Virginia Satir
(1916-1988)

Virginia Satir (1916-1988) este cunoscuta pentru contributiile sale inovatoare la terapia familiei, care pun accent pe constelatiile sistemice familiale. Pornind de la experienta clinica, a propus un model al procesului de schimbare, utilizat în prezent si în domeniul organizational. A initiat primul program de formare în terapia familiei, iar ideile sale au stat la baza aparitiei programarii neuro-lingvistice (NLP). A scris numeroase articole si carti, printre care Self Esteem, The Satir model: family therapy and beyond, Conjoint family therapy.


Mai multe despre Virginia Satir aici:
aicihttp://satirglobal.org/about-virginia-satir/

Alte texte de Virginia Satir pe site:

Când întâlnesc o persoanã aici

Fragmente din volumul
ARTA DE A FĂURI OAMENI
traducere din engleză de Nicoleta Dascălu

Din Colecţia PSIHOLOGIA FAMILIEI de la EDITURA TREI

Detalii carte pe site-ul editurii aici:http://www.edituratrei.ro/

Un preţ mult mai bun, la acest moment, gãsiti aici la ELEFANT, plus cã se pregãtesc şi "ELEFANŢII" de Black Friday, aici : http://www.elefant.ro

INTRODUCERE

La cinci ani, am hotărât ca, atunci când voi fi mare, să mă fac „detectiv de părinţi", adică să fiu angajată de copii ca să le spionez părinţii. Nu ştiam exact ce anume urma să spionez, dar îmi dădeam seama că în familii se întâmplă multe lucruri nebănuite. Era vorba despre mistere pe care eu nu le puteam pătrunde.

Acum, după mulţi ani şi după ce am lucrat cu mii de familii, încă mai cred că există multe mistere. Am învăţat din munca pe care am desfăşurat-o, iar învăţătura aceasta mi-a deschis căi şi direcţii noi de cercetare. Acum îmi este clar că familia este un microcosmos al lumii. Pentru a înţelege lumea, putem studia familia: puterea, intimitatea, autonomia, încrederea şi abilităţile de comunicare sunt elemente vitale care stau la baza modului în care trăim în societate. A schimba lumea înseamnă a schimba familia.

Viaţa unei familii seamănă cu un aisberg: majoritatea oamenilor cunosc doar o zecime din ceea ce se întâmplă — zecimea pe care o văd şi o aud. Unii bănuiesc că ar putea fi mai mult decât atât, dar nu ştiu exact ce şi nici nu ştiu cum să caute. Această neştiinţă poate aşeza familia pe o pantă periculoasă. Aşa cum un marinar trebuie să ştie că cea mai mare parte a aisbergului este sub apă — şi viaţa lui depinde de această informaţie — tot aşa, soarta unei familii depinde de înţelegerea sentimentelor şi a nevoilor care se află ascunse sub evenimentele de zi cu zi. (Ce se întâmplă sub masă?)

De asemenea, de-a lungul anilor am găsit calea către soluţionarea multor mistere. Aş dori să vă împărtăşesc aceste experienţe în cartea de faţă. în capitolele ce urmează vom cerceta partea ascunsă a aisbergului.

în această eră a extinderii cunoştinţelor despre lumea noastră mică, formată din particule elementare, şi lumea noastră mare a astronomiei extragalactice, învăţăm lucruri noi şi despre relaţiile dintre oameni. Cred că peste o mie de ani, istoricii vor vorbi despre epoca noastră ca despre începutul unei noi ere în dezvoltarea omenirii, despre momentul în care oamenii au început să trăiască în armonie deplină cu propria umanitate.

Odată cu trecerea anilor, mi-am creat o imagine despre oamenii care trăiesc „ca oamenii". Este vorba despre oameni care îşi înţeleg, preţuiesc şi dezvoltă corpurile, pe care le văd ca fiind frumoase şi folositoare. Aceşti oameni sunt realişti şi oneşti cu privire la ei înşişi şi la ceilalţi, sunt iubitori şi îngăduitori cu propria persoană şi cu cei din jur. Oamenii care îşi trăiesc umanitatea sunt gata să îşi asume riscuri, să fie creativi, să îşi exprime competenţele, să se schimbe atunci când condiţiile solicită schimbări. Ei găsesc modalităţi de a introduce în viaţa lor ceea ce este nou şi diferit, păstrând în acelaşi timp acele părţi vechi care sunt încă utile şi aruncând ceea ce nu mai este de folos.

Dacă adunăm toate cele menţionate anterior, obţinem portretul unor oameni sănătoşi din punct de vedere fizic, cu o minte vioaie, oameni care simt, iubesc, se joacă, sunt autentici şi creativi, eficienţi şi responsabili. Sunt oameni care stau pe propriile lor picioare, iubesc profund, luptă corect şi eficace, îşi pot accepta la fel de bine latura tandră Şi partea dură şi pot face diferenţa dintre ele.

Familia este contextul în care se dezvoltă o persoană cu astfel de trăsături. Iar adulţii responsabili pentru crearea unei astfel de persoane sunt făuritorii de oameni.

în decursul anilor în care am lucrat ca terapeut de familie am descoperit că există patru aspecte ale vieţii de familie care apar în mod constant:

Sentimentele şi ideile pe care le avem despre propria persoană — pe care le numesc stimă de sine

Căile pe care oamenii le folosesc pentru a-şi transmite sensuri unul altuia, pe care le numesc comunicare.

Regulile despre cum ar trebui să simtă şi să acţioneze oamenii, reguli care mai apoi se transformă în ceea ce eu numesc sistemul familial.

Modul în care oamenii interacţionează cu alţi oameni şi cu instituţiile din exteriorul familiei, pe care îl numesc legătura cu societatea.

Indiferent de problema care aducea familia în cabinetul meu — o soţie infidelă, un soţ deprimat, o fiică delincventă sau un fiu schizofrenic —, descopeream curând că tratamentul era acelaşi. Dacă doream să uşurăm durerea familiei, trebuia găsită o soluţie pentru a schimba aceşti patru factori-cheie. în toate familiile cu probleme am observat că:

Stima de sine era scăzută.

Comunicarea era indirectă, neclară şi nu tocmai sinceră. Regulile erau rigide, inumane, imposibil de negociat sau de schimbat.

Legătura familiei cu societatea era impregnată de frică, împăciuitoare, acuzatoare.

Am avut şi bucuria de a întâlni familii cu probleme relativ mici, în special la atelierele pe care le organizam pentru dezvoltarea potenţialului educaţional al fami­liilor, în aceste familii vii, capabile de a creşte copii, vedeam în mod constant un tipar diferit:

Stima de sine este crescută.

Comunicarea este directă, clară, la obiect, sinceră. Regulile sunt flexibile, omeneşti, adecvate şi uşor de modificat.

Legătura cu societatea este deschisă şi plină de speranţă şi se bazează pe alegere.

Toate schimbările au la bază noi lecţii pe care le învăţăm, noi cunoştinţe pe care le acumulăm şi le integrăm, o nouă conştiinţă. Oricine poate face asta.

Indiferent de locul unde a studiat medicina, orice chirurg poate opera orice fiinţă umană oriunde pe această planetă, pentru că organele interne şi cele patru membre sunt poziţionate la fel. Tot aşa eu, în activitatea desfăşu­rată cu diferite familii, fie ele disfunctionale sau nu, de pe majoritatea continentelor, am învăţat că familiile din întreaga lume se confruntă cu aceleaşi probleme.

În toate familiile,

Fiecare membru al familiei are un sentiment al valorii propriei persoane, pozitiv sau negativ;
 întrebarea este Ce părere are despre propria persoană?

Fiecare persoană comunică; întrebarea este Cum comunică şi ce rezultate obţine?

Fiecare persoană respectă nişte reguli; întrebarea este Ce reguli anume respectă şi cât de adaptate sunt aceste reguli pentru el/ea?

Fiecare persoană este conectată la societate; întrebarea este Cum anume este conectată şi care sunt rezultatele?

Aceste adevăruri sunt valabile în toate tipurile de familii: familia naturală, în care bărbatul şi femeia care au conceput copilul continuă să aibă grijă de el până când acesta a devenit adult; familia monoparentală, în care unul dintre părinţi nu mai este prezent (a murit, a divorţat, a părăsit domiciliul) şi atunci copilul este crescut de părintele rămas alături de el; familia mixtă, în care copiii sunt crescuţi de părinţi vitregi, adoptivi, homosexuali sau de părinţi care i-au luat în plasament; sau familia instituţionala, în care un grup de adulţi se ocupă de creşterea unui grup de copii, aşa cum se întâmplă în instituţii de îngrijire a copiilor, în anumite comunităţi, în familii extinse, în ziua de azi, copiii sunt crescuţi după modele extrem de variate.

Fiecare dintre tipurile de familii sus-menţionate îşi are propriile puncte slabe şi puncte tari, la care ne vom întoarce mai târziu. Ideea de bază este că în toate fami­liile acţionează aceleaşi forţe: stima de sine, comunicarea, regulile şi legăturile cu societatea.

Această carte vă va ajuta să descoperiţi cum anume acţionează aceste elemente în familiile voastre şi vă va indica anumite direcţii în care vă puteţi îndrepta pentru a schimba lucrurile. Luaţi cuvintele mele ca pe cuvintele cuiva care a acumulat experienţă din împărtăşirea bucuriei şi a tristeţii, a durerii şi a mâniei, dar şi a iubirii multor familii, inclusiv cea personală.

Această carte nu urmăreşte să arunce vina pe părinţi. Oamenii fac întotdeauna ceea ce ştiu ei să facă mai bine. Dezvoltarea unei familii este cel mai dificil şi mai com­plicat lucru din lumea asta. Simplul fapt că citiţi aceste rânduri îmi spune că şi voi sunteţi interesaţi de propria persoană şi de buna stare a familiilor voastre. Sper să descoperim modalitatea de a trăi mai bine în cadrul familiei — astfel încât, atunci când ne întâlnim, să ne vedem unii altora ochii strălucind de bucurie.

Relaţiile sunt legăturile vii care unesc membrii unei familii. Explorând multiplele părţi ale acestor relaţii, putem înţelege sistemul în care trăim, îi putem da o nouă viaţă şi îi putem insufla bucuria lucrului în echipă.

Pe măsură ce citiţi, veţi descoperi ici şi colo propuneri de experimente sau exerciţii create pentru a vă pune la dispoziţie noi experienţe şi noi moduri de a înţelege ceea ce s-ar putea să vi se întâmple. Sper să le faceţi pe toate de îndată ce le găsiţi prezentate, chiar dacă, la început, pot să vi se pară simple sau prosteşti. Schimbarea începe în momentul în care ştim ceva, dar ea are efectiv loc doar atunci când punem în practică acel ceva. Toate aceste experimente reprezintă paşi pozitivi, concreţi pe care familia voastră îi poate face pentru a deveni mai puţin disfuncţională şi mai favorabilă dezvoltării. Cu cât sunt mai mulţi membri ai familiei implicaţi în acest proces, cu atât mai eficiente vor fi rezultatele. Ţineţi minte: e mai uşor să înveţi să înoţi dacă intri în apă.

Dacă vă e ruşine să invitaţi alţi membri ai familiei să facă exerciţiile alături de voi, sau dacă aveţi îndo­ieli, familiarizaţi-vă cu ceea ce cereţi şi exprimaţi-vă dorinţa din tot sufletul, simplu şi direct. Dacă sunteţi plini de entuziasm şi optimism cu privire la ceea ce le cereţi membrilor familiei, probabil le veţi transmite şi acestora emoţia pe care o trăiţi şi, astfel, invitaţia li se va părea atractivă şi se vor simţi încurajaţi să intre în joc alături de voi. Dacă formulaţi întrebarea simplu şi direct — „Vreţi să participaţi împreună cu mine într-un experiment care, cred eu, ne va fi de folos tuturor?" — vă creşteţi şansele să primiţi un răspuns pozitiv.

Dacă sâcâiţi oamenii sau îi bateţi la cap cu propu­nerea voastră, atunci tranzacţia se transformă într-o

luptă pentru putere, care, de obicei, duce la rezultate opuse celor pe care le aşteptaţi şi distruge iremediabil lucrurile. Totuşi, dacă membrii familiei voastre locuiesc încă sub acelaşi acoperiş, sunt mari şanse să încerce măcar experimentele, dacă sunt corect abordaţi. Acţionaţi cu răbdare şi fiţi încrezători că veţi reuşi.

Am văzut multă durere în familii. Fiecare familie m-a emoţionat profund. Cu această carte sper să micşorez durerea în acele familii pe care probabil nu le voi întâlni niciodată. Făcând asta, sper, de asemenea, să previn transmiterea acestei dureri în familiile pe care le vor forma cei care acum sunt copii, în mod evident, există dureri ce nu pot fi evitate. După părerea mea, există două tipuri de durere: cea provocată de recunoaşterea problemelor şi cea provocată de reproşuri. Pe prima nu o putem evita, dar pe a doua, da. Ne putem direcţiona eforturile astfel încât să schimbăm ceea ce putem schimba şi să găsim soluţii creative pentru a învăţa să trăim cu ceea ce nu putem schimba.

RUGĂCIUNEA SENINĂTĂŢII

„Doamne, dă-mi seninătate să accept lucrurile pe care nu le pot schimba,

Curaj să le schimb pe acelea pe care le pot schimba
Şi înţelepciune să le deosebesc pe unele de altele."

Reinhold Niebuhr

Simpla lectură a acestei cărţi poate avea ambele tipuri de dureri, pentru că poate readuce amintiri. Până la urmă, există momente dificile în confruntarea cu noi înşine şi asumarea responsabilităţilor. Dacă credeţi că poate exista o cale mai bună de a trăi împreună ca o familie, veţi avea şi beneficii citind această carte.

pp. 15-22

Extras din capitolul PROIECTUL FAMILIEI

O mare parte din bucuria de sine pe care o simte un copil vine din încurajările care sunt făcute din a se bucura de părţile corpului, de atingerea pielii, de culori şi sunete, în special de sunetul propriei voci, împreună cu plăcerea de a privi. Părinţii îi arată cum să facă asta prin propriul lor mod de a se bucura de copil. Râsul şi iubirea sunt molipsitoare.

Bucuria este şi o chestiune de estetică. De fapt, în procesul de creştere a copiilor, facem foarte puţine lucruri prin care să îi învăţăm în mod conştient să se bucure de ei înşişi. Văd multe familii pentru care creş­terea copiilor şi meseria de părinte nu reprezintă decât o experienţă îngrozitoare, care include muncă multă, isterie şi poveri. Am observat că, odată ce adulţii renunţă la obstacolele împotriva bucuriei de sine, viaţa pare mai simplă pe toate fronturile. Ei devin mai senini şi mai flexibili cu copiii lor şi cu ei înşişi. Nu ştiu dacă vă daţi seama câtă încrâncenare şi supărare există între adulţi. Nu sunt surprinsă să aud mulţi copii spunându-mi că nu vor să crească, pentru că viaţa de adult nu e deloc distractivă.

Nu cred că a te distra sau a face glume îţi reduce nivelul de competenţă sau responsabilitate. De fapt, sunt de părere că adevărata competenţă include să te bucuri de propria persoană, de partenerii de lucru şi de activitatea pe care o desfăşori. La o conferinţă recentă, am aflat că o companie importantă are trei noi criterii de selectare a personalului: caută candidaţi care sunt blânzi, amuzanţi şi competenţi. Având în vedere că aceste calităţi sunt apreciate de toată lumea, haideţi să le transformăm în obiective pentru creşterea copiilor şi pentru propriile noastre vieţi.

Este foarte important să învăţaţi să râdeţi de voi înşivă şi să nu vă supăraţi când se fac glume despre voi. Aceste calităţi pot înclina balanţa în favoarea voastră în viitor, când va trebui să vă angajaţi, învăţarea şi practicarea acestor abilităţi vin din familie. Dacă ar fi să luăm tot ce spun (sau fac) tata şi mama drept modele de înţelepciune şi putere absolută, atunci am avea puţine şanse să vedem şi partea veselă a lucrurilor. Am intrat în case în care severitatea şi seriozitatea pluteau în aer asemeni unei furtuni ce stătea să izbucnească — în care politeţea era atât de greoaie şi copleşitoare încât mi se părea că acolo locuiau doar fantome, nu şi oameni vii. în alte case, totul era atât de curat şi de ordonat, încât mă simţeam de parcă ar fi trebuit şi eu să fiu un prosop fiert şi sterilizat, proaspăt sosit de la spălătorie. Nu prea cred că oamenii îşi dezvoltă capacitatea de a se bucura dacă trăiesc în astfel de atmosferă.

Ce fel de atmosferă este în familia voastră? Sunteţi de părere că râsul şi distracţia hrănesc corpul?

Suntem în faza în care înţelegem şi ţinem seminalii despre modul în care râsul şi umorul vindecă şi hrănesc corpul. Ştim de multă vreme că grijile, frica, resenti­mentele şi celelalte emoţii negative au efecte distructive. Râsul şi iubirea sunt medicamente eficiente. Şi nu costă nimic, trebuie doar să fim conştienţi de ele. Eu cred că lucrez cel mai bine şi mai eficient atunci când atmosfera este destinsă. Iar modul în care Josh şi Laurie au rezolvat problema laptelui vărsat pe masă 1-a ajutat mai mult pe Davis să înveţe mai mult decât abordările care implică pedepse şi dezaprobare.

Ce puteţi introduce în proiectul de familie pentru a încuraja râsul, bucuria şi umorul?

Asemeni bucuriei, şi iubirea este o parte importantă a vieţii. Aţi încetat vreodată să realizaţi cum este sentimentul de iubire? Când simt iubirea, întregul meu corp este uşor, energia curge liberă, mă simt însufleţită, deschisă, fără teamă, încrezătoare, în siguranţă. Simt, mai puternic decât cu alte ocazii, că sunt o persoană valoroasă şi dorită. Sunt mai conştientă de nevoile şi dorinţele persoanei către care direcţionez aceste senti­mente. Dorinţa mea merge în sensul unirii acestor nevoi Şi dorinţe cu nevoile şi dorinţele mele. Nu doresc să îl rănesc sau să îi cer prea multe celui pe care îl iubesc. Vreau doar să mă unesc cu el, să schimbăm idei, să îl ating şi să fiu atinsă, să privesc şi să fiu privită, să mă bucur de el şi el să se bucure de mine. îmi place senti­mentul de iubire. Mi se pare că este cea mai înaltă formă de exprimare a umanităţii.

Consider că manifestarea iubirii este săracă în multe familii. Aud multe despre durerea, frustrarea, dezamăgirea şi mânia pe care membrii familiilor le simt unii faţă de ceilalţi. Când oamenii acordă atât de multă atenţie acestor sentimente negative, sentimentele lor pozitive se usucă din lipsă de atenţie.

Nu vreau să spun că viaţa nu are şi experienţe neplăcute, care provoacă sentimente negative. Ceea ce vreau să subliniez este că, dacă ne concentrăm doar pe acestea, atunci ratăm şansa de a vedea restul. Speranţa şi iubirea sunt cele care ne ajută să mergem înainte. Dacă petrecem prea mult timp încercând să facem lucrurile „corecte" şi să ne îndeplinim sarcinile, atunci ne mai rămâne puţin timp pentru a iubi şi a ne bucura unii de alţii. Descoperim acest adevăr la înmormântări sau când este prea târziu.

Bine. Am vorbit despre câteva dintre provocările meseriei de părinte. Poate că începeţi să descoperiţi noi căi de a construi un proiect de familie mai puternic, mai plin de viaţă pentru familia voastră.

îmi amintesc acum de o poveste clasică de-a lui Robert Benchley. La unul dintre examenele de sfârşit de an din facultate, Benchley a avut de făcut un eseu despre crescătoriile de peşti.

Nu deschisese nicio carte tot semestrul. Dar, încre­zător, şi-a început lucrarea cu următoarele cuvinte: „S-au scris multe despre crescătoriile de peşti. Şi totuşi, nimeni nu a abordat acest subiect din perspectiva peştilor". Şi a continuat, scriind astfel probabil cea mai antrenantă lucrare din istoria Harvardului.

După ce am dedicat atâtea pagini meseriei de părinte, haideţi să privim acum situaţia familială din perspectiva bebeluşului.

Îmi voi imagina că sunt în pielea unui bebeluş numit Joe care are, să zicem, cam două săptămâni.

Mă doare corpul din când în când. Mă doare spatele când sunt înfăşat prea strâns sau când trebuie să stau prea mult în aceeaşi poziţie. Stomacul mi se strânge când mi se face foame sau mă doare când am mâncat prea mult. Când lumina îmi bate în ochi, mă deranjează, pentru că încă nu îmi pot întoarce capul.

Uneori stau la soare şi am impresia că mă prăjesc. Pielea îmi este uneori fierbinte de la prea multe haine, sau rece de la prea puţine haine. Câteodată mă dor ochii dacă stau prea mult cu privirea fixată pe un perete alb. Braţul îmi amorţeşte dacă stă prea mult aşezat sub corp. Uneori, mă ustură fundul şi puţica, dacă sunt ud de prea multă vreme. Alteori, dacă mă constip, am crampe stoma­cale. Dacă stau prea mult în vânt, mă mănâncă pielea.

Uneori, când nu se mişcă nimic, am o senzaţie de uscăciune şi disconfort. Mă doare tot corpul dacă apa pentru baie este

mă tem că o să cad. Mâinile astea fac tot felul de lucruri-mă împing, mă trag, mă sprijină. Aceste mâini îmi fac foarte bine atunci când par să ştie ce simt eu. Atunci mi se par puternice, blânde, iubitoare.

Mă doare foarte tare când mă apucă cineva de un singur braţ sau când mă strânge de glezne ca să îmi schimbe scutecul. Uneori mi se pare că mă sufoc când cineva mă ţine în braţe atât de strâns încât nu pot respira.

Un lucru îngrozitor se întâmplă atunci când cineva vine la părutul meu şi îşi pune brusc faţa mare aproape de fata mea.

E ca şi cum un uriaş ar încerca să mă calce în picioare. Muşchii mi se încordează, mă doare tot corpul. Şi când mă doare, plâng. Este singurul mod prin care pot transmite mesajul că mă doare ceva. Doar că oamenii nu înţeleg întotdeauna ce vreau să spun.

Uneori, sunetele din jur mă fac să mă simt bine. Alteori, îmi provoacă dureri de urechi şi de cap. Şi atunci încep să plâng. Uneori, nasul meu simte mirosuri foarte plăcute, alteori mirosurile din jur îmi provoacă greaţă. Şi asta mă face să plâng.în general, mama şi tata observă când plâng. Este atât de bine când ei ştiu că mă doare ceva şi descoperă despre ce e vorba. Se gândesc că mă înţeapă ceva, că îmi e foame, că sunt constipat sau mă simt singur. Mă iau în braţe, mă leagănă, îmi dau de mâncare. Ştiu că ei vor ca eu să mă simt mai bine.

Este greu, pentru că nu vorbim aceeaşi limbă. Uneori mi se pare că părinţii mei şi-ar dori doar să mă facă să tac şi să îşi vadă de treburile lor. Mă leagănă ceva vreme de parcă aş fi o sacoşă cu cumpărături, apoi mă pun înapoi în pat. Şi eu mă simt mai rău decât înainte. Bănuiesc că au alte lucruri de făcut. Uneori, mă gândesc că îi deranjez. Dar eu nu vreau asta. Doar că nu am alte metode ca să le spun ce nu e în regulă.

Durerile par să dispară când oamenii mă ating ca şi cum le place de mine. Par să se simtă bine în propria lor piele şi ştiu că ei chiar încearcă să mă înţeleagă, încerc şi eu să îi ajut cât pot de mult. încerc să scot ţipete diferite, îmi place când vocea cuiva este plină, blândă, muzicală, îmi place când tata şi mama se uită la mine şi mă privesc direct în ochi.

Eu nu cred că mama ştie când mâinile ei îmi provoacă durere şi când are vocea stridentă. Cred că, dacă ar şti, ar încerca să se schimbe. Când e aşa, parcă ar avea minţile în altă parte. Când se întâmplă prea des ca mâinile mamei să îmi provoace durere şi vocea ei să fie neplă­cută, atunci încep să mă tem de ea. Când se apropie de mine, înţepenesc şi mă trag înapoi. Iar ea pare să sufere sau să fie furioasă. Crede că nu îmi place de ea, dar, de fapt, eu mă tem de ea. Uneori, tata e mai blând şi mă simt bine şi în siguranţă cu el. Când tata se simte bine, şi eu mă simt relaxat.

Uneori, mă gândesc că mama nu ştie că şi corpul meu reacţionează ca al ei. Aş vrea să îi pot spune asta. Cât despre lucrurile pe care le spune despre mine şi restul

familiei atunci când eu sunt în pătuţ şi ea stă de vorbă cu prietenii, cred că nu le-ar mai spune dacă ar şti că am urechi foarte bune. îmi amintesc că am auzit-o odată spunând: „Probabil că Joe va fi ca unchiul Jim", după care a început să plângă. S-au mai întâmplat lucruri similare care m-au făcut să cred că aveam o problemă îngrozitoare."

[Peste ani de zile, am aflat că unchiul Jim fusese fratele favorit al mamei mele şi un tip minunat. Am auzit-o adeseori pe mama spunând că semănăm foarte tare cu el. Mama plângea pentru că Jim murise într-un accident de maşină, iar ea fusese la volan. Aceasta a schimbat complet lucrurile pentru mine; dar au trecut mulţi ani până când am aflat ce se întâmplase. Cred că, dacă mi-ar fi spus cât de tare îl iubise pe Jim şi cât de tare suferise atunci când a murit, mai ales că eu semănăm cu el din anumite puncte de vedere, nu m-aş mai fi gândit că este ceva în neregulă cu mine! Aş fi înţeles că, atunci când se uita la mine şi începea să plângă, de fapt îşi amintea de el.]

Este important ca adulţii să le spună copiilor ce gândesc şi ce simt, indiferent de cât de mici sau mari sunt copiii. Este foarte uşor pentru un copil să priceapă mesajul greşit.

— De când m-am născut, mi-am petrecut majoritatea timpului stând pe spate, prin urmare m-am obişnuit să privesc oamenii din această poziţie. Ştiu exact cum arată partea inferioară a bărbiilor părinţilor mei. Când stau pe spate, văd lucruri care sunt, în general, sus, deasupra mea şi, evident, eu le văd de jos în sus. Aşa arată lucru­rile pe lumea asta.

Acum îmi voi imagina perspectiva lui Joe pe măsură ce creşte:

— Am fost foarte surprins să văd cât de tare s-au schimbat lucrurile atunci când am învăţat să stau în fund. Când am început să merg de-a buşilea, am văzut tot felul de lucruri sub mine şi mi-am descoperit picioa­rele şi gleznele. Când am început să mă ridic, am aflat tot felul de lucruri despre genunchi. Iar când am învăţat să stau în picioare, aveam cam şaptezeci de centimetri. M-am uitat în sus şi am văzut că bărbia mamei arăta cu totul altfel. Şi mâinile ei erau atât de mari. De fapt, de multe ori când stăteam în picioare între părinţii mei, mi se păreau foarte îndepărtaţi şi uneori periculoşi, iar eu mă simţeam foarte, foarte mic.

După ce am învăţat să merg, îmi amintesc că m-am dus cu mama la băcănie. Ea se grăbea. Mă ţinea de un braţ şi mergea atât de repede, încât picioarele mele abia atingeau pământul. A început să mă doară braţul şi eu am început să plâng. Mama s-a supărat pe mine. Nu cred că şi-a dat vreodată seama de ce plângeam. Braţul ei atârna şi ea mergea pe două picioare; braţul meu era tras în sus, iar eu abia mergeam cu un singur picior. Mă dezechilibram încontinuu. Mă simt prost şi mă apucă ameţeala când îmi pierd echilibrul.

Îmi amintesc cât de tare îmi oboseau braţele când mă plimbam cu mama şi tata şi fiecare mă ţinea de câte o mână. Tata era mai înalt decât mama. Trebuia să mă întind mai mult ca să ajung la mâna lui. Prin urmare, stăteam cam într-o parte. O parte din timp nu atingeam pământul cu picioarele. Tata făcea paşi foarte mari. Când ajungeam cu picioarele pe pământ, încercam să ţin pasul cu el. în cele din urmă, când nu am mai putut suporta, 1-am implorat pe tata să mă ia în braţe. Şi el m-a ascultat. Cred că se gândise că am obosit. Nu ştia că eram atât de contorsionat, încât abia mai puteam respira. Erau momente foarte plăcute, dar am ţinut minte mai mult timp clipele nefericite.

Cred că mama şi tata au participat la un fel de curs, pentru că s-au schimbat amândoi. După acest curs, de câte ori doreau să îmi spună ceva, mă aşezau pe ceva înalt, astfel încât să mă poată privi direct în ochi şi, în plus, mă atingeau cu blândeţe. Era mult mai bine.

Încerc să stau de vorbă cu toţii copiii aşezându-mă la nivelul privirii lor. Asta înseamnă, de obicei, că trebuie să mă aşez pe vine sau să îi cocoţ pe ei pe un scaun, la nivelul meu.

Cum prima impresie este extrem de importantă, m-am întrebat dacă prima imagine pe care şi-o face un copil despre un adult nu este cumva cea a unui uriaş, care înseamnă, automat, putere şi forţă. Această imagine poate însemna siguranţă şi sprijin, dar poate reprezenta şi un pericol mare pentru copilul mic şi neajutorat.

Am mai precizat acest lucru, dar este atât de important, încât merită repetat. Când un adult face pentru prima oară cunoştinţă cu copilul lui, acesta este, într-adevăr, mic şi neajutorat.

Acest lucru poate explica imaginea pe care o au părinţii despre copilul lor, mic şi neajutorat, chiar şi peste ani, când imaginea nu mai este de actualitate. Prin urmare, fiul sau fiica, chiar la optsprezece ani, este încă un copil", mic şi neajutorat în ochii părinţilor, indiferent de cât de mare, puternic şi competent este acesta în realitate. Tot aşa, copilul ajuns adult se poate agăţa de imaginea părinţilor săi atotputernici, chiar şi atunci când el însuşi a devenit puternic.

Cred că părinţii care sunt conştienţi că acest lucru se poate întâmpla îi ajută pe copii să îşi descopere propria putere cât se poate de repede. Şi se poartă liber, pentru a-i arăta copilului cum să devină puternic, dar şi ce limite are această putere. Fără acest proces de învăţare, copilul poate deveni un adult care parazitează alte persoane, le domină sau face pe zeul, în mod benign sau răuvoitor.

Copiii au aceleaşi reacţii fizice pe care le au şi adulţii. Simţurile lor funcţionează încă de la naştere (imediat după ce le-au fost curăţate toate orificiile); prin urmare, este logic ca un copil să simtă ceea ce simte un adult. Creierul copiilor lucrează pentru a interpreta ce simt, chiar dacă ei nu pot spune nimănui care este această interpretare. Dacă privim lucrurile din această perspec­tivă, ne vine uşor să tratăm copiii ca pe nişte persoane.

Creierul uman este un computer extraordinar, care lucrează încontinuu pentru a face conexiuni şi a inter­preta informaţia pe care o primeşte. Dacă nu găseşte un sens informaţiei primite, atunci creierul găseşte un nonsens. Asemeni computerului, creierul nu ştie ce nu ştie, el poate folosi numai ce se află deja înmagazinat în interiorul lui.

Unul dintre lucrurile pe care le fac atunci când lucrez cu părinţii este următorul exerciţiu.

Un adult este rugat să joace rolul unui bebeluş care stă în pătuţ, cu faţa în sus. Cum încă nu este destul de mare ca să vorbească, acest bebeluş va reacţiona numai prin sunete Şi mişcări simple. Apoi, îi rog pe alţi doi adulţi să se aplece

peste pâtuţ şi să facă lucrurile care i se fac de obicei unui bebeluş, încercând să se ghideze după mesajele acestuia. Pe rând, fiecare adult joacă rolul bebeluşului. După cinci minute de interpretare, îl rog pe fiecare adult să le spună celorlalţi doi ce a simţit.

într-o altă rundă de exerciţii, anunţ o interferenţă externă, cum ar fi soneria telefonului sau cea de la uşă. Aleg un moment în care copilul este în mod evident agitat, apoi observ ce se întâmplă cu el şi cu cei doi părinţi. Din nou, îi rog pe cei trei să îşi spună unii altora ce influenţă a avut întreruperea asupra lor. încercaţi şi voi acest exerciţiu.

Este o metodă simplă de a-i ajuta pe adulţi să înţe­leagă ce poate trăi un bebeluş şi cum anume foloseşte copilul această experienţă pentru a-şi crea aşteptări de la ceilalţi.

Atingerea mâinii, sunetul unei voci, mirosurile din casă sunt experienţele din care învaţă copilul cum este noua lume în care a venit. Modul în care părinţii îl ating şi îi vorbesc formează baza lucrurilor pe care le învaţă copilul. Bebeluşul trebuie să descompună toate atinge­rile, feţele, vocile şi mirosurile adulţilor din jur şi să le găsească sensul. Lumea unui nou-născut este un loc plin de contradicţii.

Cred că, în momentul în care mănâncă singuri, merg, îşi fac nevoile la oliţă şi vorbesc, copiii ştiu deja în mod clar la ce să se aştepte. Aceasta se întâmplă cam pe la trei ani. După aceea, copiii dezvoltă doar variaţiuni pe aceleaşi teme. în această perioadă, ei învaţă cum să se poarte cu ei înşişi şi cu cei din jur, ce să aştepte de la ceilalţi, cum să se poarte cu lumea plină de obiecte, care îi înconjoară. Acum, planul familiei devine o chestiune crucială: ce îl învăţaţi pe copil şi cum anume faceţi asta?

Procesul de învăţare nu are niciodată un singur nivel, în timp ce copiii învaţă să îşi folosească picioarele la mers, ei învaţă şi ceva despre modul în care îi percep oamenii şi ce se aşteaptă de la ei. Din asta, copiii învaţă ce să aştepte la rândul lor de la ceilalţi şi cum să se poarte cu aceştia. Bebeluşii învaţă şi ei lucruri despre lumea pe care o explorează şi despre cum să se poarte aici: „Nu, nu! Nu pune mâna acolo!" sau „Pune mâna aici! Nu-i aşa că e plăcut?"

În primul an de viaţă, un copil trebuie să înveţe lucruri mai numeroase şi mai importante decât în tot restul vieţii. Niciodată nu se va mai confrunta cu atât de multe lucruri de învăţat, din domenii atât de diferite şi într-un timp atât de scurt.

Impactul acestui proces de învăţare este mult mai profund decât realizează mulţi părinţi. Dacă părinţii ar înţelege asta, atunci ar aprecia mai mult legătura dintre ceea ce fac ei şi lucrurile formidabile pe care le are de făcut copilul lor. Ne-am concentrat prea mult pe metodele disciplinare şi nu destul pe înţelegere, iubire şi umor, pe dezvoltarea minunatei manifestări a vieţii care se află în fiecare copil.

Există alte trei probleme care complică punerea în aplicare a proiectului de familie. Ele se află în aisberg, ascunse sub funcţionarea perceptibilă a familiei. Prima este ignoranţa. Pur şi simplu nu ştiţi ceva. Mai mult, nu ştiţi că nu ştiţi şi, prin urmare, nu simţiţi nevoia de a afla. Copiii pot fi de mare folos în acest domeniu, dacă părinţii sunt deschişi la comentariilor lor. Fiţi atenţi la sugestiile pe care vi le fac copiii privitor la diferite informaţii.

A doua este că, probabil, nu reuşiţi să comunicaţi în mod eficient. Poate transmiteţi anumite mesaje fără să vă daţi seama, sau credeţi că transmiteţi unele mesaje şi de fapt, nu transmiteţi nimic; prin urmare, toate lucrurile bune pe care doriţi să le daţi copilului vostru nu ajung la acesta. Şi vă puteţi da seama de asta dacă sunteţi atenţi la reacţiile neaşteptate ale celorlalţi.

Mulţi părinţi sunt uimiţi să vadă ce reţin copiii din afirmaţiile lor aparent inocente. De pildă, cunosc un cuplu de albi care doreau să îşi înveţe fiul toleranţa rasială, într-o zi au avut în casă, printre alţi musafiri, şi un puşti negru. Mai târziu, tatăl 1-a întrebat pe copil: „Ce părere ţi-a făcut părul lui cârlionţat?" Dar a spus-o pe un ton care scotea clar în evidenţă diferenţa dintre cei doi copii şi, astfel, a creat primul nivel de distanţă între aceştia. Dacă părinţii sunt conştienţi de faptul că se pot întâmpla astfel de lucruri, atunci ei se pot monitoriza din când în când, pentru a vedea ce a reţinut copilul.

Îmi amintesc de o altă poveste. O mamă tânără i-a făcut lui Alex, fiul ei de şase ani, o prezentare destul de lungă despre anumite aspecte ale vieţii. Peste câteva zile, a observat că Alex o privea ciudat. Când 1-a întrebat ce se întâmpla, Alex i-a spus: „Mami, tu nu oboseşti să stai atâta vreme în cap?"

Complet uluită, 1-a rugat să îi explice la ce se referea. El a răspuns: „Păi, ştii tu, când introduce taţi seminţele". Mama uitase să „decoreze" puţin procesul actului sexual, aşa că Alex îşi completase singur imaginea.

A treia arie a aisbergului este cea a valorilor voastre. Dacă sunteţi nesiguri de propriile voastre valori, nu îl veţi putea învăţa pe copil nimic clar. Ce să îi învăţaţi pe alţii dacă nici voi nu ştiţi? Şi, dacă simţiţi că nu puteţi avea o atitudine bine definită referitoare la un aspect, atunci puteţi ajunge foarte rapid la „Fă ce îţi spun şi nu ce fac eu", sau „De fapt, nu contează", sau „De ce mă întrebi pe mine?", sau „Foloseşte-ţi capul!" Toate aceste răspunsuri îi pot lăsa copilului sentimente de incorecti­tudine şi minciună.

Un alt mesaj greşit din partea unui părinte este prezentat în următoarea poveste. Eram în vizită la o tânără care avea o fiică de patru ani. A sunat telefonul. Prietena mea a răspuns şi a spus: Nu, nu pot veni azi. Nu mă simt bine.

Fetiţa a întrebat-o, uşor îngrijorată: Mami, eşti bolnavă?

Iar prietena mea a răspuns: Nu, sunt bine.

Fetiţa a încercat să rezolve discrepanţa aparentă: Dar, mami, i-ai spus doamnei care a sunat că nu te simţi bine.

Răspunsul mamei a fost: Nu-ţi face tu griji din cauza asta.

După care fetiţa a plecat să se joace la nisip. La prânz, mama a chemat-o în casă. Fetiţa a răspuns: Nu pot să vin. Sunt bolnavă.

Reacţia mamei a fost să iasă şi să se ducă imediat la fetiţă, vădit furioasă: îţi arăt eu ce se întâmplă dacă nu mă asculţi.

Am intervenit înainte ca mama să îşi pedepsească fiica şi am invitat-o să stăm de vorbă separat. Am reluat firul evenimentelor şi i-am arătat că cea mică nu făcea

decât să o imite. A văzut legătura, de care pur şi simplu nu îşi dăduse seama. S-a cutremurat toată când şi-a dat seama că era cât pe ce să abuzeze de propriul copil.

I-am sugerat că o modalitate mai utilă de a răspunde la întrebarea iniţială a fetiţei ar fi fost să spună: Nu sunt bolnavă. I-am spus asta doamnei de la telefon pentru că nu vreau să mă întâlnesc cu ea, dar nici nu vreau să o fac să sufere, îmi vine greu să le spun „nu" oamenilor, aşa că prefer să mint. Trebuie să găsesc metode mai bune de a rezolva astfel de situaţii. Poate găsim împreună o soluţie.

Mama nu era un monstru, iar copilul nu era vreun obraznic neascultător. Totuşi, în acest scenariu, fetiţa ar fi putut fi pedepsită pentru că aflase şi utilizase un comportament prezentat de mama sa drept un model. Fetiţa ar fi căpătat astfel experienţa necesară pentru a începe să nu mai aibă încredere în propria mamă şi niciuna dintre ele nu ar fi ştiut de ce s-a întâmplat asta.

După cum am spus deja, datele esenţiale care intră în planurile noastre de familie provin din experienţe din propriile noastre familii şi din alte familii cu care am avut legături strânse. Toţi oamenii cărora le spuneam „mamă" sau „tată", sau pe care eram obligaţi să îi tratăm ca pe nişte părinţi, ne-au oferit experienţe pe care le utilizăm, într-un fel sau altul, în demersul nostru de creştere a copiilor. O parte din aceste experienţe ne pot fi folosi­toare, altele nu. Cert este că toate ne-au influenţat.

Aceia dintre noi care sunt destul de liberi încât să se conecteze la propria înţelepciune interioară au la dispoziţie încă o resursă minunată. Dar este nevoie de curaj pentru a avea încredere în această înţelepciune. Ceea ce înseamnă că ne-am eliberat de critici, acuze şi dorinţa de a împăca pe toată lumea; acum suntem gata nu doar să trecem la echilibrare, ci chiar să ne asumăm riscuri.

pp. 277-292

Cred cã se gãseste si pe SCRIBD...
Sau cel putin câteva fragmente la liber aici:
http://www.scribd.com/doc/98848844/Arta-de-a-Fauri-Oameni-Extras-Din-Carte

Salt la inceputul paginii