[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO - AUTORI]

[ Alte resurse ]

[ Linkuri ]







Bertrand Russell (1872-1970)

Figura de prim ordin a logicii si filozofiei secolului XX, lordul BERTRAND RUSSELL (1872–1970) a fost totodata un autor prolific si în probleme de interes pentru publicul larg: religia, organizarea sociala, relatiile internationale, razboiul si pacea, educatia, etica, influenta stiintei asupra vietii sociale etc. În toate aceste chestiuni a exprimat o gândire originala si viguroasa, adesea în raspar cu mentalitatile dominante si stârnind nu o data nemultumiri si reactii adverse din partea autoritatilor. Izbucnirea Primului Razboi Mondial i­a dat ocazia sa­si manifeste antimilitarismul si pacifismul; drept consecinta, si­a pierdut în 1916 postul de la Cambridge si a fost condamnat în 1918 la sase luni de închisoare. Democrat, individualist si liberal, Russell a împartasit vederile socialistilor englezi, dar a criticat bolsevismul dupa o calatorie în Rusia, întreprinsa în 1920. Pâna la sfârsitul vietii n­a încetat sa fie un adversar al oricarei forme de dictatura si un luptator pentru cauza pacii, opunându­se utilizarii militare a energiei nucleare sau denuntând pericolele nationalismului. În 1950 i­a fost decernat Premiul Nobel pentru literatura, „drept recunoastere a activitatii sale scriitoricesti variate si de mare importanta, prin care apara idealurile umaniste si libertatea de gândire“.
Traduceri la Editura Humanitas: Istoria filozofiei occidentale (2005), În cautarea fericirii (2011), Cunoasterea lumii exterioare (2013), Credintele mele (2014), Eseuri sceptice (2015).
Existã si alte traduceri din cãrtile sale în colectia SCRIERE ESENTIALe, la Editura VELLANT.

Pagina lui Bertarnd Russell pe HUMANITAS.ro aici:
https://humanitas.ro/autori/bertrand-russell

Mai sunt câteva cãrti ESENTIALE publicate de editura VELLANT în colectia VERSANT aici:
https://vellant.ro/autor/bertrand_russell

Alte fragmente pe site din cãrtile sale, cele traduse în româneste, vor fi mentionate în acest paragraf:

1. În cãutarea fericirii, HUMANITAS. Pe site fragmente AICI
2. Credinta unui om liber, Editura VELLANT - cea pe care o citesc acum.
3.
s.a.m.d - vor urma



Câteva fragmente din
AUTOBIOGRAFIA lui Bertrand Russell,

Editura HUMANITAS, 2018
Detalii carte pe site-ul Editurii HUMANITAS aici:
https://humanitas.ro/humanitas/carte/autobiografia-lui-bertrand-russell

”Mi-au stãpânit viata trei pasiuni, simple, dar coplesitoare: dorinta de iubire, cãutarea cunoasterii si mila greu de îndurat fatã de suferinta omenirii.”

De mentionat, apropo de dorinta de iubire - si apoi toatã viata de fericire -, cã pânã la vârsta de 4 ani îi muriserã ambii pãrinti, dupã moartea mamei pe când el avea 2 ani.

De remarcat o experientã pe care si-o va reaminti mereu, la care se va referi ca la un fel de ”convertire”:


”La sfârșitul acelor cinci minute, eram cu totul alt om. O vreme a pus stăpânire pe mine un fel de iluminare mistică. Cunoșteam, parcă, gândurile cele mai ascunse ale fiecărui om întâlnit pe stradă; deși nu încape îndoială că era o amăgire, am păstrat în perioada aceea legături mult mai strânse cu toți prietenii și cu multe cunoștințe. Dacă până atunci fusesem imperialist, în acele cinci minute am devenit pro-buri și pacifist. După ani de zile în care nu mă interesase decât exactitatea și analiza, acum mă cotropeau sentimente semimistice față de frumusețe; un interes intens față de copii și o dorință aproape la fel de profundă ca a lui Buddha de a găsi o filozofie care să facă suportabilă viața omenească. Eram pradă unei stări de agitație ciudate, care îmi provoca o durere intensă, dar și o undă de triumf, pentru că reușeam să domin durerea și să fac din ea, după cum credeam eu, poarta către înțelepciune. Înțelegerea mistică pe care îmi închipuiam pe atunci că o posed s-a risipit în mare parte și mi-am recăpătat obiceiul analizei. Dar ceva din ceea ce mi s-a părut că văd în perioada aceea a rămas mereu în mine și mi-a motivat atitudinea din timpul Primului Război, interesul față de copii, indiferența față de neajunsurile mărunte și un anume ton emoțional în toate relațiile cu oamenii. ”(pag. 133)


Probabil aici se aflã secretul VITALITÃTII sale: activ si lucid pânã la 98 de ani, asumându-si opiniile nepopulare, dar realiste, luptând pentru cauzele drepte, indiferent de pretul plãtit.

Se spune despre el cã era ateu. Vizavi de credinta bigotã în care a fost crescut în primii ani, inclusiv în adolescenta sa, libertatea sa de gândire de mai târziu poate sã parã asa. Dar dacã veti citi cãrtile sale, de ex. CREDINTA UNUI OM LIBER, Editura VELLANT, veti vedea cã viziunea sa era mult mai complexã si mai profundã - INFINIT e unul din termenii pe care îi foloseste când vorbeste despre aceasta -, dar nu avea cum sã încapã în sistemele dogmatice de nici un fel, cu atât mai putin în cele religioase...

UN MARE OM... care a trãit cu mult înaintea timpului sãu... care a vãzut PERICOLELE spre care se îndreaptã lumea în mod inconstient. Si care a vãzut foarte bine modul de viatã inconstient al individului - ceea ce aflãm acum din cãrtile psihologilor - si ce poate face insul pentru a avea o viatã mai bunã.

Ceea ce uimeste este ACTUALITATEA gândirii sale - în cea mai mare parte. Existã si exceptii asupra cãrora a revenit el însusi în lunga sa perioadã de reflectie asupra omului si a lumii vreme de aproape un secol.

Pag. 243-247

În cei câţiva ani care au urmat (anii 1930) am fost profund nefericit, iar unele din lucrurile pe care le-am scris pe atunci îmi ilustrează starea de spirit mai clar decât ce aş putea spune acum, pe baza unor amintiri întrucâtva şterse.

Pe atunci scriam săptămânal un editorial pentru Hearst Press. Crăciunul anului 1931 l-am petrecut pe Atlantic, pe drumul de întoarcere dintr-unul din turneele de conferinţe din America. Aşadar, pentru textul din săptămâna aceea am ales tema „Crăciunul pe ocean”. Iată articolul:

CRĂCIUNUL PE OCEAN

Pentru a doua oară în viaţă, petrec ziua de Crăciun pe Atlantic. Am mai trecut prin experienţa aceasta acum treizeci şi cinci de ani, iar din contrastul între ce simt acum şi ce îmi amintesc din sentimentele mele de atunci învăţ multe despre ceea ce înseamnă să înaintezi în vârstă.

Acum treizeci şi cinci de ani eram recent căsătorit, fără copii, foarte fericit şi începeam să gust bucuria pe care o aduce succesul. Familia mi se părea o forţă externă care se pune în calea libertăţii: lumea era, pentru mine, un univers al aventurilor individuale. Voiam să gândesc cu capul meu, să-mi găsesc eu însumi prieteni, să-mi aleg singur locuinţa, fără să ţin cont de tradiţie sau de cei mai vârst­nici decât mine sau de orice în afară de gusturile mele. Mă simţeam îndeajuns de puternic încât să mă ţin pe picioare fără piloni de sprijin.

Acum îmi dau seama de ceva ce pe atunci nu ştiam: că atitudinea aceasta depindea de un exces de vitalitate. Crăciunul petrecut pe ocean mi s-a părut o distracţie plăcută; îmi făceau plăcere eforturile ofiţerilor de la bord de a face ocazia cât mai festivă. Vasul înainta ca vântul si, la fiecare clătinare, cuferele din toate cabinele de la clasa I lunecau dintr-o parte în alta cu un zgomot ca de tunet. Cu cât răsuna mai tare zgomotul, cu atât mă făcea să râd mai tare; totul era foarte distractiv.

Se spune că timpul ne îmblânzeşte. Nu cred. Timpul ne face temă­tori, iar teama ne face împăciuitori, iar din dorinţa de a fi împăciuitori ne străduim să ne prezentăm celorlalţi astfel încât să ne creadă blânzi. Iar odată cu teama vine şi nevoia de afecţiune, de o urmă de căldură umană care să gonească frigul universului rece. Când vor­besc de teamă, nu mă refer numai — sau nu în primul rând — la teama personală: frica de moarte sau de decrepitudine sau de penu­rie sau de orice astfel de nefericiri pur pământeşti. Mă gândesc la o teamă mai metafizică. Mă gândesc la teama care ne intră în suflet pe măsură ce ne întâlnim cu marile rele la care ne supune viaţa: trădarea prietenilor, moartea celor iubiţi, descoperirea cruzimii care pândeşte în natura umană obişnuită.

In cei treizeci şi cinci de ani de la ultimul Crăciun petrecut pe Atlantic, aceste mari rele mi-au schimbat atitudinea inconştientă faţă de viaţă. Poate că ar fi în continuare posibil, ca efort moral, să stau pe propriile-mi picioare, dar n-ar mai fi plăcut ca aventură, îmi doresc compania copiilor mei, căldura familiei adunate lângă foc, sprijinul continuităţii istorice şi al apartenenţei la o naţiune mă­reaţă. Sunt bucurii umane foarte obişnuite, pe care le savurează majoritatea oamenilor la vârsta de mijloc în perioada Crăciunului. Nimic din ele nu-1 deosebeşte pe filozof de restul lumii; dimpotrivă, tocmai faptul că sunt atât de obişnuite le face să tempereze cu atât mai eficient senzaţia de singurătate sumbră.

Aşadar, Crăciunul pe ocean, odinioară o aventură plăcută, a de­venit dureros. Parcă ar simboliza singurătatea omului care alege să treacă prin viaţă singur, folosindu-se de propria judecată, nu de judecata turmei, în astfel de împrejurări, melancolia este inevita­bilă şi nu trebuie să ne ferim de ea.

Dar există şi un contraargument. Bucuriile domestice, ca toate plăcerile blânde, riscă să ne secătuiască voinţa şi să ne distrugă curajul. Căldura dintr-o casă în care se sărbătoreşte un Crăciun tradiţional este bună, dar bune sunt şi vântul din sud, şi soarele care se ridică din mare, şi libertatea zării mărginite de ape. Frumu­seţea lor rămâne neştirbită de nebunia şi răutatea omenească şi dă putere idealismului şovăitor al vârstei de mijloc.

25 decembrie 1931

După cum este de aşteptat când încercăm să ignorăm o cauză profundă care ne face nefericiţi, îmi găseam motive impersonale să fiu mohorât, în primii ani ai secolului fusesem plin de nefericire personală, dar pe atunci aveam o filozofie mai mult sau mai puţin platonică, aşa că reuşeam să văd frumuseţe în universul din afara omului. Matematica şi stelele mă consolau când lumea omenească mi se părea lipsită de orice alinare. Dar schimbările din filozofia per­sonală mi-au răpit astfel de consolări. Solipsismul m-a apăsat, mai ales după ce am studiat interpretări ale fizicii cum este cea a lui Eddington. Se părea că ceea ce crezusem a fi legile naturii nu erau decât convenţii lingvistice şi că fizica nu se ocupa, de fapt, de lumea exterioară. A nu se înţelege de aici că eram pe deplin convins de asta; dar a devenit un coşmar care m-a bântuit şi mi-a invadat tot mai mult imaginaţia, într-o noapte ceţoasă, în turnul meu de la Telegraph House, după ce toţi ceilalţi adormiseră, mi-am exprimat starea de spirit într-o meditaţie pesimistă:

FIZICA MODERNA

Singur în turnul meu, la miezul nopţii, îmi amintesc de pădurile şi câmpiile, de marea şi cerul pe care mi le-a dezvăluit lumina zilei. Acum, când privesc prin fiecare dintre cele patru ferestre, spre nord, sud, est şi vest, nu mă văd decât pe mine, reflectat palid sau ca o umbră de o opacitate monstruoasă aruncată pe ceaţă. Ce contează? Răsăritul de mâine îmi va reda frumuseţea lumii de-afară când mă trezesc din somn.

Dar noaptea mentală care s-a lăsat asupra mea nu este atât de scurtă şi nu promite nici o trezire. Mai înainte, cruzimea, răutatea, patimile frământate şi învechite ale vieţii omeneşti mi se păreau ceva mărunt, inclus, ca o discordanţă dizolvată în muzică, în splen­doarea stelelor şi procesiunea maiestuoasă a erelor geologice. Şi ce dacă universul avea să se sfârşească într-o moarte generală? Rămâ­nea la fel de calm şi de magnific. Dar acum toate acestea s-au mic­şorat până când au ajuns nu mai mari decât propria mea reflexie în ferestrele sufletului, prin care privesc afară la noaptea nimicului. Rotirile nebuloaselor, naşterea şi moartea stelelor nu sunt altceva decât ficţiuni convenabile în efortul trivial de a-mi înlănţui una de alta senzaţiile şi, poate, şi pe ale altora, nu cu mult mai buni decât mine. Nu s-a clădit niciodată vreo temniţă atât de întunecată şi de strâmtă ca cea în care ne închide fizica umbrelor din vremea noas­tră, căci orice prizonier a crezut că în afara zidurilor lui există o lume liberă; dar acum, întregul univers a devenit o închisoare. Afară este întuneric, iar când voi muri va fi întuneric şi pe dinăuntru. Nu există splendoare, vastitate nicăieri; numai trivialitate preţ de o clipă, apoi nimic.

De ce să trăieşti într-o asemenea lume? De ce să şi mori?

În mai şi iunie 1931 i-am dictat lui Peg Adams, pe atunci secre­tara mea, care fusese înainte secretara unui rajah şi a unei răni, o scurtă autobiografie până în 1921, care a stat la baza cărţii de faţă. Am încheiat-o cu un epilog în care, după cum se va vedea, nu-mi recunosc nefericirea personală, ci doar deziluzia politică şi metafi­zică, îl includ aici nu pentru că ar exprima sentimentele mele de acum, ci fiindcă arată cât de greu îmi era să mă adaptez la o lume în schimbare şi la o filozofie foarte obiectivă.

EPILOG

De când m-am întors din China, viaţa personală mi-a fost fericită şi liniştită. Copiii îmi oferă cel puţin la fel de multă satisfacţie in­stinctivă pe cât anticipasem şi, în linii mari, mi-am potrivit viaţa după ei. Dar dacă viaţa personală mi-a fost mulţumitoare, perspec­tiva impersonală mi-a devenit tot mai sumbră si îmi este tot mai greu să cred că speranţele pe care puneam preţ pe vremuri se vor realiza într-un viitor cât de cât posibil. M-am străduit, preocupându-mă de educaţia copiilor mei şi câştigând bani pentru ei, să-mi gonesc din minte disperarea impersonală care tinde să mă apese, încă de la pubertate, cred în valoarea a două lucruri: bunătatea şi gândirea limpede. La început, cele două au rămas mai mult sau mai puţin distincte; când mă simţeam triumfător, credeam cel mai tare în gândirea limpede, iar când eram în starea de spirit opusă, cre­deam cel mai tare în bunătate. Treptat, s-au amestecat tot mai mult în mintea mea. Mi se pare că mare parte din gândirea neclară există ca scuză pentru cruzime şi că mare parte din cruzime este motivată de convingeri superstiţioase. Războiul m-a făcut profund conştient de cruzimea naturii umane, dar speram la o reacţie odată cu încheierea lui. Rusia mi-a dat impresia că nu se poate trage nici o nădejde cum că revolta împotriva guvernării actuale ar spori bunătatea din lume, cu posibila excepţie a copiilor. Cruzimea faţă de copii pe care o implică metodele convenţionale de educaţie este groaznică şi mă uimeşte mereu oroarea cu care sunt trataţi cei care propun un sistem mai îndurător.

Ca patriot, mă întristează decăderea Angliei, deocamdată doar parţială, dar care promite să progreseze în scurtă vreme. Am în sânge istoria ţării din ultimii patru sute de ani şi aş fi vrut să-i dau mai departe fiului meu tradiţia spiritului public, atât de preţioasă în trecut, în lumea pe care o prevăd nu va mai fi loc de o astfel de tradiţie; va trebui să se considere norocos dacă va scăpa cu viaţă. Senzaţia de dezastru iminent conferă o oarecare inutilitate tuturor activităţilor legate de Anglia.

În lume, în general, dacă civilizaţia va supravieţui, prevăd domi­naţia Americii sau a Rusiei şi, în oricare din cazuri, un sistem în care o reorganizare strictă va supune individul statului în mod atât de complet, încât nu va mai fi posibilă existenţa unor indivizi străluciţi.

Cum rămâne cu filozofia? Cei mai buni ani din viaţa mea i-am dedicat principiilor matematice, în speranţa de a găsi undeva vreo formă de cunoaştere certă, în ciuda celor trei volume rezultate, întregul efort mi-a adus îndoială şi confuzie lăuntrică, în ce pri­veşte metafizica, pe vremea când, sub influenţa lui Moore, am renun­ţat la credinţa în idealismul german, am avut încântarea de a crede că lumea perceptibilă este reală. Puţin câte puţin, în principal sub influenţa fizicii, încântarea aceea s-a şters şi am fost adus într-o poziţie asemănătoare cu a lui Berkeley, dar fără Dumnezeul său şi complacerea sa anglicană.

Când îmi privesc viaţa ca un tot, mi se pare inutilă, dedicată unor idealuri imposibile, în lumea postbelică nu am găsit nici un ideal tangibil care să le înlocuiască pe cele pe care am ajuns să le consider de neatins. Din perspectiva lucrurilor pe care pun preţ, mi se pare că lumea intră într-o perioadă întunecată. Când a căzut Roma, Sf. Augustin, un bolşevic al vremurilor lui, s-a putut consola cu o spe­ranţă nouă, dar perspectiva mea asupra vremurilor de acum sea­mănă mai puţin cu a lui decât cu a filozofilor păgâni din vremea lui lustinian, despre care Gibbon spune că au căutat adăpost în Persia, dar au rămas atât de dezgustaţi de ce au văzut acolo, încât s-au întors la Atena, în ciuda bigotismului creştin care le interzicea să predea. Până şi ei au fost mai fericiţi decât mine într-o privinţă, fiindcă aveau o convingere intelectuală care a rămas fermă. Nu se îndoiau de măreţia lui Platon. Cât despre mine, văd în gândirea cea mai modernă un solvent coroziv pentru marile sisteme, chiar şi cele din trecutul recent, şi nu cred că eforturile constructive ale filozofi­lor şi oamenilor de ştiinţă din prezent se apropie măcar, ca validi­tate, de critica lor distructivă.

Îmi continui activităţile din obişnuinţă, iar în compania altora uit de disperarea care-mi însoţeşte toate actele si plăcerile zilnice. Dar când sunt singur şi fără ocupaţie, nu pot să-mi ascund faptul că viaţa mea nu a avut nici un scop şi că nu găsesc nici un scop nou căruia să-i dedic anii care mi-au mai rămas. Mă cufund într-o ceaţă deasă de singurătate emoţională şi metafizică, din care nu găsesc nici o ieşire.

[11 iunie 1931]
La aceastã datã avea 59 de ani.
Apoi urmeazã însã capitolul al 3-lea al Autobiografiei sale.
Si la final POST-SCRIPTUM -ul de mai jos.

POST-SCRIPTUM
Pag. 405-408

MI-AM DEDICAT, DIN COPILĂRIE, TOATĂ PARTEA SERIOASĂ A vieţii celor două obiective care, multă vreme, au rămas separate şi de-abia în ultimii ani s-au unit într-un întreg. Pe de-o parte, voiam să aflu dacă se poate cunoaşte ceva; şi pe de altă parte, să fac tot posibilul să creez o lume mai fericită. Până la vârsta de treizeci şi opt de ani, mi-am devotat toată energia celei dintâi sarcini. M-a frământat scepticismul şi am fost nevoit, fără tragere de inimă, să conchid că mare parte din ceea ce trece drept cunoaştere poate fi supusă îndoielii rezonabile. Eu îmi doream certitudine, aşa cum alţii îşi doresc credinţă religioasă. Credeam că am mai multe şanse să găsesc certitudinea în matematică decât în altă parte. Dar am des­coperit că multe demonstraţii matematice, pe care profesorii mei se aşteptau să le accept ca atare, erau pline de falsităţi şi că, dacă chiar se putea găsi certitudinea în matematică, aceea trebuia să fie o altfel de matematică, cu temelii mai solide decât cele considerate până atunci ferme. Dar, în timp ce lucram, îmi aminteam mereu de fabula cu elefantul şi broasca ţestoasă. Odată ce am construit un elefant pe care să poată sta lumea matematică, mi-am dat seama că elefantul se legăna şi m-am apucat să construiesc o ţestoasă care să împiedice elefantul să se prăbuşească. Dar ţestoasa nu a fost cu nimic mai stabilă decât elefantul, aşa că, după vreo douăzeci de ani de străda­nie împătimită, am ajuns la concluzia că nu mai puteam contribui cu nimic pentru a face cunoştinţele matematice indubitabile. A urmat Primul Război Mondial, iar gândurile mi s-au întors asupra neno­rocirii şi nebuniei omului. Nici nenorocirea, nici nebunia nu mi se par a face parte din soarta inevitabilă a omenirii. Şi sunt convins că inteligenţa, răbdarea şi elocvenţa pot îndepărta, mai devreme sau mai târziu, rasa umană de chinurile la care singură se supune, dacă nu se extermină ea însăşi între timp.

Convingerea aceasta mi-a adus întotdeauna un anumit grad de optimism, deşi, cu vârsta, optimismul a devenit mai sobru, iar re­zultatul fericit — tot mai îndepărtat. Dar rămân complet incapabil să fiu de acord cu cei care acceptă, fatalist, ideea că omul se naşte ca să sufere. Cauzele nefericirii, fie ea în trecut sau în prezent, nu sunt greu de determinat. Am avut parte de sărăcie, molimi şi foa­mete din cauză că omul încă nu stăpânea bine natura. Am avut parte de războaie, oprimare şi torturi din cauza ostilităţii omului faţă de semenii săi. Şi am avut parte de nenorociri morbide, născute din crezuri sumbre, care i-au mânat pe oameni spre discordii inte­rioare profunde, în faţa cărora toată prosperitatea exterioară nu avea nici un rost. Toate acestea sunt nenecesare. Se cunosc mijloace de a le îndepărta pe toate. In lumea modernă, dacă o comunitate e nefericită, motivul este, adesea, că nutreşte idei ignorante, obiceiuri, convingeri si pasiuni care-i sunt mai dragi decât fericirea sau chiar viaţa. In epoca noastră periculoasă, văd mulţi oameni care par în­drăgostiţi de nefericire şi moarte si care se înfurie când li se vorbeşte de speranţă. Cred că speranţa este iraţională şi că, lăsându-se la pământ într-o disperare leneşă, nu fac decât să privească realitatea aşa cum este. Nu pot fi de acord cu ei. Păstrarea speranţei în lumea noastră ne solicită inteligenţa şi energia. Celor care disperă le lip­seşte, de multe ori, energia.

Ultima jumătate din viaţă mi-am trăit-o într-una din epocile du­reroase din istoria umană în care lumea merge spre mai rău, iar victoriile trecute, care păreau definitive, se dovedesc a fi fost doar temporare, în tinereţea mea, optimismul victorian era considerat un adevăr de la sine înţeles. Se credea că libertatea si prosperitatea aveau să se răspândească, încetul cu încetul, în lume printr-un proces ordonat si se spera că tirania, cruzimea şi nedreptatea vor scădea mereu. Aproape nimeni nu era hăituit de frica unor mari războaie. Aproape nimeni nu considera secolul al nouăsprezecelea un scurt interludiu între barbaria trecută şi cea viitoare. Celor care au crescut în atmosfera aceea le-a fost greu să se adapteze la lumea actuală. Le-a fost greu nu doar emoţional, ci şi intelectual. Ideile considerate odinioară adecvate s-au dovedit inadecvate, în unele direcţii, libertăţi preţioase s-au dovedit foarte greu de păstrat, în alte direcţii, mai ales în ce priveşte relaţiile dintre naţiuni, libertăţile preţuite odinioară s-au dovedit surse actuale de dezastru. Este nevoie de gânduri noi, speranţe noi, libertăţi noi şi restricţii noi asupra libertăţilor pentru ca lumea să iasă din starea primejdioasă de acum.

Nu pot pretinde că faptele mele legate de probleme sociale şi politice ar fi avut vreo importanţă considerabilă. Comparativ, este uşor să ai un efect imens predicând o dogmă precisă, ca cea comu­nistă. Dar, în ce mă priveşte, nu pot crede că omenirea are nevoie de precizie sau de dogmă. Cum nu pot crede pe de-a-ntregul nici într-o doctrină parţială, care să trateze doar o latură sau un aspect al vieţii umane. Unii susţin că totul depinde de instituţii şi că insti­tuţiile bune ne vor aduce în mod necesar mileniul de aur. Pe de altă parte, există alţii care cred că avem nevoie de o schimbare de per­spectivă si că, prin comparaţie, instituţiile sunt prea puţin relevante. Nu pot accepta nici una din aceste viziuni. Instituţiile modelează caracterul, iar caracterul transformă instituţiile. Reformele în cele două direcţii trebuie să meargă mână în mână. Iar pentru ca indi­vizii să păstreze gradul necesar de iniţiativă şi flexibilitate, trebuie să nu fie forţaţi cu toţii să se conformeze unei matriţe rigide; sau, ca să schimbăm metafora, nu trebuie încorporaţi în aceeaşi armată. Diversitatea este esenţială, deşi împiedică acceptarea universală a unei singure scripturi. Dar viziunea aceasta e greu de predicat, mai ales în vremuri frământate. Şi poate că rămâne fără efect până când experienţele tragice ne învaţă anumite lecţii amare.

Munca mea se apropie de sfârşit şi a venit vremea când o pot cuprinde într-o privire de ansamblu, în ce măsură am reuşit şi în ce măsură am dat greş? încă de la o vârstă fragedă, m-am considerat dedicat unor sarcini măreţe şi grele. Acum aproape trei sferturi de secol, în timp ce mă plimbam singur prin parcul Tiergarten, prin zăpada pe jumătate topită, sub soarele de martie cu scânteieri reci, m-am hotărât să scriu două serii de cărţi: una abstractă, care să se concretizeze treptat; cealaltă concretă, care să devină tot mai abs­tractă. Acestea urmau să fie încoronate de o sinteză care să îmbine teoria pură cu o filozofie socială practică. Cu excepţia sintezei finale, care încă îmi scapă, am scris acele cărţi. Au fost aclamate şi lăudate şi au influenţat gândurile multor bărbaţi şi femei, în privinţa aceasta, am reuşit.

Dar împotriva reuşitei acesteia se ridică două feluri de eşec: unul exterior, celălalt lăuntric.

Voi începe cu eşecul exterior: Tiergarten a devenit un deşert; poarta Brandenburg, prin care am intrat în parc în dimineaţa aceea de martie, a devenit graniţa dintre două imperii ostile, care mârâie unul la celălalt peste barieră şi pregătesc, macabru, distrugerea omenirii. Comuniştii, fasciştii şi naziştii au reuşit să pună la îndo­ială tot ce credeam eu a fi bun, iar în efortul de a-i înfrânge se pierde mare parte din ceea ce s-au străduit să păstreze cei care le-au stat împotrivă. Libertatea a ajuns să fie considerată o slăbiciune, iar tole­ranţa a fost constrânsă să îmbrace mantia trădării. Idealurile vechi sunt considerate irelevante şi numai doctrinele aspre atrag respect.

Eşecul lăuntric, deşi de prea puţină importanţă pentru lume, mi-a făcut din viaţa mentală o luptă perpetuă. Am pornit la drum cu o credinţă mai mult sau mai puţin religioasă în lumea eternă a lui Platon, în care matematica strălucea cu o frumuseţe ca a ulti­mului cânt din Paradisul lui Dante. Am ajuns la concluzia că lumea eternă e trivială şi că matematica este numai arta de a spune acelaşi lucru cu alte cuvinte. Am pornit la drum cu convingerea că iubirea, liberă şi curajoasă, poate cuceri lumea fără luptă. Am ajuns să susţin un război amar şi groaznic. Iată privinţele în care am eşuat.

Dar sub toată povara aceasta a eşecurilor, rămân conştient de ceva pe care-1 consider a fi o victorie. Se poate să fi conceput greşit adevărul teoretic, dar nu m-am înşelat când am crezut că există aşa ceva şi că merită să ne dedicăm lui. Se poate să fi crezut că drumul spre o lume cu oameni liberi şi fericiţi avea să fie mai scurt decât se dovedeşte a fi, dar nu m-am înşelat când am crezut că o astfel de lume este posibilă şi că merită să trăieşti pentru a o aduce mai aproape. Toată viaţa am urmărit o viziune atât personală, cât şi socială. Per­sonală: să am grijă de tot ce este nobil, de tot ce este frumos, de tot ce este blând; să îngădui momentelor de mare intuiţie să-mi ofere înţelepciunea lor în vremuri mai triste. Socială: să văd cu ochii ima­ginaţiei societatea care va fi creată, în care indivizii cresc liberi şi în care ura şi lăcomia şi invidia mor pentru că nu au cu ce să se hrănească, în toate acestea cred, iar lumea, cu toate ororile ei, nu m-a clintit.

 

Pe ELEFANT încã - 17 nov. 2020 - este la reducere cu 42%. A se vedea aici:
https://www.elefant.ro/autobiografia-lui-bertrand-russell_8149298e-f9a0-4e34-9ea4-6c3280960952


Salt la inceputul paginii