi acţiunile pe care le-am iniţiat , gândurile bune pe care le-am avut nu ne pot fi luate. Chiar dacă aceste lucruri vor face parte din trecut, ele nu vor fi pierdute, pentru că noi le-am provocat. Trecutul este la fel de prezent ca şi prezentul dacă nu mai mult.

Am vorbit apoi despre numeroasele ocazii datorită cărora ne-a fost dat să dăm un sens vieţii noastre. Le vorbeam camarazilor mei, care mă ascultau nemişcaţi, culcaţi în aşternuturile lor, şi pe care uneori îi auzeam suspinând adânc din când în când, că viaţa omenească nu încetează niciodată să aibă un sens, oricare ar fi împrejurările, şi că acest sens infinit justifica privaţiunile, suferinţa şi moartea. Le-am cerut sărmanilor oameni care ascultau cu atenţie cuvintele mele, în obscuritatea barăcii, să facă faţă gravităţii situaţiei lor. Nu trebuia să dispere ci să-şi păstreze curajul pentru că lupta noastră, deşi părea adesea fără speranţă, era impregnată de demnitate şi dădea un sens vieţii noastre. Am adăugat că trebuia să acţioneze, în momentele dificile, ca şi cum cineva îi privea – un prieten, o soţie, o persoană moartă sau în viaţă, sau un Dumnezeu. Această persoană nu voia să fie dezamăgită. Ea voia să suferim cu mândrie, nu mizerabil iar, dacă ar fi fost necesar,  să murim cu demnitate.

Şi în sfârşit, am vorbit despre sacrificiul nostru care, în toate ocaziile avea un sens. Era normal ca acest sacrificiu să pară inutil în ochii lumii, a succesului material. Dar sacrificiul nostru, în realitate, avea un sens. Aceia dintre noi care încă aveau credinţa, am adăugat eu, înţeleg fără dificultate. Le-am povestit despre un camarad care, la sosirea în lagăr, a făcut un pact cu cerul. Potrivit pactului lui, suferinţa şi moartea lui ar salva fiinţa pe care o iubea de la un sfârşit dureros. Pentru acest om, suferinţa şi moartea aveau un sens, şi sacrificiul lui o semnificaţie profundă. El nu murea în zadar. Nimeni nu vrea să moară în zadar.

Scopul acestui mic discurs a fost de a încerca să găsim un sens vieţilor noastre, în timpul sedintei, în această baracă şi în pofida situaţiei noastre disperate. Eforturile mele au fost recompensate. Când s-a aprins lumina, am zărit siluetele demne de milă ale colegilor mei îndreptându-se şonticãind spre mine. Voiau să-mi mulţumească; unii dintre ei aveau lacrimi în ochi. Trebuie să mărturisesc totuşi că nu de multe ori mi s-a întâmplat, în lagãre, sã am suficientã fortã pentru a veni în ajutorul celor care sufereau si cã am neglijat mai multe ocazii de a mã achita de aceastã datorie.

RESPONSABILITATEA, ESENŢA EXISTENŢEI

Importanţa responsabilităţii se reflectă în această provocare a logoterapiei: a trăi ca şi cum am trăi a doua oară. Cred că nimic n-ar putea stimula mai mult simţul responsabilităţii ca această maximă care ne invită să ne imaginăm mai întâi că prezentul este trecut, apoi că nu putem schimba trecutul. Suntem confruntaţi astfel cu caracterul limitat al vieţii cât şi cu caracterul irevocabil a ceea ce facem din viaţa noastră şi din noi înşine.

În logoterapie, terapeutul încearcă să-l facă pe pacient să-şi vadă responsabilităţile.  Fiecăruia îi revine să aleagă faţă de ce vrea să fie responsabil, faţă de ce sau faţă de cine. Logoterapia nu impune pacienţilor valorile ei, pentru că nu face alegeri în locul lor. Pacientului îi revine să decidă dacă trebuie să-şi interpreteze scopul lui în viaţă în termeni de responsabilitate faţă de societate sau faţă de propria conştiinţă. Există totuşi oameni care nu ţin cont doar de misiunea lor, ci şi de persoana care le-a atribuit-o.

Logoterapeutul nu învaţă şi nici nu predică. El este la fel de departe de raţionamentul logic ca şi de exhortaţia morală. Rolul terapeutului constă în lărgirea câmpului de viziune al pacientului pentru ca acesta să poată lua cunoştinţă de sensul vieţii în întregimea lui.

Spunând că persoana este responsabilă de realizarea scopului în viaţă, eu doresc să subliniez că ea(persoana) trebuie să-l caute în exterior mai degrabă decât în ea însăşi sau în psihismul ei, într-o dimensiune care transcende existenţa ei individuală. Ea subînţelege că viaţa fiinţei umane este întotdeauna îndreptată spre ceva sau cineva, alta decât sine însăşi, fie că este vorba de un scop de atins sau de o fiinţă umană de cunoscut şi de iubit. Cu cât mai mult se uită pe sine însuşi – consacrându-se unei cauze sau unei persoane pe care o iubeşte – cu atât omul este mai uman şi cu atât se realizează mai mult. Actualizarea de sine nu este un scop de atins, ci este rezultatul transcendenţei de sine.

Existenţa primeşte un sens diferit pentru fiecare. Putem descoperi sensul vieţii în trei moduri diferite:

• realizând o operă sau o acţiune pozitivă;
• făcând experienţa a ceva sau cineva;
•  asumând o suferinţă inevitabilă.

SENSUL ÎMPLINIRII

Primul mod, care trece prin împlinirea unei opere este destul de evident. Cel de-al doilea şi al treilea mod necesită explicaţii mai detaliate.

SENSUL IUBIRII

Cel de-al doilea mod de a găsi un sens pentru viaţă este de a face experienţa bunătăţii, adevărului, frumuseţii, de exemplu luând contact cu natura sau cu o cultură sau – ceea ce este şi mai bine – de a cunoaşte caracterul unic al unei alte persoane prin iubire.  Iubirea este deci singurul mod de a cunoaşte esenţa însăşi a unei alte persoane. Ea dezvăluie celui care iubeşte caracteristicele esenţiale ale persoanei iubite şi chiar posibilităţile pe care aceasta nu le-a realizat încă. În plus, datorită iubirii pentru altcineva, această persoană ia cunoştinţă de potenţialităţile ei şi se străduieşte să le realizeze. Iubirea nu este un simplu epifenomen al nevoilor şi instinctelor sexuale , o aşa-zisă sublimare. Iubirea este un fenomen tot aşa de fundamental ca şi sexul. În fapt, sexul îi este expresia. El este justificat, sacru chiar, de cum devine vehiculul iubirii. Astfel, nu considerăm iubirea ca un efect secundar al sexului pur şi simplu. Acesta din urmă este mai degrabă expresia concretă a unirii ultime care se numeşte iubire.

SENSUL SUFERINŢEI

Cel de al treilea mod de a găsi un sens vieţii trece prin suferinţa asumată. Este posibil să găsim un sens existenţei chiar şi în situaţia cea mai disperată, în care este imposibil să ne schimbăm destinul. Important este în acest caz să facem apel la potenţialul cel mai înalt al fiinţei umane, acela de a transforma o tragedie personală într-un triumf, o suferinţă într-o realizare. Atunci când nu putem schimba o situaţie – dacă suntem în faţa unei morţi inevitabile – nu avem altă alegere decât de a ne transforma.

[…] Este un principiu fundamental al logoterapiei: fiinţa umană nu caută, înainte de toate, plăcerea şi nici suferinţa, ci mai degrabă o raţiune de a trăi. Iată de ce omul este gata să sufere dacă trebuie, dar cu condiţia bineînţeles, ca suferinţa lui să aibă un sens.

Să fiu bine înţeles: departe de mine ideea că suferinţa este necesară pentru a da un sens vieţii. Eu insist numai asupra faptului că acest sens poate fi găsit şi prin intermediul suferinţei, dacă aceasta este inevitabilă. Dacă nu este inevitabilă ar trebui să i se elimina cauza, fie ea psihologică, biologică sau politică. A accepta să suferi inutil dă dovadă mai degrabă de mazochism decât de eroism.

Se consideră adesea că tristeţea este un semn de inadaptare, pentru că se crede necesar de a fi fericit tot timpul. Această atitudine adaugă, la povara unei tristeţi inevitabile, pe cea a tristeţii de a fi trist. În logoterapie se consideră că suferinţa poate înnobila omul.

Posibilitatea de a ne face serviciul sau de a ne bucura de viaţă momentan ne este retrasă de multe ori. Suferinţa capătă atunci un caracter ineluctabil. Dacă acceptăm această ocazie de a suferi cu curaj, atunci viaţa îşi păstrează sensul până în ultima clipă. Cu alte cuvinte, viaţa nu este niciodată absurdă pentru că îşi păstrează sensul chiar şi în cazul unei suferinţe inevitabile.

[…]

VIAŢA ESTE EFEMERĂ

Elementele care par să-i răpească vieţii umane tot sensul ei includ nu doar suferinţa ci şi moartea. Nu încetez niciodată să repet că singurele aspecte cu adevărat tranzitorii ale vieţii sunt aspectele potenţiale care, de cum sunt actualizate, devin imediat realitate şi sunt conservate în trecut unde îşi pierd caracterul trecător. Pentru că , în trecut, totul este păstrat pentru totdeauna.

Caracterul efemer al existenţei noastre nu-i răpeşte aşadar sensul ei. Tocmai aici intervine responsabilitatea noastră; pentru că totul depinde de măsura în care vom realiza potenţialul nostru esenţialmente tranzitoriu. Fiinţa umană face în mod constant alegeri printre multele sale talente potenţiale ale momentului. Care talent va rămâne latent şi care se va actualiza? Pe  care îl va alege să-l imortalizeze în „nisipurile timpului”? În orice moment fiinţa umană trebuie să aleagă,  pentru cel mai bine sau cel mai rău, care va fi monumentul existenţei ei.

În general, fiinţa umană nu-şi aminteşte decât caracterul efemer al vieţii în detrimentul bogăţiei unui trecut care conservă pentru totdeauna acţiunile, bucuriile şi suferinţele ei. Nu se poate reveni în urmă, acţiunile trecute nu pot fi abolite. Aş spune că „a fi fost” este forma cea mai sigură de a fi.

Logoterapia, fără a nega caracterul tranzitoriu al existenţei umane, nu este pesimistă ci mai degrabă „activistă”. În sens figurat, spunem că pesimistul seamănă unui om care îşi vede cu tristeţe calendarul, subţiindu-se de la o zi la alta, pe măsură ce-i rupe câte o foaie. În schimb, omul care abordează cu entuziasm problemele vieţii seamănă omului care îşi aranjează cu grijă foile calendarului lui după ce şi-a însemnat câteva note pe verso. El se poate apleca cu bucurie şi cu mândrie asupra întregii bogăţii conţinute în aceste note, asupra tuturor momentelor unei vieţi de care s-a bucurat din plin. Ce contează dacă îmbătrâneşte? De ce să-şi regrete tinereţea ori să-i invidieze pe cei tineri? Pentru posibilităţile pe care i le rezervă viitorul? În nici un caz! El este pe deplin conştient de bogăţia trecutului lui, care conţine nu doar realitatea lucrului împlinit şi a iubirilor  trăite, ci şi a suferinţelor curajos înfruntate. Ba tocmai de aceste suferinţe este el cel mai mândru, chiar dacă acestea nu pot inspira invidie.

[…]

NEVROZA COLECTIVĂ

Fiecare epocă cunoaşte nevroza ei colectivă şi are nevoie de o psihoterapie specială pentru a-i face faţă. Vidul existenţial, care constituie nevroza colectivă a timpului nostru, poate fi descris ca o formă de nihilism, o negare o oricărei valori a fiinţei umane. Psihoterapeutul trebuie să se elibereze el însuşi de orice filozofie nihilistă pentru a-i ajuta pe oameni să se elibereze.

Înainte de toate, este periculos să consideri că fiinţa umană este exclusiv produsul condiţiilor biologice, psihologice şi sociologice, sau al eredităţii şi mediului. O asemenea viziune a persoanei duce la convingerea că omul este victima influenţelor exterioare sau a circumstanţelor interne.

Desigur, persoana umană este limitată, ca şi libertatea ei. Ea nu este liberă în raport cu condiţiile din jur, dar ea poate lua poziţie  în privinţa lor. Eu sunt pe deplin conştient că fiinţa umană este influenţată de anumite condiţii biologice, psihologice sau sociologice. Dar cum am supravieţuit lagărelor de concentrare, pot mărturisi despre atitudinea de necrezut a fiinţei umane de a rezista celor mai rele condiţii imaginabile.  

Fiinţa umană nu este total condiţionată: ea trebuie să facă alegerea între a accepta condiţiile care o înconjoară sau  a li se opune. Cu alte cuvinte, omul nu numai există, ci el îşi fasonează propria-i viaţă în fiecare moment.

Astfel, fiecare fiinţă umană posedă libertatea de a se schimba la fiecare clipă. De aceea nu i se poate prezice viitorul în cadrul unui sondaj ce se raportează la un grup. Toate predicţiile sunt bazate pe condiţiile biologice, psihologice şi sociologice care-l înconjoară. Una dintre principalele caracteristici ale fiinţei umane este capacitatea ei de a se ridica mai presus de aceste condiţii. Omul este capabil să schimbe lumea de o manieră pozitivă şi chiar să o amelioreze dacă este necesar.

[…] Cum am îndrăzni să prezicem comportamentul uman? Se pot prevedea comportamentele unei maşini sau „dinamismul” psihicului uman; dar fiinţa umană este mult mai mult decât psihicul ei.

LIBERTATE ŞI RESPONSABILITATE

Cu toate acestea, libertatea nu este totul. Ea nu reprezintă decât un aspect negativ al unui fenomen global al cărui aspect pozitiv este responsabilitatea. Pe lângă aceasta, libertatea riscă să devină arbitrară dacă nu este exersată cu responsabilitate. Responsabilitatea şi libertatea sunt ca cele două feţe ale aceleiaşi medalii: şi una şi cealaltă la fel de importante.

Este dificil să concepem ce ar putea să condiţioneze persoana până la punctul de a-i răpi orice libertate. Chiar şi în stare de nevroză sau de psihoză, ea dispune mereu de o parcelă de libertate. În fapt, inima personalităţii ei nu este deloc atinsă de psihoză.

Un psihotic incurabil îşi poate pierde utilitatea în societate, păstrându-şi însă demnitatea umană.

PSIHOLOGIA UMANISTĂ

Pentru prea mult timp, o jumătate de secol de fapt, psihologia a încercat să reducă omul la un simplu mecanism şi, în consecinţă, terapia la o simplă tehnică. Îndrăznesc să cred că această aberaţie a luat sfârşit. Vedem progresând psihologia umanistă pentru care fiinţa umană nu este un obiect, ci o fiinţă care îşi alege propriul destin. În limitele darurilor ei naturale şi ale mediului ei, ea este responsabilă de ceea ce devine. Astfel, în lagărele de concentrare, adevărate laboratoare şi terenuri de observaţie, am văzut oameni comportându-se ca nişte porci iar alţii ca nişte sfinţi. Fiinţa umană posedă în ea două potenţiale. Ea este cea care decide pe care din acestea două vrea să-l actualizeze, independent de condiţiile care o înconjoară.

Generaţia noastră este realistă, pentru că ea a învăţat să cunoască fiinţa umană aşa cum este cu adevărat. Desigur, omul a inventat camerele de gazare de la Auschwitz, dar tot el a şi intrat acolo, cu capul sus şi cu o rugăciune pe buze.

(Fragmente traduse din cartea
 Dr. Viktor E. Frankl – „Decouvrir un sens a sa vie,avec la logothérapie”,
traducerea îmi apartine, VJ )
Asa cum am mentionat, între timp s-a publicat si traducerea în romîneste,
Detalii (aici)

Alte fragmente din cãrtile lui Viktor Frankl pe acest site aici - eliminatã (10.07.2022)

Salt la inceputul paginii