Bertrand Russell – În căutarea fericirii,
HUMANITAS
O carte care ar trebui să facă parte din bibliografia
oricărui sistem de educație sãnãtos,
cu vedere largã si cu bãtaie lungã.
O carte de mare folos pentru oricine.
Deși e scrisă de un atât de mare gânditor este o carte
pe înțelesul tuturor.
O adevărată carte de dezvoltare personală. Realistă
și nicidecum moralizatoare. Așa sunt toate cărțile
lui Bertrand Russel, cele destinate publicului larg. Nu e de
mirare că scrierile lui au deranjat pe câte unii.
Deși scrisă în anii 1930 este la fel de actuală
și acum.
Psihologii au apreciat-o atunci si o vor aprecia si acum, fără
îndoială, dacã o vor citi. Bertrand Russell spune
ceea ce ne spun și psihologii actuali, dar într-o
formã literarã, nu e de mirare, demnã de
Premiul Nobel (1950)... pentru literaturã. Desi nu cred
cã forma e ceea ce conteazã aici, cât mai
ales fondul: propria experientã, onestitatea, cunoasterea
bogatã.
Dacã titlul cãrtii ne-ar putea
sugera o cãutare oarecum frivolã a fericirii,
mã grãbesc sã precizez punctul de plecare
al autorului:
Nu m-am nãscut sub semnul fericirii.
În copilãrie, cîntecul meu preferat era:
”Sãtul de lume si pãcãtos din fire”.
La vârsta de 5 ani îmi fãceam socoteala cã,
dacã ar fi sã trãiesc pânã
la vârsta de 70 de ani, înseamnã cã
nu parcursesem decât a piasprezecea parte din întreaga-mi
viatã si simteam ca pe un lucru aproape insuportabil
plictisul traseului ce îmi mai rãmânea de
strãbãtut. În adolescentã uram viata
si eram mereu în pragul sinuciderii, de la care mã
oprea însã dorinta de a învãta mai
multã matematicã. (pag.16)
Dupã cum se stie, la vârsta de
4 ani îi muriserã ambii pãrinti, dupã
ce mama a murit când el avea 2 ani. A fost crescut, contrar
testamentului lãsat de pãrinti, de bunica sa,
vãduvã a unui om de stat (John Russell - fost
prim ministru într-o vreme, sub domnia reginei Victoria),
presbiterianã si în final, la 70 de ani, unitarianã.
A fost nevoit sã trãiascã într-o
atmosferã morbidã, cum va spune mai târziu,
în care un gen de moralitate bolnãvicioasã
era încurajatã într-un asemenea grad încât
paraliza inteligenta. Conditii de viatã spartane. Fãrã
copii de vârsta sa în jur. În plus, educat
acasã. Deci, solitar pânã la 18 ani, când
a plecat la Cambridge.
Cei interesati de evolutia gândirii sale pot citi CREDINTA
UNUI OM LIBER, Editura VELLANT.
Ca un adevãrat matematician, vede esentialul problemei:
Eu cred cã aceastã nefericire
(de zi cu zi de care suferã majoritatea oamenilor în
tãrile civilizate si care este cu atât mai chinuitoare
cu cât, neavând o cauzã externã vizibilã,
pare a fi de neînlãturat)
se datoreazã în foarte mare mãsurã
unor viziuni gresite despre lume, unei
etici gresite, unor deprinderi de viatã gresite,
care cu timpul nimicesc savoarea si apetitul natural pentru
lucruri posibile de care depinde în cele din urmã
fericirea. (pag.16).
Altfel despre modestie... i-am
zis eu...
(de acord în totalitate cu autorul)
Din capitolul Despre invidie – una din
cauzele nefericirii.
Una din cele mai redutabile cauze ale nefericirii
este, imediat după grija temătoare, invidia. Aș
spune despre invidie că reprezintă unul dintre cele
mai universale și mai adânc înrădăcinate afecte
umane.
(…)
Leacul pentru invidie este fericirea - ne spune autorul.
(…)
De invidie te poți lecui delectându-te cu plăcerile
ce-ți ies efectiv în cale, făcând treaba pe care ai
datoria să o faci și ferindu-te să faci comparații
cu cei despre care îți închipui, poate cu totul greșit,
că sunt mai norocoși decât tine.
Modestia excesivă este și ea strâns legată de
invidie. Modestia e considerată o virtute, dar, în ce mă
privește, am mari îndoieli că merită a fi privită
așa când îmbracă forme extreme. (…) În ce mă
privește, cred că ar fi multe de spus în favoarea
educării unui tânăr în așa fel încât să
capete convingerea că este un om de ispravă. Nu cred
că vreun păun îl invidiază pe un altul pentru
că acesta ar avea coada mai falnică, deoarece fiecare
păun este convins că are cea mai frumoasă coadă
din lume. Drept urmare, păunii sunt niște păsări
cuminți și pașnice. Închipuiți-vă cât
de nefericită ar fi viața unui păun dacă
i s-ar fi inculcat ideea că e un păcat să ai
o părere bună despre tine însuți. Ori de câte
ori ar vedea un altă păun desfăcându-și
coada, și-ar spune în sinea sa : ”Nu trebuie nicidecum
să-mi imaginez că am o coadă mai frumoasă
decât a acestuia, căci asta ar însemna înfumurare ;
dar, Doamne, cât de mult aș vrea să fie așa !
Această pasăre nesuferită e convinsă de
propria-i splendoare ! Ce-ar fi să-i ciugulesc câteva
pene? După aceea, de bună seamă, n-aș mai
avea motiv să mă tem de o comparație cu ea.”
Ori poate i-ar întinde o capcană spre a dovedi că
acela e un păun nevrednic, care s-a făcut vinovat
de o comportare nepăunească, și l-ar înfiera
în fața adunării mai-marilor lor. Cu timpul, ar institui
chiar principiul că păunii cu cozi deosebit de frumoase
sunt aproape întotdeauna niște netrebnici și că
înțeleptul cârmuitor al regatului păunilor ar trebui
să acorde privilegii păsărilor umile, a căror
coadă constă din numai câteva pene pricăjite.
După ce ar face acceptat acest principiu, ar trece mai
departe la exterminarea tuturor păunilor cu cozi falnice,
încât până la urmă o coadă cu adevărat splendidă
ar deveni doar o vagă amintire din trecut. Așa
arată izbânda invidiei travestite în moralitate. Pe
când acolo unde fiecare păun se crede mai frumos decât
toți ceilalți, nu-i nevoie de astfel de represalii.
Fiecare păun speră să câștige premiul întâi
în competiție, și fiecare, pentru că ține
la păunița lui, crede că l-a și câștigat.
Invidia e strâns legată de competiție. (…)
E adevărat că invidia este principala forță
motrice care conduce spre dreptate în relațiile dintre
clase, dintre popoare și dintre sexe, dar este la fel de
adevărat că genul de dreptate la care se poate spera
ca rezultat al invidiei este probabil să fie de cel mai
rău soi posibil, anume acela care constă mai mult
în diminuarea plăcerilor celor norocoși decât în sporirea
plăcerilor celor năpăstuiți. Pasiunile care
produc dezastre în viața privată produc dezastre și
în cea publică. Nu-i de așteptat ca din ceva atât
de rău cum este invidia să răsară rezultate
bune. Prin urmare, celor care din rațiuni idealiste doresc
schimbări profunde în sistemul nostru social și o
creștere mai accentuată a dreptății sociale
nu le rămâne decât speranța că forțe altele
decât invidia vor produce aceste schimbări.
Bertrand Russell – În căutarea fericirii, HUMANITAS, pag.80-82
