|
Wolfram Helke
n. 1942
Site personal: http://www.helke-info.de/11.0.html
Călătoria omului în interiorul corpului său
este adevăratul sens
al prezenţei lui pe pământ.
Wolfram Helke – Toucher l’âme par le corps.
La Leibtherapie selon K.G. Dürckheim, pag. 317
Wolfram Helke – Toucher l’âme
par le corps. La Leibtherapie selon K.G. Dürckheim,
Detalii carte pe AMAZON.fr aici
Titlul cãrtii în germanã, limba
în care a fost scrisã cartea:
Körper - Seele - Geist wahrnehmen:
Praxis und Theorie der personalen Leibtherapie nach Karlfried Graf
Dürckheim
Detalii carte pe AMAZON.de aici
Carte de o valoare inestimabilă.
Mai ales pentru noi, cei din România, unde timp de 50 de ani nu
a putut pătrunde nici o lumină, nimic din descoperirile
despre om făcute în acest timp în lumea liberă.
Este vorba de o prezentare a Leibterapiei,
terapia prin corp, inventată şi practicată de K.G.
Durckheim, care la rândul lui a format mulţi alţi terapeuţi
specializaţi, fiecare în felul lui original, în atingerea sufletului
prin corp.
Wolfram Helke este unul dintre terapeutii formati
la Rutte, Centrul de întâlniri si formare în terapie
initiaticã, din Pãdurea Neagrã.
CUPRINSUL CARTII detaliat,
în francezã aici
Un alt fragment tradus din carte - FRICA SI
ANGOASA - postat în 05.01.2019 poate fi citit AICI
A atinge sufletul prin corp
PREFATA
Care sunt obiectivele urmarite în aceasta
carte?
Planul meu de a scrie o carte despre terapia corporala s-a nascut
acum sase ani, când a început sa se manifeste o cerere
imperioasa de scrieri despre Leibarbeit sau Personale Leibtherapie
(cele doua concepte fiind sinonime). Aceasta cerere este la fel
de actuala si astazi .
Karlfried Graf Dürckheim a elaborat în anii 1950, în
cadrul activitatii sale psihoterapeutice, o forma foarte personala
de tratament (soin) corporal pe care a numit-o Leibterapia personala.
Aceasta este astazi larg raspândira ca o forma de terapie
initiatica. Terapia initiatica – dezvoltata de Karlfried Graf
Dürckheim si Maria Hippius – se bazeaza pe descoperirile
psihologiei analitice ale lui C.G. Jung si ale lui Erich Neumann.
Ea se distinge totusi de acestea prin propunerea de forme de lucru
practic, ca desenul intuitiv (Geführtes Zeichnen) si Leibterapia
personala. Organizarea constienta a cotidianului si meditatia constituie
de asemenea elemente importante ale acestei practici terapeutice.
Dürckheim nu a consacrat Leibterapiei în special nici
una din multele sale publicatii. El o evoca doar în anumite
pasaje din Hara, din Mediter, pourquoi et comment si în Ubung
des Leibes.
Aceasta carte, care propune mai întâi o baza teoretica,
este rodul a 20 de ani de practica a mea ca leibterapeut. Ea se
defineste ca un fel de manual în care gasim atât metoda
si cadrul Leibterapiei cât si experiente practice individuale.
Într-o epoca în care separarea dintre corp si spirit
este atât de marcata, aceasta calatorie (cheminement) constienta
spre o traire globala a corpului si a sufletului este de o importanta
considerabila pentru individul din societate.
Obiectivele urmarite în aceasta carte sunt urmatoarele:
Este vorba înainte de toate de a prezenta
terapia Leibarbeit distingând-o de alte terapii corporale
(în special cea a lui Wilhelm Reich). Leibarbeit este un travaliu
asupra individuatiei în sensul în care o întelege
C.G. Jung. Ea nu vizeaza eliminarea factorilor perturbatori; perturbatiile
dau din contra ocazia de a accede la procesul experimental al sufletului
nostru. Este pentru prima data când terapia Leibarbeit este
prezentata sub aceasta forma.
Al doilea obiectiv consta în a descrie nivelurile la care
actioneaza Leibarbeit. Este vorba, din abundenta, de domenii ale
trairii care sunt corpul, sufletul si spiritul. Elucidarea anumitor
concepte arata ca practica Leibterapiei personale, adesea doar intuitiva,
se sprijina si pe o baza diagnostica si metodologica. Derularea
structurata a terapiei, cât si diferitele efecte ale sale
sunt clar formulate aici prin raport cu conceptele lui Durckheim,
iar diferentele lor sunt în mod constient introduse. Conceptele
de „Leibarbeit”, „Arbeit am Leib” si de
„Leibterapie personala” (aceasta din urma fiind denumirea
data de Durckheim) sunt cu toate acestea utilizate ca sinonime .
Al treilea obiectiv al nostru este de a da îndrumari pentru
meditatie, menite sa mearga împotriva fascinatiei populare
pe care aceasta o exercita din plin în zilele noastre. În
Leibarbeit, constientizarea sferelor corporale, psihica si mentala
permite pregatirea imersiunii meditative si spirituale.
Ca al patrulea obiectiv, ne propunem sa evocam chestiunile vitale
care sunt abordate pe parcursul terapiei. Aceste teme formeaza o
curba care merge de la nastere pâna la moarte. Sunt tratate
pe scurt, de exemplu, fenomenul nasterii, diferitele forme de întâlnire
umana care sunt sexualitatea, erosul, iubirea, sau starile de regresie,
de frica, de rezistenta si de agresiune. Sunt de asemenea evocate
experientele legate de vise sau de imagini care îsi fac aparitia
cu ocazia procesului de terapie. În sfârsit, studiem
în acest capitol gradele de constiinta, ale devenirii constiente
si ale fiintei constiente, accesibile în interiorul unei experiente
foarte profunde a eului. A fi constient la nivelul corpului, al
sufletului si al spiritului cere o atentie constanta si o munca
zilnica asupra noastra.
Al cincilea obiectiv consta în sfârsit în a completa
textul cu imagini si grafice, pentru a face înteles acest
continut pe un plan pur simbolic.
Pentru ce sã lucrãm asupra corpului
animat (însufletit, viu) ?
Printre persoanele care au venit să mă
consulte pentru a întreprinde un Leibarbeit, puţine sunt cele
care au conştiinţă a corpului lor. La multe dintre
ele, capacităţi intelectuale excelente coexistă cu
o sensibilitate extremă a sufletului. Dar aceste două
calităţi sunt disociate pentru că ele nu ajung să
intre în rezonanţă cu corpul lor. Sensibilitatea corporală
suferă pentru că nu este cultivată în mod conştient.
Au trecut deja 150 de ani de când omul, din cauza
evoluţiei lui complexe, a separat viaţa sa senzorială
de trăirea lui psihică. Condiţiile de muncă
actuale favorizează această sciziune inconştientă.
În era calculatoarelor, separarea corpului şi a spiritului
introdusă de intelectualism va sfârşi prin a se extinde
la toate straturile sociale. Această devalorizare a corpului
– încurajată de performanţa maşinilor – ne aduce
din ce în ce mai mult la a gândi valorile spirituale şi iubirea,
în loc de a le simţi. A venit timpul să marcăm o
pauză. Nu este vorba de a stopa evoluţia societăţii
şi a tehnicii, ci de a nu mai servi cu capul, în dispreţul
corpului şi a sufletului, o societate care nu aşteaptă
decât performanţe. Fericit cel care consideră ca o performanţă
organizarea vieţii lui ca fiinţă integral conştientă.
La aceasta poate fi util un travaliu asupra corpului animat.
Ce este travaliul asupra corpului animat?
Leibarbeit-ul – munca asupra corpului ca învăţare
a percepţiei – nu se pretinde a fi o salvare intenţională
a corpului, ci vizează mai degrabă vindecarea sufletului.
Leibarbeit-ul nu este o tehnică. El nu ţine de nici o
metodă urmată care ar rezulta dintr-o învăţare.
Fiecare terapeut (accompagnant) în domeniul Leibarbeit-ului
a elaborat metoda şi procedeele sale urmând propriul lui plan.
El transmite o structură care îi este proprie. Ceea ce distinge
Leibterapia Personală a lui K.G. Durckheim de alte forme de
terapie este abordarea profunzimii existenţiale.
Călătoria existenţială pe care
fiecare terapeut a întreprins-o asupra lui şi pentru el, fără
a înceta vreodată să lucreze asupra sa, dă o idee
despre structura sa profundă şi individuală. Această
structură profundă acţionează, şi ea acţionează
tocmai în măsura în care terapeutul însoţeşte cu
conştiinţa sa actul de terapie. Există aşadar
tot atâtea moduri de a trata câţi terapeuţi există.
Persoana asistată în terapie găseşte de multe ori
la diferiţi terapeuţi, la început, abordări şi
metode diferite. Pe măsură ce se detaşează tot
mai mult de etapele unei trăiri periferice pentru a viza miezul
problematicii sale, căutarea sa după o identitate originară
se va cristaliza tot mai uşor. Abordarea metodologică
nu are importanţă aici. Orice persoană în căutarea
unui răspuns la această întrebare primordială: „Cine
sunt eu?” se situează dincolo de disimulări sau stereotipii.
Această întrebare acţionează ca o sabie îndreptată
spre ea. O transformare se produce atunci când eul său cel
mai intim, conştiinţa sa îi răspunde: „Devino cine
eşti”.
A însoţi pe cineva pe calea conştientizării
corpului său animat cere mult timp. dar nu este vorba, ca pentru
o analiză, de un sistem rigid de una sau două şedinţe
pe săptămână timp de cinci până la şapte
ani. Procesul de animare a corpului necesită totuşi tot
atâta timp cât şi un proces analitic care vizează individuaţia.
Analiza asociată în paralel cu Leibarbeit-ul îmi pare a fi
un mod de progresare din ce în ce mai răspândit pentru un ins
în căutare de sine. Această combinare a Leibarbeit-ului
cu dialogul analitic are de altfel cu siguranţă viitor,
cu condiţia totuşi ca cele două activităţi
să nu fie practicate de unul şi acelaşi terapeut.
„Abstinenţa” proprie procesului analitic permite o proximitate
şi o intimitate în întâlnire, pe care Leibarbeit-ul nu poate
şi nici nu trebuie să o producă cu aceeaşi intensitate.
Analizandul se presupune că se fereşte de orice contact
fizic. Pe de altă parte, cuvântul nu poate înlocui contactul
fizic real. Analizandul vine la o şedinţă de terapie
ştiind că corpul său nu va fi atins şi nu are
deci nevoie să-şi construiască un spaţiu protejat.
În schimb, pacientul abordează Leibarbeit-ul construindu-şi
deja în mod inconştient un strat protector corporal şi
el aşteaptă un contact fizic. Graţie atingerii experte
a terapeutului, cei doi actori pot aduce împreună aceste straturi
protectoare la conştienţă. Faptul de a numi fenomenul
face procesul de integrare posibil.
Adoptând punctul de vedere al corpului, eu am reunit
în această carte, pe tema corpului, o materie care este menită
să deschidă noi perspective şi să producă
luare la cunoştinţă. O bună parte din această
materie a fost de multe ori tratată ca atare în alte contexte.
Nu este, de altfel, o carte de citit toată odată. Formând
în general o unitate, fiecare capitol expune un aspect al Leibarbeit.
Pe chestiunile particulare se poate deci consulta cartea ca un manual.
Pe de altă parte, aş vrea să adaug
o precizare privind genurile masculin şi feminin: când este
vorba de terapeut şi de pacient etc. este vorba bineînţeles
despre fiinţa umană în general.
Sperăm că punctul de vedere adus de această
carte despre Leibarbeit va avea un efect stimulator şi benefic,
atât asupra inşilor în căutare de sine cât şi asupra
persoanelor care activează ca terapeuţi.
Bo Yin Ra - Schwarzwaldlandsc (Peisaj din Pãdurea Neagrã)
Sursa :http://www.boyinra.org
Bo Yin Ra - pe numele real JOSEPH ANTON Schneiderfranken -
este un autor la care autorul cãrtii de fatã face
deseori referire în carte, în special la una din cãrtile
acestuia:
Das Buch vom lebendigen Gott,
( The Book on The Living God,
Le livre de Dieu vivant
(Cartea despre Dumnezeul cel viu).
Capitolul I
Leibterapia şi alte terapii corporale
O nouă conştiinţă corporală
a început să se manifeste în sec. al XIX-lea. Mutaţiile
sociale ale Revoluţiei franceze au avut repercusiuni până
la jumătatea sec. al XIX-lea, şi aceasta peste tot în
Europa. Creând modele existenţiale revoluţionare, gânditorii
curajoşi ai Luminilor (Kant, Hegel, Voltaire şi alţi
filosofi importanţi) au pregătit terenul pentru o conştiinţă
autonomă a individului în societate. Trezirea unei asemenea
conştiinţe este incontestabil legată de chestiunea
cuceririi unei libertăţi corporale necunoscute până
atunci.
1. Evoluţiile din lumea occidentală
Franz Anton Mesmer (1734-1815)
a fost medic la Viena până în 1777; el a încercat să vindece
prin magnetism. Apoi a petrecut la Paris ani plini de peripeţii,
între crize şi succese. În paralel cu tratamentele sale colective
cu magneţi şi cu apă magnetizată, el a elaborat
şi ceea ce el numea „magnetismul animal”. Sistemul lui se baza
pe patru principii fundamentale:
- Un fluid subtil leagă fiinţa umană
de univers.
- Maladiile apar atunci când acest fluid este în
mod inegal repartizat în corp.
- Putem canaliza fluidul şi îl putem transmite
altor persoane.
- Această tehnică aplicată oamenilor
permite declanşarea de crize şi vindecarea de boli.
Mesmer proceda prin atingerea genunchilor pacienţilor
cu genunchii săi, le ţinea degetele mari (de la mână),
îi privea fix în ochi şi le atingea abdomenul şi membrele.
Aceste proceduri îi procurau senzaţii speciale pacientului
şi îl antrenau adesea într-o criză. Faptul de a lucra
asupra acestor crize era menit să-l vindece pe pacient. Prin
acest tratament foarte controversat, Mesmer a descoperit ceea ce
el numeşte „raportul”. Raportul desemnează acordul, contactul
imediat între magnetizator şi pacientul său. Conceptul
a suferit o metamorfoză şi în cele din urmă a fost
numit „transfer” de către Freud.
Friedrich Ludwig Jahn, cunoscut ca „tatăl gimnasticii”, a început încă din prima jumătate
a sec. al XIX-lea să se angajeze pentru o educaţie naturală,
în special pentru cultura fizică prin intermediul gimnasticii.
În 1816, el a publicat în colaborare cu E.W.B. Eiselen o carte intitulată
Deutsche Turnkunst ( „gimnastica germană”). Astfel s-a
structurat, în paralel cu travaliul terapeutic al magnetizatorilor,
un nou acces la disciplina corporală, cu orientare igienică
(vizând sănătatea).
La începutul secolului al XX-lea, gimnastica (cu
Hede Kallmeyer şi Elsa Gindler, printre alţii), dansul
(cu Mary Wigmann, Rudolf Laban et alii), şi travaliul
asupra respiraţiei au atras atenţia asupra corpului. În
primele decenii ale acestui secol (XX), Elsa Gindler a elaborat
o formă subtilă de percepţie a corpului. Wilhelm
Reich a fost pacientul ei. Reich se interesa de corp şi de
„cuirasele caracteriale”. Mulţi terapeuţi s-ai inspirat
din descoperirile ei pentru a-şi dezvolta propria metodă,
în special între sfârşitul anilor 60 şi anii 70. să
cităm, printre aceştia, pe David Boadella (terapie bioenergetică),
Alexander Lowen (analiză bioenergetică), Gerda Boyesen
(psihologie biodinamică) şi Stanley Keleman (bioenergetica).
Deşi s-a inspirat de la Sigmund Freud, Wilhelm
Reich nu era de acord cu ideile acestuia despre modul de funcţionare
al unei personalităţi nevrotice, şi a început în
1935 să se ocupe de sistemele de apărare dobândite de
pacienţi nevrotici. El a analizat tensiunile musculare ale
pacienţilor şi a scris în 1949 o carte intitulată
Analiza caracterială. El pune în evidenţă
trei date fundamentale pentru tratament. În primul rând, el vedea
o identitate funcţională între atitudinea corporală
a unui ins (cuirasă musculară, cuirasă caracterială)
şi structura eului său. În al doilea rând, el a constatat
că rezistenţa se manifesta prin oprirea inconştientă
a respiraţiei. Şi, în al treilea rând, el estima că
deplina satisfacţie orgastică, care nu poate fi atinsă
decât după relaxarea tuturor tensiunilor musculare cronice,
garantează o bună sănătate emoţională.
În sfârşit, el a pus la punct orgonterapia.
Alexander Lowen a aprofundat
şi sistematizat descoperirile lui Reich despre suflet şi
corp, creând analiza bioenergetică. „Omul care trăieşte
potrivit corpului său nu va depresiv. El ştie că
plăcerea şi bucuria depind de bunele sentimente corporale…”,
scrie el.
David Boadella îşi
defineşte terapia sa bioenergetică ca pe un sistem de
tehnici care permite repunerea în mers a regiunilor energetice blocate.
Contrar tehnicilor verbale, aceasta se interesează de totalitatea
expresiilor unei persoane, de calitatea mişcărilor corpului
şi de procesul ritmic al respiraţiei. Se investighează
furia, tristeţea, fricile şi dorinţele în diferitele
părţi ale corpului şi acestea sunt eliberate prin
respiraţie, mişcare, relaxare a impulsiilor de „încăierare”
şi prin masaje adesea dureroase.
Gerda Boyesen, se inspiră
de asemenea din descoperirile lui Reich şi lucrează asupra
tensiunilor musculare pentru a elibera expresia emoţiilor.
Psihologia şi terapia biodinamică observă reacţiile
vegetative din cursul tratamentului. Aceste tehnici elaborate într-un
mod sistematic ajută la atenuarea cuirasei viscerale. Boyesen
consideră dinamica viscerală (în raport cu sistemul intestinal)
ca pânza de fond a unor maladii; forţele patologice sunt activate
atunci când apărarea, cuirasa se rupe. Tubul alimentar şi
de digestie este tubul emoţional. Cu ajutorul stetoscopului,
i se acordă acestui tub şi mişcărilor lui, pe
durata tratamentului, o atenţie absolut particulară.
Stanley Keleman, care
se califică pe sine ca bioenergetician, explorează abisurile
„sinelui”. El a colaborat, timp de mai mulţi ani, cu Karlfried
Graf Durckheim la Rutte. „Am aflat că eu sunt corpul meu. Eu
nu sunt un corp; eu sunt un anumit corp – cineva” scrie Keleman.
Pentru el, impulsiile formatoare ale corpului (Formkraft)
sunt importante în măsura în care ele fasonează viaţa.
„Lucrul cel mai important pe care îl putem face pentru noi înşine,
este de a avea încredere în corpul care ne formează ca oameni”.
Terapia prin suflu s-a
dezvoltat de asemenea în anii 20 şi 30 ai sec. XX. Clara Schlaffhorst
şi Hedwig Andersen au deschis căile suflului integral
(1928). Ele eu creat un centru de formare pentru învăţarea
suflului, al cuvântului şi al vocii, care există şi
astăzi. Ilse Middendorf, care a lucrat îndelung asupra
chestiunii şi a elaborat o teorie a suflului, distinge funcţia
respiratorie inconştientă, funcţia respiratorie conştientă
şi suflul perceptibil. Este important de luat în considerare
aceste cinci zone: spaţiul respirator inferior, spaţiul
respirator superior, spaţiul respirator intermediar, spaţiul
exterior şi spaţiul interior. Metoda „suflului perceptibil”
constă în a lua o atitudine meditativă pentru a deveni
martor al funcţiei noastre respiratorii, până atunci inconştientă,
fără a o perturba totuşi. Diferite mijloace sunt
puse în operă pentru a incita respiraţia spontană
să iasă şi a o aduce la conştiinţa senzaţiilor:
întindere blândă, gesturi şi mişcări dirijate,
lucru cu punctele de presiune, deschiderea de spaţii de respiraţie
vocală prin „cântat mut”.
Gerda Alexander a pus
la punct eutonia, o metodă care vizează regăsirea
unui maximum de tonus corporal şi nervos. Este vorba, luând
cunoştinţă de spaţiul corporal, de a atinge
o eutonie a personalităţii în întregime. Trebuie ca omul
să înveţe să-şi simtă propria realitate
şi pe cea a anturajului. Mâna profesorului şi obiectele
(mingi de tenis, baloane) plasate sub corp ajută la conştientizarea
corpului. Se antrenează cu grijă sensibilitatea sa la
suprafeţe (cu toată suprafaţa pielii) şi sensibilitatea
sa la volume (conştiinţa spaţiului corporal care
include muşchii, organele şi oasele). Eutonia distinge
atingerea (în care se rămâne la periferia pielii) ş i
contactul (în care se depăşesc contururile corporale vizibile
pentru a include zona de radiaţie sensibilă a spaţiului
înconjurător, în special solul). Fără contact fizic
direct cu celălalt, se atinge echilibrul neurovegetativ prin
regularizarea tonusului, prin exerciţiile cu solul, spaţiul
înconjurător şi obiecte ale vieţii cotidiene.
Lucrând cu tineri handicapaţi, Moshe Feldenkrais
a descoperit raporturi inovatoare între creierul „gânditor” şi
mişcările corpului. Activitatea lui explorează corpul
până în cele mai mici fibre musculare, şi deci impulsiile
care sunt stocate acolo. Impulsiile de mişcare sunt adesea
modificate sau înţepenite de anumite perturbaţii. Munca
lui Feldenkrais incită la vindecarea autonomă prin reactivarea
impulsiilor reţinute.
Marianne Fuchs a lucrat
de la finele anilor 20 ca terapeut al mişcării în sânul
unei terapii corporale ghidate de psihologie. În 1946, ea a creat
metoda destinderii funcţionale. Scheletul, spaţiile
corporale interioare şi pielea sunt incluse în tratament. Prin
destindere şi prin mici stimulări legate de ritmul respirator
autonom, pacientul accede la trăirea lui corporală. Este
adus la percepţie prin etape, mergând de la exterior spre interior,
şi este provocat să verbalizeze ceea ce resimte. Destinderea
funcţională permite astfel să se convertească
funcţiile comandate de către sistemul neurovegetativ.
Inspirându-se din activitatea lui Eunice D. Ingham
(autor în 1938 a cărţii Stories the feet can tell
- [poveşti pe care piciorul le poate povesti]), Hanne Marquard
a lucrat îndelung la elaborarea unei terapii asupra zonelor reflexogene
ale piciorului (reflexoterapia podală) şi a fondat diverse
centre de formare în Germania şi în străinătate.
Chiar la începutul secolului al XX-lea, medicul american
William Fitzgerald a sistematizat un travaliu asupra piciorului
transmis de către Indieni sub formă de cunoaştere
foarte veche. Anumite puncte ale piciorului produceau efecte diferite.
În 1917, Fitzgerald a promulgat „Zone-Therapy”. Hanne Marquard a
pus la punct, plecând de la îndelunga sa experienţă, un
concept foarte subtil. Este important ca terapeutul să fie
atent tot timpul ca să trateze cu competenţă şi
umanitate zonele încărcate ale piciorului şi ca el să
ştie bine să-şi dozeze tratamentele în funcţie
de situaţie. Travaliul (munca) lui nu are numai un mare succes
terapeutic, ci are şi un efect special asupra sufletului pacientului.
Bo Yin Ra - Luminã sonorã
Sursa :http://www.boyinra.org
2. Terapia corporală inspirată din lumea
orientală
Yoga s-a născut
probabil în spaţiul indian cu mii de ani în urmă şi
constituie o cale complexă între religiozitatea profundă
şi exerciţiile corporale. Există mai multe variante
mergând de la rigoarea ascetică până la plenitudinea vitală.
Principiul fundamental al ei este acela de a uni corpul şi
sufletul cu profunzimea spirituală. Respiraţia joacă
un rol important în yoga.
Shiatsu s-a dezvoltat
în Japonia în cursul ultimei sute de ani. El asociază tehnicile
chineze ancestrale ale acupuncturii şi metodele de masaj moderne,
inclusiv cele occidentale. După cel de-al doilea război
mondial, shiatsu a ajuns în Europa şi în America sub diferite
forme. Este vorba ca, printr-o apăsarea a degetelor, o presiune
şi o întindere a muşchilor şi a punctelor meridiane,
să se repună în circulaţie energia vitală blocată.
Aikido este o metodă
de exerciţii japoneze pentru a căuta armonia (ai), forţa
(ki) şi calea (do) printr-o anumită succesiune de mişcări.
Întâlnim mai ales forţele interioare care ne împiedică,
şi nu inamicul exterior aşa cum sporturile de luptă
japoneze îl includ în derularea exerciţiilor. În exerciţiile
cu un partener, nu este vorba de a rezista la forţa celuilalt,
ci de a primi impulsul venit din exterior şi de a-l transforma
într-o rotaţie care duce mai departe.
Tai-chi-chuan este o
succesiune de mişcări practicate zilnic în China şi
bazate pe principiul Yin şi Yang. Concentrându-se profud asupra
mişcărilor, practicantul se instalează într-un ritm
respirator care deschide corpul întreg unui chi fluid.
3. Fundamentele Leibterapiei Personale
Printre nenumăratele metode terapeutice care
există, noi le-am evocat pe cele care au dat un impuls important
Leibterapiei Personale. Majoritatea acestor metode s-au dezvoltat
adresându-se unor persoane bolnave. Leibarbeit-ul se adresează
în mod fundamental insului care caută sensul vieţii. această
chestiune se situează dincolo de problematica sănătate
/ boală. Numeroase persoane au fost, atât fizic cât şi
psihic, cutremurate, zguduite pentru prima dată de o efracţie
survenită în viaţa lor, la punctul de a se întreba despre
ele însele Leibterapia Personală provenită din
terapia iniţiatică a lui Durckheim şi Hippius îl
caută pe om în crizele existenţei sale şi îl incită
să întreprindă un proces de vindecare furnizând unui efort
personal. În loc să i se îndepărteze pur şi simplu
blocajele de energie, se vor căuta dimpotrivă acestea
pentru a le integra în proces. Luând cunoştinţă de
blocajele noastre corporale şi psihice, suntem sensibilizaţi
cu privire la modul nostru de viaţă. Sistemele de viaţă
distructive devin tangibile şi asistenţa acordată
de către cel care însoţeşte pacientul (adică
terapeutul) fac să apară fundamentele unui mod de viaţă
constructiv. Maxima de la Delfi „Cunoaşte-te pe tine însuţi”
se află la baza acestui travaliu. De aceea este necesar să
se analizeze în detaliu diferitele nivele ale corpului şi ale
sufletului. Scena terapeutică actuală şi literatura
aduc din nefericire puţine elemente clare despre obiectul exact
al terapiei. Această carte pretinde că descrie de o manieră
clarificatoare nivelele la care acţionează Leibterapia
Personală şi de care vrea să devină conştient
pacientul.
Karlfried Graf Durckheim a creat conceptul de „Leibterapie Personală” pentru a desemna o
formă terapeutică care i-a fost cu totul proprie. Când
lucra în şedinţă, i se întâmplă de regulă
să intervină şi cu mâinile. Nu erau, uneori, decât
scurte contacte, dar cel mai adesea ajungea să trateze pe îndelete
corpul în întregime. Durckheim avea intuiţie şi mâini
de vindecător. Atitudinea lui interioară era determinantă.
Era vorba pentru el de „a lua în mână individul în întregime”.
El înţelegea astfel să se refere la esenţă,
la nivelul nucleului celui de vizavi. Alegerea personală a
termenului „personal” derivat din „personare”, necesita
o explicaţie din partea lui Durckheim, întrucât „personal”
înseamnă în germană „personal”, adică „referitor
la individ”. Durckheim făcea să derive „personal”
din „personare”, să sune prin. El a împrumutat, probabil,
această etimologie dintr-o interpretare curentă din Antichitate.
Este posibil ca ea să-i fi fost sugerată de lucrările
lui Jean Gebser (Ursprung und Gegenwart). Acesta a stabilit
un raport între „personal”, „personare” şi „persona” – o interpretare
deja în vigoare în Antichitate. În drama greacă, persona,
individul, este în faţa corului. Acest individ, depersonalizat
printr-o mască, trecea drept cineva „prin care Dumnezeu a sunat”.
Prin corp răsună ceea ce face omul
în profunzimea lui existenţială. Durckheim definea Leib-ul drept corpul penetrat de fiinţa veşnică.
Gisela Wendtland, Marianne Muller şi Ruth
Peltzer au făcut parte, în anii 1960,
la Rutte, din primii leibterapeuţi. Datorită puternicului
impuls personal al lui Durckheim, ele au transmis, dând dovadă
de un angajament uman absolut, formele de tratament specializat
pe care au avut ocazia să-l aprofundeze în preajma lui. Ele
au elaborat fundamentele practice al Leibterapiei Personale.
Jacques Castermane, un
fizioterapeut şi profesor de aikido belgian, a adus la Rutte
bogăţia experienţei sale de terapeut cât şi
practica sa în materie de arte marţiale orientale. Pe parcursul
mai multor ani, el a legat acolo un dialog spiritual cu Durckheim,
şi a fost format în Leibterapie de către Ruth Peltzer,
timp de 5 ani. De 20 de ani, el îşi conduce propriul centru
în Franţa.
Hildegund Graubner şi-a
dobândit experienţa sa în Leibterapie în cursul sejururilor
regulate la Rutte. Ea a lucrat în special, timp de 3 ani, cu Jacques
Castermane, înainte de a se instala ea însăşi ca leibterapeută
la Munchen. Graţie formării ei iniţiale alături
de Schaffhorst-Andersen şi de Ilse Middendorf, ea a elaborat
treptat o metodă personală de care au putut să profite
elevii săi. În 1978, eu am găsit în persoana lui Hildegund
Graubner o învăţătoare care a ştiut să-mi
transmită în profunzime atât instrumentele practice ale Leibterapiei
cât şi participarea alături de mine pe calea individuaţiei.
Ea mi-a oferit o experienţă practică şi teoretică.
Hildegund Graubner a creat la Munchen o şcoală în care
se continuă să se predea Leibterapia Personală.
Această carte prezintă munca mea , aşa
cum am elaborat-o eu pornind de la practica lui Graubner. Abordarea
lui Durckheim mi-a servit de impuls. În domeniile în care Durckheim
adesea a procedat la experimente, eu caut să aduc o punere
la punct clarificatoare, analizând structura şi conţinutul
Leibterapiei. Tratând despre efecte energetice, despre arierplanul
psihologic şi despre maniera în care se structurează omul,
sper să pun în lumină o parte din misterul terapiei. Din
motive de comoditate, am utilizat în principal în text termenul
de „Leibarbeit”. Tot ca şi „Leibarbeit”-ul, şi conceptul
de „Leibterapie personală” nu este înţeles în sensul unei
terapii care ar vrea să elimine ceva. este o terapie în sensul
profund al termenului, aşa cum a înfăţişat-o
Peter Petersen (Der Therapeut als Kunstler), mai exact ca
„acţiune de a servi”. Durckheim şi Hippius o numeau „Marea
Terapie”. Este vorba de un travaliu comun între terapeut şi
pacient pentru a ajunge la conştiinţa corpului animat.
Conceptul de „Leib” este utilizat în sensul în care îl înţelegea
Durckheim – „corpul care este o fiinţă umană”.
Traducerea îmi apartine, V.J.
CUPRINSUL CARTII:
Table des matières
PRÉFACE
I. QUELQUES NOTIONS D’HISTOIRE CULTURELLE RELATIVES AU CORPS
ET A LA TRANSCENDANCE
1.1. Les débuts de l’incorporation
1.2. La mort comme obstacle à la question de la transcendance
1.3. L’intégralité du corps et la sensibilité
de l’âme
1.4. Un nouvel ordre spirituel
1.5. La perte de l’intégrité du corps et de
l’âme
1.6. Le début de la révolution profane
1.7. Le réveil de l’homme au XXème siècle
1.8. Le réveil de la science au XXème siècle
1.9. La quête religieuse aujourd’hui
1.10. La question du sens
II. LA LEIBTHERAPIE ET LES AUTRES THÉRAPIES CORPORELLES
2.1. Les évolutions dans le monde occidental
2.2. Le travail corporel inspiré du monde oriental
2.3. Les fondements de la Personale Leibtherapie
III. REFLEXIONS SUR LE CORPS - L’ÂME - L’ESPRIT
3.1. Être conscient dans son corps
3.2. Le passage de l’âme sur terre
3.3. L’espace mental
IV. LE CORPS
4.1. Les concepts de Körper et de Leib
4.2. La société et le corps
4.3. Le travail sur le corps visible
4.3.1 Description d’un soin
4.3.2. La respiration
4.4. Le travail sur le corps invisible
4.4.1. Les forces énergétiques du corps
4.4.2. Le Hara
4.4.3. La force vitale
4.4.4. L’aura
4.4.5. Les chakras et leur effet sur le corps
4.4.6. Principes fondamentaux des chakras
4.5. L’âme éphémère
4.5.1. Les divers concepts de l’âme
4.5.2. L’expression de l’âme et la distinction
entre affect, émotion et sentiment
4.6. Le travail sur le corps animé : quelques outils de classification
4.6.1. C.G. Jung et l’impact psychologique des chakras
4.6.2. Un aperçu des différentes étapes du
travail sur le corps animé
4.6.3. Les six zones énergétiques du Leibarbeit
4.6.4. Les phases de la prise de conscience du corps animé
: de l’extérieur vers l’intérieur
4.6.5. Vers la conscience du corps animé – un processus
d’incorporation
4.6.6. Le transfert et le problème de la délimitation
4.6.7. Quelques bases de formation au Leibarbeit
4.6.8. L’expression de l’âme éphémère
dans le Leibarbeit – désir ou volonté
4.6.9. Dialoguer avec le corps animé – les thèmes
psychiques stockés dans le corps
4.6.10. La tonicité comme lien entre le corps physique, le
corps subtil et l’âme
4.6.11. Une image du cheminement de l’âme éphémère
4.6.12. Le passage du vécu de l’âme éphémère
au vécu de l’âme éternelle
4.7. Les énergies extérieures au corps
V. L’ÂME
5.1. L’âme éphémère
5.2. C’est par la volonté qu’on apprivoise
5.3. La volonté de conversion
5.4. L’unification des forces pulsionnelles
5.5. L’âme éternelle
VI. L’ESPRIT
6.1. Le centre d’énergie spirituelle de l’homme
6.2. La conscience du cœur
6.3. Une histoire issue du bouddhisme zen
6.4. Devant l’autel du cœur
VII. LA MÉDITATION – UNE DESCENTE SPIRITUELLE DANS
LE CORPS
7.1. La préparation extérieure
7.2. La préparation intérieure
7.3. Vers la voie zen
7.4. Le chemin occidental de la descente spirituelle sous l’influence
de l’Orient
7.5. Vers la voie chrétienne
7.6. Quelques indications pratiques pour se concentrer dans le corps
7.7. Les exercices de concentration pouvant mener dans les régions
de l’âme éternelle
7.8. La méditation sans objet
VIII. LES THÈMES VITAUX ABORDÉS DANS LE LEIBARBEIT
8.1. Les blessures de la vie
8.1.1. Grossesse – enfance – puberté
8.1.2. La sexualité
8.1.3. L’éros
8.1.4. La psyché
8.1.5. L’amour
8.1.6. Les troubles alimentaires
8.1.7. La maltraitance
8.1.8. L’approche de la mort
8.2. L’incorporation : le début du travail sur l’ombre
8.2.1. Quelques généralités
8.2.2. La relation thérapeutique : projection et transfert
8.2.3. La régression
8.2.4. La peur et l’angoisse
8.2.5. Le doute – la dépression – l’espoir
8.2.6. L’agressivité
8.2.7. La résistance et la volonté
8.2.8. Comment se développe la résistance ?
8.2.9. L’animus et l’anima
8.3. Vers la guérison
8.3.1. Souffrance et douleur dans le Leibarbeit
8.3.2. La tension entre l’intellect et la conscience
A. L’intelligence – l’émotion
B. L’intelligence – la raison – l’événement
C. La tête de Méduse
D. La pensée – le sentiment – la sensation
E. L’instinct – l’intuition – l’inspiration
8.3.3. Le monde des images dans le Leibarbeit
A. Quelques généralités
B. Un peu d’histoire
C. Le brouillage de notre image idéale
D. les rêves
8.3.4. Le devenir conscient – la conscience – l’être
conscient
A. Quelques généralités
B. La conscience dans le corps
C. La conscience de l’âme éphémère
D. Etre conscient dans l’âme éternelle
E. La conscience dans une tendre ouverture est amour
F. La spiritualité au quotidien – la conscience vécue
8.4. La certitude consciente de moi-même
IX. INDICATIONS ET CONTRINDICATIONS CONCERNANT LE LEIBARBEIT
X. LA THÉRAPIE INITIATIQUE À RÜTTE ET SES FONDATEURS
XI. L’EXEMPLE DE MON ÉVOLUTION PERSONNELLE
Salt la inceputul paginii
|
