[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO - AUTORI]

[ Alte resurse ]

[ Linkuri ]






Bertrand Russell (1872-1970)

Pagina lui Bertrand Russell pe acest site AICI
Acolo vor fi mentionate si alte fragmente din alte cãrti scrise de acest Mare Om,
pe mãsurã ce le voi citi.
Deocamdatã citesc cu mare interes CREDINTA UNUI OM LIBER.


Bertrand Russell – În căutarea fericirii, HUMANITAS


O carte care ar trebui să facă parte din bibliografia oricărui sistem de educație sãnãtos, cu vedere largã si cu bãtaie lungã.
O carte de mare folos pentru oricine.
Deși e scrisă de un atât de mare gânditor este o carte pe înțelesul tuturor.
O adevărată carte de dezvoltare personală. Realistă și nicidecum moralizatoare. Așa sunt toate cărțile lui Bertrand Russel, cele destinate publicului larg. Nu e de mirare că scrierile lui au deranjat pe câte unii.
Deși scrisă în anii 1930 este la fel de actuală și acum.
Psihologii au apreciat-o atunci si o vor aprecia si acum, fără îndoială, dacã o vor citi. Bertrand Russell spune ceea ce ne spun și psihologii actuali, dar într-o formã literarã, nu e de mirare, demnã de Premiul Nobel (1950)... pentru literaturã. Desi nu cred cã forma e ceea ce conteazã aici, cât mai ales fondul: propria experientã, onestitatea, cunoasterea bogatã.

Dacã titlul cãrtii ne-ar putea sugera o cãutare oarecum frivolã a fericirii, mã grãbesc sã precizez punctul de plecare al autorului:

Nu m-am nãscut sub semnul fericirii. În copilãrie, cîntecul meu preferat era: ”Sãtul de lume si pãcãtos din fire”. La vârsta de 5 ani îmi fãceam socoteala cã, dacã ar fi sã trãiesc pânã la vârsta de 70 de ani, înseamnã cã nu parcursesem decât a piasprezecea parte din întreaga-mi viatã si simteam ca pe un lucru aproape insuportabil plictisul traseului ce îmi mai rãmânea de strãbãtut. În adolescentã uram viata si eram mereu în pragul sinuciderii, de la care mã oprea însã dorinta de a învãta mai multã matematicã. (pag.16)

Dupã cum se stie, la vârsta de 4 ani îi muriserã ambii pãrinti, dupã ce mama a murit când el avea 2 ani. A fost crescut, contrar testamentului lãsat de pãrinti, de bunica sa, vãduvã a unui om de stat (John Russell - fost prim ministru într-o vreme, sub domnia reginei Victoria), presbiterianã si în final, la 70 de ani, unitarianã. A fost nevoit sã trãiascã într-o atmosferã morbidã, cum va spune mai târziu, în care un gen de moralitate bolnãvicioasã era încurajatã într-un asemenea grad încât paraliza inteligenta. Conditii de viatã spartane. Fãrã copii de vârsta sa în jur. În plus, educat acasã. Deci, solitar pânã la 18 ani, când a plecat la Cambridge.
Cei interesati de evolutia gândirii sale pot citi CREDINTA UNUI OM LIBER, Editura VELLANT.

Ca un adevãrat matematician, vede esentialul problemei:

Eu cred cã aceastã nefericire
(de zi cu zi de care suferã majoritatea oamenilor în tãrile civilizate si care este cu atât mai chinuitoare cu cât, neavând o cauzã externã vizibilã, pare a fi de neînlãturat)
se datoreazã în foarte mare mãsurã unor viziuni gresite despre lume, unei etici gresite, unor deprinderi de viatã gresite, care cu timpul nimicesc savoarea si apetitul natural pentru lucruri posibile de care depinde în cele din urmã fericirea. (pag.16).


Altfel despre modestie... i-am zis eu...
(de acord în totalitate cu autorul)
Din capitolul Despre invidie – una din cauzele nefericirii.

Una din cele mai redutabile cauze ale nefericirii este, imediat după grija temătoare, invidia. Aș spune despre invidie că reprezintă unul dintre cele mai universale și mai adânc înrădăcinate afecte umane.
(…)
Leacul pentru invidie este fericirea - ne spune autorul.
(…)
De invidie te poți lecui delectându-te cu plăcerile ce-ți ies efectiv în cale, făcând treaba pe care ai datoria să o faci și ferindu-te să faci comparații cu cei despre care îți închipui, poate cu totul greșit, că sunt mai norocoși decât tine.

Modestia excesivă este și ea strâns legată de invidie. Modestia e considerată o virtute, dar, în ce mă privește, am mari îndoieli că merită a fi privită așa când îmbracă forme extreme. (…) În ce mă privește, cred că ar fi multe de spus în favoarea educării unui tânăr în așa fel încât să capete convingerea că este un om de ispravă. Nu cred că vreun păun îl invidiază pe un altul pentru că acesta ar avea coada mai falnică, deoarece fiecare păun este convins că are cea mai frumoasă coadă din lume. Drept urmare, păunii sunt niște păsări cuminți și pașnice. Închipuiți-vă cât de nefericită ar fi viața unui păun dacă i s-ar fi inculcat ideea că e un păcat să ai o părere bună despre tine însuți. Ori de câte ori ar vedea un altă păun desfăcându-și coada, și-ar spune în sinea sa : ”Nu trebuie nicidecum să-mi imaginez că am o coadă mai frumoasă decât a acestuia, căci asta ar însemna înfumurare ; dar, Doamne, cât de mult aș vrea să fie așa ! Această pasăre nesuferită e convinsă de propria-i splendoare ! Ce-ar fi să-i ciugulesc câteva pene? După aceea, de bună seamă, n-aș mai avea motiv să mă tem de o comparație cu ea.” Ori poate i-ar întinde o capcană spre a dovedi că acela e un păun nevrednic, care s-a făcut vinovat de o comportare nepăunească, și l-ar înfiera în fața adunării mai-marilor lor. Cu timpul, ar institui chiar principiul că păunii cu cozi deosebit de frumoase sunt aproape întotdeauna niște netrebnici și că înțeleptul cârmuitor al regatului păunilor ar trebui să acorde privilegii păsărilor umile, a căror coadă constă din numai câteva pene pricăjite. După ce ar face acceptat acest principiu, ar trece mai departe la exterminarea tuturor păunilor cu cozi falnice, încât până la urmă o coadă cu adevărat splendidă ar deveni doar o vagă amintire din trecut. Așa arată izbânda invidiei travestite în moralitate. Pe când acolo unde fiecare păun se crede mai frumos decât toți ceilalți, nu-i nevoie de astfel de represalii. Fiecare păun speră să câștige premiul întâi în competiție, și fiecare, pentru că ține la păunița lui, crede că l-a și câștigat.

Invidia e strâns legată de competiție. (…)

E adevărat că invidia este principala forță motrice care conduce spre dreptate în relațiile dintre clase, dintre popoare și dintre sexe, dar este la fel de adevărat că genul de dreptate la care se poate spera ca rezultat al invidiei este probabil să fie de cel mai rău soi posibil, anume acela care constă mai mult în diminuarea plăcerilor celor norocoși decât în sporirea plăcerilor celor năpăstuiți. Pasiunile care produc dezastre în viața privată produc dezastre și în cea publică. Nu-i de așteptat ca din ceva atât de rău cum este invidia să răsară rezultate bune. Prin urmare, celor care din rațiuni idealiste doresc schimbări profunde în sistemul nostru social și o creștere mai accentuată a dreptății sociale nu le rămâne decât speranța că forțe altele decât invidia vor produce aceste schimbări.

Bertrand Russell – În căutarea fericirii, HUMANITAS, pag.80-82

 

 

 


Salt la inceputul paginii