Virginia Satir
Când întâlnesc o persoanã

Din volumul
Virginia Satir – TERAPIA FAMILIEI
Editura TREI
trad. din engleză Cristian Constantinescu

Detalii carte pe site-ul editurii AICI
Momentan un pret bun on line, ca si la TARG.

Sau de Black Friday un preţ mai bun pe ELEFANT poate... aici:

Alte texte de Virginia Satir pe site aici

Lumea mă întreabă adesea cum privesc oamenii şi ce văd când îi privesc. De multe ori, cred că oamenii întreabă de fapt ce tip de credinţe am despre oameni. Am să încerc să răspund într-un fel care cred că ar putea să îi ajute pe oameni să înţeleagă mai multe despre lucrurile pe care le fac atunci când lucrez cu cineva. Voi trata asta într-o manieră spontană, încercând să adun tot ceea ce fac, pe măsură ce apar anumite gânduri. Sunt destul de conştientă că felurile în care simt şi lucrurile pe care le fac pot să nu fie tot ce este acolo, dar voi împărtăşi cu voi cele mai bune lucruri pe care le ştiu în acest moment.

Aş dori să încep cu ceea ce se petrece în mine, când mă gândesc să mă folosesc pe mine ca ajutor pentru o altă persoană, în primul rând, persoana şi familia ei — pentru că, aproape de fiecare dată, gândesc în contextul familial — nu ar fi venit la mine dacă nu ar fi avut un fel de durere sau de problemă pe care să vrea să o rezolve. Intr-un anume fel îi percep pe oameni ca şi cum şi-ar fi spus lor înşile (sau i-ar fi spus altcuiva): „Ne-am epuizat capaci­tatea de a ne descurca şi căutăm o modalitate de a ne descurca mai bine." Nu întotdeauna situaţia este exprimată în aceste cuvinte. Uneori ei spun doar: „Mă doare" sau „Cineva face ceva greşit." Eu iau asta ca pe o căutare a unei noi abilităţi de a se descurca mai bine cu viaţa lor şi de a avea mai multă bucurie şi plăcere, mai puţină durere şi poate mai multă productivitate.

Eu văd toţi oamenii ca reprezentări ale vieţii, în orice formă s-ar întâmpla asta. Când oamenii au o nevoie sau un anume tip de problemă, manifestarea lor — modul în care arată şi vorbesc — poate fi destul de urâtă, destul de frumoasă sau destul de dureroasă. Sub toate astea eu văd omul viu care, simt eu, s-ar angaja diferit dacă ar fi în contact cu viaţa care este în el şi pe care o are. Aşadar, cu fiecare fiinţă umană cu care mă întâlnesc, eu încerc să înlătur în mintea mea învelişul exterior al acesteia şi să văd în interior, acea parte a sinelui pe care o numesc valoarea de sine sau stima de sine, şi căreia i-am dat numele plin de afecţiune de „creuzet". Acest „creuzet" caută o cale de a se manifesta pe sine, iar eu întâlnesc o persoană cu această conştiinţă. Există în acea persoană ceva ce probabil ea nu a atins. Acea persoană nu numai că nu a ajuns la acel lucru — ea nici nu ştie măcar că ceva este acolo. Eu ştiu că este acolo. Această convingere din mine este atât de puternică, încât reprezintă ceva de la sine înţeles. Nu întreb niciodată dacă persoana are viaţă; întreb numai cum se poate ajunge la ea.

Ieri am avut un interviu cu o familie, interviu care este încă proaspăt în mintea mea în acest moment. Ceea ce urmează să încerc să fac este să descriu în cel mai bun mod cu putinţă ce s-a întâmplat între familie şi mine. Voi furniza înţelegerea mea despre tot ceea ce s-a petrecut în mine şi despre cum am folosit această înţelegere pentru a ajunge la valoarea de sine a fiecărui membru al familiei.

Această familie era compusă dintr-un bărbat adult şi o femeie adultă, care erau soţ şi soţie. Aceşti doi adulţi erau de asemenea tată şi mamă a cinci copii, dintre care cel mai mare avea optsprezece ani şi cel mai mic cinci. Desigur, ei aveau o anumită problemă, altfel nu ar fi venit pentru tratament.

Pentru început, nu am fost atât de mult interesată de o pro­blemă, cât de a încerca să înţeleg şi să aflu despre cum anume fiecare persoană din această familie şi-a trăit viaţa, atât cu ceilalţi, cât şi cu sine însăşi. Pentru mine, există două vieţi care se desfă­şoară tot timpul — a mea cu mine însămi şi a mea cu celelalte persoane semnificative pentru mine. Când am întâlnit această familie, nu ştiam ce urma să găsesc. Nu am ştiut cum urmau să se manifeste aceşti membri ai familiei; eu ştiam numai că ceva îi durea şi că aveau în ei înşişi ceva care putea fi atins şi dezvoltat şi care putea creşte.

Primul lucru pe care 1-am făcut a fost să mă întâlnesc cu fiecare. Sunt destul de conştientă că oamenii nu se referă la ei înşişi ca la persoane de valoare. Simt că nicio schimbare nu se poate face în oameni până ce ei nu încep să se simtă ca având valoare şi că eu, ca terapeut, devin cel dintâi mijloc prin care cineva vine în contact cu sentimentele sale privind propria valoare, întâlnirea mea cu această familie a reprezentat un început. I-am întins mâna soţului-tată, şi imediat am făcut acelaşi lucru cu tot restul familiei.

Aş dori să spun câte ceva despre cum anume m-am simţit când am făcut asta. în primul rând — şi aţi putea să gândiţi împreună cu mine — să presupunem că sunteţi cineva pe care de-abia 1-am întâlnit. Sunteţi cu un grup de persoane, poate mem­bri ai familiei dumneavoastră, iar eu stau în faţa dumneavoastră şi vă întind mâna la nivelul braţului. Pe măsură ce vă întind mâna şi dumneavoastră îmi daţi mâna, eu simt o conexiune, în acel moment, mă uit la dumneavoastră; sunt în contact cu senzaţiile pielii dumneavoastră şi cu senzaţiile pielii mele şi, în acel moment, nu mai este nimeni pe lume decât dumneavoastră şi cu mine.

Sunteţi receptorul întregii mele atenţii în acel moment. Puteţi simţi că eu sunt conectată la personalitatea dumneavoastră, iar eu simt că vă împrumut personalitatea mea dumneavoastră. Un zâmbet acompaniază asta, iar zâmbetul meu vă spune „bună" dumnea­voastră şi vieţii dumneavoastră, ca reprezentare a întregii vieţi. Acest tip de experienţă face posibil pentru mine să simt că sunt conectată cu o altă formă de viaţă, o altă manifestare a vieţii — a dumneavoastră. Eu privesc manifestarea vieţii ca bază a ceea ce reprezintă cu adevărat personalitatea.

Pe măsură ce fac asta cu fiecare membru al familiei dumnea­voastră, eu sunt conştientă în interiorul meu că mă bucur de contact — contact deplin — care într-un anume fel mă afirmă şi pe mine. Sunt o fiinţă vie conectată cu o altă fiinţă vie. Este ca platforma sau baza de la care urmează să plecăm. De aceea, eu nu încep şedinţa de tratament cu o discuţie a problemei, ci mai degrabă stabilesc această conexiune de bază, la un nivel uman, cu fiecare. Desigur, oamenii vin pentru ajutor; dacă ar fi ştiut ce anume tip de ajutor aveau nevoie, ei şi 1-ar fi acordat probabil singuri şi nu m-ar fi căutat pe mine. Ei au venit la capătul puterilor şi vor ajutor, dar probabil că nu sunt conştienţi decât de faptul că au o durere.

Pe măsură ce stabilesc primul contact cu ei, le ascult răspunsu­rile adresate mie. în câteva momente, voi auzi răspunsurile lor, adresate unul altuia, încep să simt ceva pentru ceea ce au reuşit să facă, pentru modul în care şi-au folosit experienţele din momen­tul în care au ieşit din uter şi până acum. Unii dintre dumnea­voastră puteţi fi familiarizaţi cu formulele pe care le folosesc în scopul prescurtării — felul în care oamenii comunică unul cu celălalt, răspunsurile pe care le-am etichetat drept împăciuitoare, pacificatoare, acuzatoare, hiperraţionale, confuze şi curgătoare. La începutul tratamentului, nu mă aştept ca familia să arate multe răspunsuri curgătoare, pentru că faptul că nu au ajuns încă în acest punct este probabil unul dintre motivele pentru care ei se descurcă în acest fel. Eu vreau să subliniez şi faptul că îi văd pe cei din faţa mea ca făcând tot ce pot cu ceea ce au învăţat; şi cred că ceea ce au învăţat reprezintă cea mai bună modalitate în care ei ştiu cum să supravieţuiască. Poate că unii dintre dumneavoastră ştiţi că am tradus diferitele tipuri de răspunsuri în poziţii corporale, în câteva momente, creez imagini mentale ale persoanelor aflate în faţa mea şi le traduc în posturi fizice care reprezintă felurile lor de a comunica.

De exemplu, în familia pe care am văzut-o ieri, am văzut bărbatul ca dând răspunsuri hiperraţionale. Asta a însemnat că, în imaginaţia mea, el stătea acolo foarte drept, mişcându-se foarte puţin, vorbind într-un fel mai degrabă monoton. Am văzut femeia îngenunchind în faţa lui, într-o poziţie împăciuitoare, dar în acelaşi timp — prin spatele lui — îndreptând un deget acuzator către el. Am văzut-o pe fiica cea mai mare stând dreaptă şi fiind hiperraţională ca tatăl ei, neprivind spre niciun părinte, dar cu indexul foarte puţin ridicat, îndreptat spre tatăl ei. Am văzut următoarea fiică îndreptând degetul arătător către mama ei, într-un mod deliberat şi foarte evident. Următorul copil era un băieţel. L-am văzut stând foarte aproape de mama lui şi împă-când-o. Apoi am văzut următorul copil dând răspunsuri irelevante, mişcându-se peste tot şi neputând să se fixeze de nimeni. L-am văzut de asemenea pe copilul cel mai mic, o fetiţă de cinci ani, ca fiind de asemenea irelevant.

Văzând aceste imagini în mintea mea, era important să le respect ca reprezentând cele mai bune modalităţi pe care aceste persoane le dezvoltaseră pentru a se descurca. Felul lor de a împăca, acuza, de a fi hiperraţionale sau confuzi formaseră un sistem care însemna că nimeni din familie nu ar fi putut să abor­deze cu adevărat personalitatea altcuiva. Era foarte probabil să se înţeleagă greşit unul pe celălalt; ei vedeau mai degrabă roluri decât persoane reale. Aşadar, cercetarea şi eforturile mele ar fi trebuit direcţionate spre a-i ajuta pe aceşti oameni să devină reali unul cu celălalt. Am privit această familie şi, în interiorul meu, am simţit că membrii ei răspund contactului meu. Contactul deplin poartă mesajul grijii — grijă într-un sens foarte profund, personal —, iar eu privesc acel contact ca o bază vitală pentru dezvoltarea oricăror schimbări. Trebuie să existe încredere la superlativ. Dacă persoanele din grupul familial nu mă găsesc demnă de încredere, nu cred că vom putea să facem nicio schim­bare, îmi aduc aminte că, în momentul în care am intrat în cameră ieri, familia era răspândită de jur împrejur pe scaune, semănând foarte mult cu nişte ţinte dintr-un poligon de trageri, în faţa lor era o masă. Privind la această scenă, am simţit că ar fi foarte ciudat să lucrez în acest context. Simt extrem de puternic că locul în care stau oamenii (departe şi despărţiţi sau apropiaţi şi împreună) şi modul în care se aşază sunt foarte importante. Am nevoie să fac spaţiul în care lucrez confortabil — adică, să îl aranjez astfel încât să-1 pot vedea pe fiecare. Mă poziţionez la o lungime de braţ de fiecare persoană. Trebuie să fie suficient spaţiu pentru ca eu şi celelalte persoane să ne mişcăm. Acest spaţiu este necesar pentru că, uneori îi voi pune pe membrii familiei să lucreze pe perechi sau voi face „sculptură" sau alt tip de activitate care necesită spaţiu. O masă sau alte obstacole fac mişcarea dificilă. Ieri am mutat masa şi am fixat-o astfel încât eram la doar un mic pas distanţă de contactul fizic cu fiecare din grup.

Fetiţa de cinci ani era în dreapta mea. La un moment dat, am tbservat că ea se dădea un pic înapoi, în acest moment, am simţit :ă era privită ca cineva care creează probleme în familie şi era mai legrabă lăsată pe dinafară. Mi-am pus mâna pe spatele ei — avea un spate frumos, rotund — şi am constatat că simţeam bucuria de a o atinge. Cred că a simţit asta ca pe un mesaj de încurajare să fie o parte a grupului. De-a lungul interviului am folosit mult mai mult acest gest. Poţi atinge în tot felul de moduri, în formarea terapeuţilor, le-am spus că a-şi forma „ochi şi urechi" în degete este foarte important. Oamenii se ating în familii tot timpul — pălmuind, împingând, înghiontind, strângând. Sunt sigur că ştiţi cu toţii că atingerile au diverse semnificaţii. Deci nu este vorba despre a atinge; este vorba despre mesajul din atingere. M-am referit mai devreme la dezvoltarea încrederii. Aceasta înseamnă că, datorită încrederii, atmosfera trebuie să fie astfel încât oamenii să înceapă să vorbească despre ceea ce eu numesc „lucruri de nerostit" — lucrurile care sunt închise în inimile lor — care sunt îngrijorările lor, de ce se tem şi la ce speră. Nu ştiu dacă pot afirma asta suficient de puternic. Pentru mine, faptul că oamenii chiar spun ce era odată de nerostit este mult mai important decât ce spun. Uneori durează puţin timp până ce oamenii să aibă senti­mentul că orice spun ei poate fi auzit şi înţeles. Nu trebuie să treacă prin niciun sistem de cenzurare care să spună ceea ce este bine. Nu cunosc nicio altă cale de a ajuta pe cineva să ajungă la sine însuşi în afara aceleia de a putea elibera în exterior ceea ce este acolo. Acesta nu este un lucru obişnuit în această societate, după cum mulţi dintre dumneavoastră cunosc fără îndoială. Dar I pentru a crea contextul şi modalitatea funcţională pentru ca schimbarea să aibă loc, mi se pare că nimeni nu poate fi penalizat în niciun fel pentru ceea ce spune — cel puţin nu de către mine.

în schimb, eu trebuie să primesc tot ce îmi spune cineva şi să iau asta ca pe o descriere vie a locului unde se află persoana în acel moment. Ceea ce persoana spune trebuie înţeles la fel de bine de către ea ca de oricine altcineva. Asta înseamnă că multe clarifi­cări trebuie să se petreacă astfel încât o familie să poată înţelege ceea ce fiecare membru încearcă să spună cu adevărat.

Pe măsură ce interviul de ieri mergea mai departe, am pus o întrebare fiecărei persoane din familie: „Ce speri că se va întâmpla cu tine ca rezultat al venirii tale aici?". Presupun că întrebarea obişnuită pe care un terapeut ar putea să o pună este „Care este problema?". Eu sunt interesată să aflu unde sunt blocaţi oamenii, dar simt, de asemenea, că felul meu de a întreba despre asta şi ceea ce întreb ajută persoana să se centreze mai mult pe ea însăşi. Asta ajută şi la diminuarea „vibraţiilor" negative care sunt de obicei acolo — de obicei, sub forma „Dacă el ar fi fost mai bine, eu aş fi mai bine", sau ceva asemănător.

în acest caz, am început cu fiica cea mai mare. în acest moment, nu ştiu de ce am început aşa, exceptând faptul că atunci mi s-a părut a fi locul potrivit pentru a începe. Ea mi-a spus că i-ar plăcea să vadă că familia „nu se luptă atât de mult". Am continuat cu sora ei, care a spus acelaşi lucru. Am întrebat ceilalţi membri ai familiei dacă au observat că au loc multe conflicte. Fiecare a recu­noscut asta. Următoarea imagine care a apărut în mintea mea a fost aceea a celor două fete mai mari, în conflict una cu cealaltă. Părea în acel moment că ele erau centrul în jurul căruia se focali­zau problemele familiei. Argumentul era că, dacă aceste două fete nu s-ar fi certat, atunci familia ar fi mai bine. Ceea ce a introdus această situaţie a fost modul în care membrii acestei familii s-ar simţi confortabil în legătură cu exprimarea furiei lor. Când i-arn adresat întrebarea tatălui, răspunsul a fost că familia sa a avut nevoie să fie educată în legătură cu unele lucruri pe care nu 1e cunoştea înainte.

Pentru că îmi place să am o imagine „vie" cât de repede posibil mi s-a părut natural în acest moment să le rog pe cele două fete mai mari să se ridice şi să-şi îndrepte indexul una către cealaltă pentru a vedea ce vor face ceilalţi membri ai familiei când se întâmplă acest lucru. Consider că, atunci când există o imagine, cuvintele sunt mai folositoare; numesc asta „sculptare" sau „poziţionare". Am văzut că, atunci când am cerut celor două fete să îndrepte degetul arătător una către cealaltă, ele s-au împotrivit destul de mult. Au vorbit despre cum s-au certat, dar, punându-se în poziţia de „luptă", au făcut ca totul să pară mult mai real Păreau stânjenite.

Unul dintre lucrurile importante pe care încerc să le fac este să ajut oamenii să fie liberi. (Eu folosesc „liber" cu sensul de a avea opţiuni şi a putea alege.) Încurajez oamenii să înceapă să se joace cu noi idei despre comportamentul lor. Le ofer sprijin pentru a trece peste tabuurile lor. Din moment ce cele două fete erau stânjenite, m-am aşezat în spatele fetei care părea să fie cea mă: stânjenită şi am sprijinit-o stând aproape de spatele ei şi luându-i braţul, am ajutat-o să-1 îndrepte în direcţia surorii. Apoi am făcui acelaşi lucru cu cealaltă fată. În esenţă, eu făceam primul pas înspre încălcarea regulii familiei care spunea că nu trebuie să fii furios. Apoi, asta a condus la problema ce anume fac ceilalţi din familie atunci când este o ceartă. Cele două fete stăteau şi arătau una spre cealaltă, iar fiecare din familie văzuse asta înainte. Următoarea mea întrebare adresată soţului-tată a fost: „Ce faci tu când se întâmplă asta?" El a spus că încerca să le spună fetelor să se oprească, dar nu ajuta la nimic. L-am rugat să vină cu degetul lui arătător îndreptat înspre fete şi, când a văzut că nici asta nu îmbunătăţea cu nimic situaţia, el a coborât braţul şi s-a aşezat. Una dintre fete a spus că soţia-mamă „intervine cu ceva mai multă putere", deci am rugat-o pe soţia-mamă să vină cu degetul ară­tător îndreptat înspre ele. Am întrebat câţiva dintre ceilalţi copii ce se întâmpla de obicei. Ei au spus că încercau să nu se bage în asta. Băiatul cel mare a trecut acum de partea mamei, deci a intervenit ca un tată auxiliar, încercând să o ajute cu problema dintre cele două fete.

Acest tip de sculptare are valoare, deoarece explicitează ceea ce se întâmplă. De asemenea, dă viaţă imaginii procesului prezent (dar nu conştientizat) al familiei. Această imagine nu trebuie să arate cât de răi sunt oamenii, ci să le arate ce se întâmplă. Există adeseori destul umor în asta. îmi amintesc că, la un moment dat, am rugat-o pe fata cea mare să îşi îndrepte degetul spre cineva. Mâna îi tremura puţin, aşa încât am susţinut-o şi i-am cerut să pretindă că, la capătul ei, are un pistol adevărat. Lucruri spuse cu inima uşoară ca acestea tind să ajute la neutralizarea efectului valorii de sine negative şi să sporească abilitatea persoanei de a privi şi vedea. Pentru mine, este foarte important să separ între persoană, valorile sale şi modul în care persoana se foloseşte pe sine. Eu aduc oamenii în contact cu diferitele moduri în care ei se utilizează şi, de asemenea, cu modul în care ei pot să se facă folositori. Fac asta pe căi care le cresc sentimentul valorii de sine.

Adesea sunt întrebată dacă mă simt obosită după un interviu. Răspunsul meu este „Nu". Aş fi obosită dacă mi-aş pune încon­tinuu întrebări de tipul „Fac bine ce fac? Mă vor plăcea oamenii? Voi găsi o soluţie vindecătoare?" Dacă aş începe să fac asta (ceea ce eu numesc „a lucra la vasul meu"), aş pierde direcţia sistemului şi procesului care se desfăşoară şi aş fi în povestea mea, mă: degrabă decât în povestea familiei.

Asta mă duce la altceva. Mă consider conducătorul procesului, din cadrul interviului, dar nu conducătorul oamenilor. Verific orice lucru pe care îl fac cu ei, înainte de a-1 face. Sunt un conducător puternic al procesului. Asta se bazează pe faptul că eu sunt cea care ştie totul despre procesul pe care încerc să îl produc. Eu vreau să îi ajut pe oameni să devină propriii lor designeri, făcând propriile lor alegeri; înainte de a putea face asta, ei au nevoie sa fie liberi să-şi asume riscuri. Verificarea dorinţei lor de a-şi asume ceva nou este o piesă foarte importantă a acestei interacţiuni ş: îi avertizează referitor la experienţa asumării riscurilor. Dacă am ceva să vă ofer, am nevoie să vă spun despre asta; am nevoie să vă arăt; am nevoie să vă întreb dacă ceea ce vă ofer are vreo valoare pentru voi. Important este că, dacă eu vă prezint ceva nou şi vă întreb prea devreme dacă vreţi să faceţi asta — adică, înainte să fi căpătat înţelegerea, încrederea, şi acceptarea voastră de a vă asuma riscuri —, atunci voi nu veţi fi într-un loc unde simţiţi că puteţi risca.

Adesea mi se spune: „Dacă ceea ce faci se întoarce ca un bumerang?" Eu răspund: „Nu este neobişnuit." Este ceea ce se întâmplă în viaţă când încerci ceva ce nu funcţionează. Ca urmare, există câteva posibilităţi. Poţi să te insulţi singur pentru că ai încercat sau poţi să foloseşti totul ca pe o experienţă de viaţă şi să înveţi din asta. Nimic nu a ricoşat din interviul de ieri, pentru că se pare că am fost în acelaşi flux. Acesta este tot sensul. Ca terapeut, încerc să fiu conştientă de ceea ce se întâmplă şi să păstrez curgerea decât să încerc continuu să ţin evidenţa a ceea ce este bine sau este greşit.

Aici pare să fie un loc potrivit să spun că, atunci când vorbesc cu o familie, eu nu încerc să soluţionez o anumită problemă, dacă ar trebui să divorţeze sau dacă ar trebui să aibă un copil. Eu lucrez pentru a ajuta oamenii să găsească o modalitate diferită a pro­cesului de coping. Nu mă văd pe mine suficient de înţeleaptă pentru a şti ce este cel mai bine pentru o persoană să facă. Ar trebui ca soţia să o roage pe soacră să plece? Ar trebui ca soţia să-i ceară să plece? Ar trebui ca soţia să-şi lase soţul dacă soacra nu pleacă? Aceste tipuri de întrebări nu sunt ale mele (pentru a putea răspunde la ele). Sarcina mea este să ajut fiecare persoană pentru a face faţă cu succes, astfel încât ea să poată decide să facă lucrurile care funcţionează pentru ea.

In familia de ieri, a reieşit că cea de-a doua fată vorbea din când în când despre sinucidere. Foarte multe răspunsuri pline de ură aveau loc între ea şi mama ei. în loc să răspund acelei uri, am citit în interiorul meu că aceste două persoane îşi doreau foarte mult să stabilească o conexiune, dar existau tot felul de bariere între ele. Aflasem înainte că soţia-mamă a văzut acest copil ca având aceleaşi probleme pe care le avusese, şi se simţea foarte rău văzându-le în copilul ei. Aparent, mama încerca să rezolve problemele din ea însăşi, încercând să le rezolve în fiica ei. Aceasta, bineînţeles, explică de ce ele două nu puteau fi împreună. Le-am cerut amândurora să se apropie una de cealaltă, pentru că, în acel moment, nivelul de încredere era suficient stabilizat, astfel încât ele să dorească să îşi asume riscul, în primul rând, le-am rugat să se mişte în poziţia din care să se poată vedea una pe cealaltă în mod clar, aproximativ la o lungime de braţ, una de alta şi apoi le-am rugat să se privească. Apoi le-am rugat să îşi închidă ochii şi să-mi spună ce a văzut fiecare. A fost foarte interesant. Soţia-mamă a spus că a văzut un copil mic de care nu a avut grija foarte bine şi că se simţea foarte vinovată. A început să suspine un pic. Când am întrebat fiica ce a văzut, ea a spus mai întâi că a văzut-o doar pe mama ei. Apoi, după ce mama a vorbit, fata a spus: „Păi, ea mereu mă vede ca pe un copil mic."

Am fost conştientă, în acest moment, de faptul că ele două nu. se vedeau una pe cealaltă aşa cum erau în realitate în prezent; ele se vedeau una pe cealaltă în termenii experienţei trecute. Daca ele nu s-ar fi schimbat, ar fi continuat să se vadă una pe cealaltă în acest fel şi problemele dintre ele ar fi escaladat.

Una dintre criticile pe care fiica le adusese mai devreme fusese că mama ei a tratat-o întotdeauna ca pe un copil mic. După aceasta dezvăluire, i-am arătat mamei că ea o vedea într-adevăr pe această fiică a ei de treisprezece ani ca pe un copil mic. Am afirmat că existau aceste două doamne (am folosit acest cuvânt), Cynthia şi June, care se priveau una pe cealaltă. M-am întrebat cu voce tare dacă ele se văd una pe cealaltă ca Cynthia şi June. Apoi le-am cerut să privească din nou şi să-mi spună, după ce îşi închid ochii, ce au văzut.

Ele fuseseră ceea ce numesc „aduse la zi". Când June (mama) a vorbit, a spus că a văzut o fată în vârstă de treisprezece ani, atractivă, şi că asta era o percepţie complet nouă pentru ea. Fiica a zis că a văzut-o pe mama ei şi privirea din ochii ei, care părea să fie o privire căreia îi păsa de ea, de care i-a plăcut, în acel mo­ment, amândouă au spus că s-au simţit complet diferit una cu cealaltă.

Familia s-a mutat apoi către o altă situaţie în care erau implicaţi fiica cea mare şi tatăl ei. Ea avea aproape optsprezece ani, iar tatăl ei încă insista ca ea să vină devreme acasă. S-a dovedit că acest bărbat, datorită problemelor sale psihologice şi fizice, nu ajun­sese încă într-o poziţie de unde să poată vedea că el poate să-şi întreţină familia numai prin munca sa. Soţia muncea de la ora 2.30 după-amiaza până aproape de miezul nopţii, ceea ce însemna că cea mai mare parte a managementului familiei era în mâinile soţului. El stabilise cu fiica mai mare ca ea să gătească cina. Din câte se pare, ea făcea şi cumpărăturile. El îi cerea să vină acasă devreme, ceea ce ea resimţea ca pe un afront — un fel de invadare. Le-am cerut celor doi să se aşeze unul în faţa celuilalt şi să încerce doar să se audă unul pe celălalt. Le-am îndrumat ascul­tarea şi i-am ajutat să vadă că nu vorbeau unul cu celălalt în termenii a ceea ce spunea celălalt, ci numai în termenii în care fiecare voia să îl controleze pe celălalt. După asta, a părut că fiica şi tatăl au ajuns la o nouă înţelegere.

Era destul de clar, în acest punct, că atât soţul cât şi soţia se temeau foarte mult în legătură cu ce s-ar putea întâmpla copiilor lor. O altă informaţie care a apărut a fost că amândoi au avut părinţi care i-au părăsit devreme. Amândoi au fost crescuţi de bunici care, în aparenţă, erau foarte anxioşi în ceea ce-i privea. Această anxietate s-a transmis. Fără ca asta să fi fost clar înainte, cei mai mulţi dintre copiii familiei au perceput eforturile părin­ţilor de a avea grijă de ei ca pe ceva îndreptat împotriva lor. Ei nu au fost în contact cu acest alt aspect, în acelaşi timp, părinţii şi-au perceput copiii ca fiind agresivi şi nerecunoscători. Am putut să facem câteva conexiuni noi.

Pe tot parcursul interviului, imaginea mea mentală a fost una a conţinutului care izvorăşte şi a conexiunilor care se stabilesc. Angajându-mă într-o manieră foarte activă, am putut percepe momentele (ca cel dintre mamă şi fiică) în care să fac noi conexi­uni, în timpul fluxului de atingere din familie, mama a spus că spera ca fiul ei cel mai mic să o îmbrăţişeze. Când au ajuns acasă, el i-a dat doar o „mică îmbrăţişare veche" şi ea s-a simţit înşelată.

Fusese ridicată întreaga problemă a afecţiunii în familie şi cum ar putea oamenii să fie afectuoşi. Chestiunea aceasta fusese tabu. La sfârşitul interviului — pentru că îmi plăcuse familia şi avu­sesem sentimente afectuoase pentru membrii ei — a fost natural pentru mine să-i îmbrăţişez pe membrii familiei. Imediat după ce am îmbrăţişat-o pe mamă şi am mers spre cele două surori, am auzit râsete înfundate dinspre cei doi băieţi, cel de optsprezece şi cel de doisprezece ani. Mi-a trecut prin minte că aceşti doi băieţi erau într-o perioadă în care ar putea fi ciudat pentru ei să se angajeze în astfel de lucruri, chiar dacă am simţit că îşi doreau să-mi exprim într-un anume fel afecţiunea faţă de ei. Când m-am întors spre primul dintre ei, am comentat că am auzit râsetele şi că poate asta era un pic prea mult pentru ei, dar voiam să ştie că am avut aceste sentimente. Apoi le-am oferit fiecăruia o strângere de mână foarte călduroasă şi o bătaie pe umăr, încercând să respect unde anume se aflau ei în acel punct şi, în acelaşi timp, să îmi transmit mesajul. Ce a fost, de asemenea, interesant este că tatăl a fost ultimul la care am ajuns; am avut senzaţia că el aproape stătea la rând aşteptând şi că şi-ar fi dorit să ne îmbră­ţişăm, nefiind în stare să ceară asta. Când 1-am abordat, el a venit pregătit pentru a fi îmbrăţişat. Ştiu că, în trecut, adeseori nu era considerat bărbăteşte ca bărbaţii să facă experienţa unor aseme­nea emoţii, astfel încât m-am trezit spunându-i tatălui că Bob Hope vorbise cu mulţi ani în urmă despre un individ care „nu a fost încălzit la piept şi a îngheţat". Asta 1-a ajutat pe tată să dea o înfăţişare acceptabilă acestei manifestări de afecţiune.

Observatorii care au urmărit familia ieri au putut vedea viaţa începând să fie mult mai vizibilă în aceste persoane. Sunt conşti­entă acum că, atunci când mă gândesc la şedinţele mele de trata­ment, mă gândesc la ele ca la experienţe ale contactului uman care — fără să fiu în niciun sens mistică — îmi creează sentimentul că am avut o călătorie şi o aventură cu alte fiinţe umane. Ca rezultat al călătoriei noastre, eu sper ca oamenii să se simtă mai vii, mai atractivi, mai plini de speranţă, mai creativi şi să vadă noi căi de a se face utili şi de a se conecta unul cu celălalt. Deseori, eu întâlnesc persoane o singură dată. Speranţa mea este că fiecare interviu va crea o nouă fereastră pe care fiecare persoană să poată privi, obţinând rezultatul de a se simţi mai bine în propria piele şi de a căpăta abilitatea de a face lucrurile mai creativ cu ceilalţi membri ai familiei sale. Asta înţeleg când spun că am de-a face mai degrabă cu un proces de coping decât cu un proces de re­zolvare a problemelor.

Aş vrea să mă întorc la felul în care eu folosesc posturile din comunicare ca ajutoare pentru dezvoltarea schimbărilor în pro­cesul de coping. Am menţionat cele patru posturi pe care mă aştept să le văd, în diferite combinaţii, la toţi cei care experimentează probleme de coping. Răspunsurile împăciuitoare, acuzatoare, hiperraţionale sau confuze au apărut toate în familia de ieri. Incidental, unul dintre lucrurile de care am devenit din ce în ce mai conştientă este că visul american despre ce anume ar trebui să fie o persoană se potriveşte cu categoria răspunsului hiper-raţional. Acest răspuns este: „Pentru numele lui Dumnezeu, nu arăta nicio emoţie!" Pentru mine este trist, dar este şi adevărat.

Acum voi face o digresiune şi voi afirma că posturile nu sunt rigide şi de nemodificat. Fiecare dintre aceste moduri de comuni­care poate fi „renovat". Dacă îţi gestionezi răspunsurile aplanând lucrurile, unul dintre ravagiile care se petrec în interiorul tău este că vei continua să îţi dai mesaje că tu nu eşti prea valoros. Totuşi, dacă ştii cum, poţi renova această abilitate de a fi tandru şi o poţi conştientiza, în loc să simţi doar un impuls automat, de a trebui să-i mulţumeşti pe toţi.

Renovarea acuzării devine abilitatea ta de a te apăra singur. Fiecare are nevoie să poată să facă asta, dar trebuie să o faci într-vu mod realist şi conştient, mai degrabă decât automat.

Renovarea hiperraţionalizării devine folosirea creativă a inteligenţei. Folosirea inteligenţei este plină de satisfacţii; dar, dacă eşti folosită numai pentru a te proteja pe tine, devine mai degrab; plictisitoare şi nesatisfăcătoare.

Renovarea confuziei devine abilitatea ta de a fi spontan şi de a-ţi oferi o nouă direcţie în conştientizare şi realitate.

în orice caz, pentru a trata cu o persoană hiperraţională — ca tatăl în familia de ieri — terapeutul înfruntă o problemă dintre cele mai dificile. Cei hiperraţionali stau foarte liniştiţi şi rigizi, feţele sunt extrem de puţin mobile, vocile lor sunt de obicei monotone şi întotdeauna vorbesc foarte rezonabil. Ai senzaţia că persoana respectivă este secătuită; ea este în întregime închisă. După cum am aflat, tatăl fusese un pastor fundamentalist şi el avea sentimente foarte puternice faţă de ceea ce era corect şi greşit. Am observat că el a răspuns la toate abordările mele — strângerea de mână, întrebările şi afirmaţiile pe care le-am făcut — în acelaş fel. Am simţit că a ascultat, dar nu am fost întotdeauna sigură ca a înţeles. Am aflat — şi continui să văd — că cei care îşi organi­zează răspunsurile în acest mod folosesc o mulţime de cuvinte pentru a spune lucrurile. Este important pentru mine să încerc să mă acordez fin, oriunde, într-o manieră care să atingă persoana Şi atunci când cineva se organizează prin folosirea unor cuvinte mari şi fiind hiperraţional, este natural pentru mine să intru pe acel nivel. Adeseori terapeuţii sunt plictisiţi de persoanele care vorbesc foarte mult. Totuşi, eu am nevoie ca ei să vorbească

suficient, astfel încât să pot înţelege ce anume spun la acel meta-nivel. în cazul acestui om, el mi-a spus despre eforturile sale repetate de a face ceea ce dorea să facă şi cum aceste eforturi au continuat să eşueze. Din nou, aceste lucruri fuseseră spuse cu vocea lui secătuită, mai degrabă prozaică, în timp ce îl ascultam, am devenit conştientă că suna ca şi cum el încetase să mai încerce. L-am întrebat ce se întâmplase cu visele lui. Am început să văd o lumină în ochii săi. Jumătatea de jos a feţei lui nu s-a schimbat în mod special, dar ochii săi au devenit un pic mai mari şi o mică lumină a apărut în ei. A spus că era adevărat că el nu mai avea niciun vis. Toate visele îi erau moarte.

În mintea mea, l-am vizualizat acum într-o sculptură — un corp interior lipsit de viaţă, cu o cochilie exterioară dură. Folosesc aceste posturi şi moduri de comunicare pe care le aud şi le văd în mintea mea ca pe ghiduri pentru tipurile mele de intervenţii cu oamenii. Dacă aceste lucruri au loc într-un context definit de încredere, înţelegere, auzire, atunci apar noi înţelegeri. La sfâr­şitul interviului de ieri, întreaga figură a soţului începea să răs­pundă, nu numai ochii.

Aş putea spune aici — cred că este adevărat atât în privinţa mea, cât şi a celorlalţi, atunci când ascult o persoană, o şi privesc şi sunt conştientă de toate părţile în mişcare ale acelei persoane. Sunt conştientă de toate modificările care s-ar putea petrece. Ascult cu întreaga mea fiinţă, cu toate simţurile mele.

Este un element important, pe care aş vrea să îl menţionez. II numesc „câmpul de energie". Cred că este important, pentru că însoţeşte atingerea, în jurul oricărei persoane bine integrate există un câmp circular, care are cam l metru diametru. La marginea acestui câmp, poţi simţi vibraţiile — cel puţin eu pot! Aceste vibra­ţii sunt ca liniile teritoriale neconştientizate din jurul persoanei.

Când o persoană este relativ bine închegată, simţi că acele linii sunt elastice. Dacă te întâlneşti cu ele, întâi de toate le poţi simţi fizic; poţi simţi că te izbeşti de ceva. Dacă se simt elastice, ştii că ai ajuns acolo şi că poţi trece dincolo. Eu respect aceste linii. Din această cauză, stau la o lungime de braţ. Dacă mă duc mai aproape de o persoană, am experimentat deja faptul că limitele sale mă vor lăsa sau nu să intru. Pare să existe o relaţie între dezvoltarea încrederii şi elasticitatea limitelor.

Când am de-a face cu persoane care sunt foarte, foarte departe de contact cu ele însele, câmpul lor energetic are un diametru de numai câţiva centimetri. Trebuie să parcurg un drum lung înainte de a putea simţi vreun tip de vibraţie. Este un soi de moarte. E sunt, virtual, faţă în faţă cu ei, înainte de a primi orice fel de senzaţie de prezenţă. Când interiorul persoanelor este extrem de violent, câmpul lor se extinde la aproape doi metri şi sunt foarte conştientă de asta. Noi tindem să întrebuinţăm excesiv cuvântul vibraţii; dar eu ştiu cum stau lucrurile, şi sunt foarte respectuoasă cu acest hotar. Este imaginar, dar eu îl pot simţi în corpul meu. Când sunt în preajma oamenilor în care este multă violenţă, nu mă apropii niciodată până nu încep să simt elasticitatea. Nu ştiu dacă explic asta pe înţeles, dar este cam ca şi când ai încerca să-ţi foloseşti corpul pentru a determina cât de departe poţi merge. Asta este foarte relevant pentru întregul domeniu al contactului fizic, pentru că atingerea mea nu are loc decât dacă ştiu că limita celeilalte persoane este elastică.

Vederea este şi ea parte din asta. Distanţa de la care poţi vede pe cineva — de la care îl poţi vedea cu adevărat — este probabil trei metri. La trei metri silueta este prezentă; nuanţele, nu. Poţi vedea destul de bine la doi metri; la un metru poţi vedea mult mai bine. Vreau să ajung de îndată ce pot acolo unde pot fi văzută şi auzită. Procesul apropierii este, de multe ori, şi procesul conectării — calea lentă. Nu poţi judeca asta prin ceea ce ar trebui să faci; trebuie să judeci prin ceea ce simţi. Anumite persoane care m-au văzut lucrând cu o familie şi m-au văzut atingând oamenii au spus: „Aha! înţeleg! Tot ce trebuie să faci este să atingi!" Răspunsul meu a fost că atingerea trebuie să fie folosită cu la fel de multă grijă ca şi atingerea unei sobe fierbinţi. Poţi simţi literal­mente drumul. Acesta este unul dintre motivele pentru care, atunci când lucrez cu terapeuţi în formare, încerc să le antrenez conştientizarea corpului. De exemplu, când oamenii sunt cuprinşi de furii criminale, aceasta mă ajută să fiu într-o poziţie în care să îi ajut fără să îi presez. Conexiunea atingerii nu cred că funcţio­nează în asemenea cazuri. Poate unii dintre dumneavoastră aţi observat că, atunci când o persoană este furioasă şi o atingeţi, s-ar putea să fiţi loviţi. Lovitura nu este pentru că persoana doreşte să ucidă (deşi ar putea), ci pentru că, în acel moment, frontierele au fost violate.

Mi-am pus apoi întrebări despre ceilalţi membri ai familiei de ieri şi despre visele lor. Pentru câteva momente, am vorbit despre vise care nu au căpătat viaţă. Visul soţiei era de a putea să aibă împreună cu soţul ei o viaţă diferită de cea pe care a avut-o. Ea a spus că a pornit în căsnicie încercând mereu să fie pe placul soţului. Asta fusese învăţată să facă. Acum era obosită. Am între-bat-o dacă ar dori să facem împreună o mică compoziţie. A fost de acord. Am rugat-o să se aşeze în genunchi şi să se uite în sus la soţul ei, pe care 1-am rugat să stea pe un scaun. Apoi am între-bat-o pe soţie dacă, făcând acestea, simţea lucruri asemănătoare cu ceea ce simţise altădată. A confirmat, dar a spus că nu mai dorea să se întâmple acest lucru. Apoi 1-am întrebat pe soţul ei cum s-a simţit acolo sus, iar el a spus că nu i-a plăcut că ea era acolo jos şi că el era deasupra. Apoi i-am rugat să aranjeze lucrurile astfel încât să se simtă amândoi confortabil. Desigur, ei au sfârşit prin a se privi ochi în ochi, amândoi la acelaşi nivel. Abia ulterior acestui moment, au început să apară pe feţele lor oarecari expresii de speranţă.

Ceea ce vreau să accentuez aici este că, dacă aud o persoană tratându-şi răspunsurile într-o manieră hiperraţională, mă acordez la acel nivel al intelectului dar, într-un asemenea fel, încât să-i ofer persoanei experienţa de a fi fost cu adevărat auzită şi văzută. Dacă mă deplasez la o persoană care — cazul soţiei de ieri — este împăciuitoare, încerc să intru în contact cu ceea ce spera ea să obţină pentru sine şi să o conduc spre a vorbi despre câteva dintre dorurile şi singurătăţile ei. Soţia a făcut asta, dar acestea nu ar fi apărut dacă nu aş fi întrebat.

La acuzatori — cazul celui de-al doilea copil în ordinea descres­cătoare a vârstei — trebuie să intru în contact cu dorinţa profundă de a fi conectat. Aceasta a fost abordarea mea ieri când, în loc să tratez cu toate sentimentele de ură, ne-am concentrat în schimb pe sentimentele fetei despre ea însăşi şi pe dorinţa ei de a se conecta cu mama sa. Am observat că, în fiecare caz, încercam să ajut persoana să se stabilizeze. Uneori am făcut asta cu o atingere a mâinii, sau poate doar prin aducerea persoanei într-un moment de liniştire fizică, necesară pentru a se concentra.

Este important să împărtăşesc asta cu dumneavoastră pentru că, în timp ce sunt cu o familie, corpul meu îmi spune o mulţime de lucruri despre unde sunt oamenii şi unde sunt limitele lor. De l exemplu, graniţa este foarte, foarte apropiată de o persoană hiper­raţională. Acesta este probabil unul dintre motivele pentru care oamenii spun că persoana hiperraţională nu este „disponibilă". Graniţa din jurul unei persoane irelevante este total distrusă; nu poţi spune unde este. Graniţa din jurul unei persoane care învinovăţeşte este împinsă în afară şi colţuroasă. Persoana împă­ciuitoare este o persoană foarte interesantă. Frontiera sa este compusă din lichid — din frişca ce a început să se topească. Este acolo, dar nu poţi spune prea multe despre ea. Deşi aceasta este o modalitate oarecum picturală de a vorbi despre o persoană şi despre prezenţa sa, este ceva de care eu sunt foarte conştientă şi accept asta. Poate o modalitate poetică de a spune acest lucru ar fi următoarea: Ceea ce simţi în orice moment este cât anume din viaţa unui om vrea să se facă cunoscută pe sine, şi cu câtă teamă, cu câtă protecţie. Dacă vrei să te conectezi la asta, trebuie să poţi să o respecţi.

Mâinile mele sunt cel mai valoros instrument de tratament al meu. De asemenea, corpul meu şi pielea mea, pentru a simţi ceea ce se petrece. Şi ochii mei pentru a vedea; şi conexiunile pe care toate acestea le realizează. Mâinile sunt atât de importante! Acesta este unul dintre motivele pentru care eu încerc să ajut oamenii să îşi educe mâinile, în relaţiile calde cu oamenii încerc să-i ajut să-şi educe corpurile şi, de asemenea, să fie conştienţi de spaţiu şi de graniţe. Sunt destul de convinsă că asta înseamnă cu adevărat să creezi conexiuni. Aceste lucruri menţionate aici mă ajută să creez definiţia intimităţii. Este pur şi simplu libertatea de a respecta spaţiile dintre oameni — să pătrunzi într-un spaţiu când există o invitaţie şi să nu invadezi când nu există aceată invitaţie. Aceasta este intimitatea adevărată.

Sunt întrebată adesea: „Cât de lung este un interviu?" Durează atât cât este necesar să găseşti şi să deschizi o nouă fereastră, pentru ca persoanele să poată privi dincolo. Un interviu poate dura oricât între două şi trei ore. Eu nu mai fac practică de birou; când făceam, aveam trei ore ca timp minim pentru interviul iniţial.

Voiam ca oamenii să plece de la interviu cu ceva nou, pe care să îl poată experimenta şi cu care să trăiască. Asta înseamnă să plece din cabinetul meu cu o nouă conştientizare pe care să o poată folosi. Poate fi mare sau mică, dar acea conştiinţă duce cu ea un fel de speranţă — speranţa că ei pot face ceva diferit pentru sine, că viaţa poate fi diferită pentru ei, într-un anume fel.

Am planificat şedinţele următoare să aibă loc de fiecare dată când se pregătea un alt pas. Acest model nu este rigid. Mă gândesc că fiecare interviu are o viaţă în sine. Nimic nu spune că eu voi fi prin preajmă mâine, să vă văd din nou, sau că voi veţi fi prin preajmă. Eu lucrez în direcţia unei noi posibilităţi şi avem o înche­iere atunci când familia şi cu mine ne despărţim. Asta nu în­seamnă că toată munca este finalizată. Nu înseamnă niciodată asta, pentru că putem continua să creştem la nesfârşit. Dar înseam­nă că, la sfârşitul interviului, avem ceva nou care poate fi util.

De exemplu, în cazul familiei pe care am întâlnit-o ieri, sfârşitul pentru mine a fost când le-am spus că mi-a făcut plăcere să fiu cu ei şi să fac parte din viaţa lor pentru două ore; şi că mi-ar fi plăcut cu adevărat să pot continua să fac parte, dar necesităţile vieţii mele nu fac posibil acest lucru. Dacă întâmplarea ar vrea să ne întâlnim din nou, mi-ar face o deosebită plăcere. Ideea este că interviul are o viaţă a sa şi că următorul interviu va avea, din nou, o altă viaţă. Pentru că, dacă te dezvolţi în mod real, fiecare interviu va avea o altă viaţă. Pentru că, dacă te dezvolţi cu ade­vărat, fiecare interviu este total diferit. Oamenii se află în momente diferite şi terapeutul este într-un moment diferit, în orice caz, aşa îmi place mie să îl privesc.

Promisiunea pe care le-o fac oamenilor este aceea că le voi spune tot ce pot şi le voi arăta tot ceea ce pot. Nu le pot promite că le voi spune tot ceea ce este în mine, pentru că nu ştiu asta.

Vă pot spune numai ce ştiu că este acolo. Mulţi dintre cei care citiţi puteţi auzi lucruri pe care nu le-am intenţionat niciodată dar care pot fi acolo totuşi. Speranţa mea pentru voi este că poate aţi găsit noi ferestre. La fel cum am făcut cu familia de ieri, am încercat aici să deschid câteva uşi pentru voi. Sper că va fi util.

(pp.335-360)