Misticismul științific al lui Russell
de Stephen Nathanson
Department of Philosophy and Religion
Northeastern University
Boston, MA, United States
Pagina lui Bertrrand Russel pe acest site aici
Care a fost relația dintre misticism și religie
cu filosofia lui Russell?
Majoritatea oamenilor, fără îndoială, ar
răspunde „niciuna!” Sau, dacă ar recunoaște
vreo relație, ar fi una complet negativă. Adică,
ei ar putea sublinia că Russell a respins misticismul
și toate celelalte forme de religie și a depus mult
efort pentru a le ataca. Russell scepticul a atacat dogmele
religioase. Russell reformatorul social a atacat instituțiile
religioase pentru conservatorismul lor social. Raționalistul
Russell a atacat ideea că înțelegerea mistică
este calea către cunoaștere.
Viziunea standard – aceea că religia nu a avut un impact
pozitiv substanțial asupra gândirii lui Russell – a fost
afirmată clar de A.J. Ayer . „Russell”,
scrie el,
nu a fost niciodată un teist sau ... un prieten al
religiei organizate,. dar era un om cu temperament
religios. În tinerețe, atitudinea sa față
de matematică a fost aproape mistică, a fost întotdeauna
sensibil la natură și la poezia romantică,
iar dorința sa ca existența umană să aibă
un sens s-a reflectat în stresurile emoționale ale vieții
sale private și în pasiunea pe care o aducea în politică. În
același timp, această tensiune mistică a fost
echilibrată de un puternic simț al ironiei și
de o inteligență sceptică și analitică; și aceasta
apare puțin în filosofia lui.[1]
Ayer nu neagă că Russell avea un „temperament
religios”. Nici nu neagă că viața și
activitățile lui Russell au fost influențate
de acest temperament.
Cu toate acestea, el neagă că ideile sau atitudinile
religioase au avut vreun efect asupra filozofiei generale
a lui Russell.
Toate acestea sunt foarte plauzibile și sunt
în concordanță cu multe dintre descrierile lui Russell
despre sine. Într-un interviu din 1959, el a vorbit despre
interesele religioase ca o caracteristică a adolescenței
sale și a remarcat că pierderea credinței sale
religioase l-a afectat foarte puțin[2].
Cu doi ani mai devreme, în prefața la De ce nu sunt creștin,
Russell părea să-și rezumă întreaga viziune
asupra religiei când scria: „Cred că toate marile religii
ale lumii... sunt atât neadevărate, cât și dăunătoare.”[3]
În ciuda acceptării pe scară largă
și a aparentului său sprijin din partea lui Russell
însuși, această interpretare a gândirii lui Russell
a fost pusă sub semnul întrebării de Ronald
Jager. În capitolul final al cărții sale, The
Development of Bertrand Russell's Philosophy , Jager
afirmă:
În ce privește religia, în ciuda
impresiei larg răspândite că relația ei cu
filosofia generală a lui Russell este în întregime externă,
voi sugera că este adevărat contrariul și anume
că religia este mult mai delicat întrețesută
în restul filosofiei sale decât apare la suprafață,[4]
Această remarcă trebuie să pară
pentru majoritatea cititorilor ca fiind bizară, pentru
că nu pare să existe un loc pozitiv pentru religie
în gândirea lui Russell. Cu siguranță, cartea
lui Russell, Religion and Science (1935), prezintă
o puternică opoziție între religios și științific
și se încadrează puternic de partea viziunii post-copernicane,
post-darwiniste asupra lumii, respingând teismul antropocentric
al creștinismului tradițional. Mai mult, deși
tonul este mai puțin strident, Russell a respins credința
cvasi-religioasă în unitățile mistice în eseul
său din 1914, „Misticism and Logic”, susținând
în schimb pluralismul metafizic și credința în realitatea
lumii spațio-temporale pe o descrie știința. De
asemenea, în același eseu, Russell a respins afirmațiile
referitoare la validitatea intuițiilor mistice, proclamând
gândirea rațională ca arbitru al adevărului.
Ce fel de doctrină religioasă ar putea, atunci,
să joace un rol pozitiv în gândirea lui Russel?
Înainte de a aborda teza specifică a lui Jager,
este de remarcat faptul că există pasaje din lucrările
lui Russell care sugerează că Russell a vrut să
evite o respingere totală a misticului și a religiosului,
că scopul său era să păstreze o parte
din aceste tradiții alături de angajamentul său
față de știință și de filozofarea
științifică. Luați în considerare
cuvintele de început din „Misticism and Logic”:
Metafizica, sau încercarea de a concepe lumea
ca întreg prin intermediul gândirii, a fost dezvoltată,
din prima, prin unirea și conflictul a două impulsuri
umane foarte diferite, unul îndemnându-i pe oameni către
misticism, celălalt îndemnându-i către știință... cei
mai mari oameni care au fost filozofi au simțit nevoia
dublă atât de știință, cât și de
misticism: încercarea de a le armoniza pe cele două a
fost cea care le-a umplut viața și ceea ce trebuie
întotdeauna, în pofida unei grele incertitudini, să facă
unele minți din filozofie, un lucru mai mare decât știința
sau religia.
Aici, Russell ia notă de tendințele conflictuale
dintre religie și știință, dar, în loc
să îndemne pur și simplu la o victorie pentru știință,
el sugerează că cei mai mari filozofi sunt cei care
încearcă să le armonizeze pe cele două. Iată
cel puțin un indiciu că Russell a considerat sintetizarea
religiei și științei ca pe un proiect valoros. Întrebarea
este dacă această remarcă este o anomalie sau
dacă, așa cum sugerează Jager, ar putea fi
un indiciu pentru un aspect important al gândirii lui Russell.
În încercarea de a susține afirmația că
religia este „delicat întrețesută” în alte părți
ale gândirii lui Russell, Jager ne îndreaptă atenția
către eseul lui Russell din 1902,”A Free Man’s Worship”(Credința
unui om liber). Mesajul acestui eseu este dublu: în primul
rând, că universul pe care știința îl dezvăluie
este total inospitalier pentru idealurile umane; în al
doilea rând, că trebuie să continuăm, totuși,
în slujirea acestor idealuri. Viața umană,
ne spune Russell, este „scurtă și neputincioasă”,
dominată de „omnipotenta materie”, supusă „cruzimii
nestăvilite” a naturii. În fața acestui lucru,
totuși, ființele umane trebuie să „prețuiască,
până să fie lovite de nenorocire, gândurile înalte,
care ne înnobilează scurta zi ... disprețuind spaimele
lașe ale sclavului Sorții, să venereze sanctuarul
pe care l-a construit cu mâinile sale ... netulburat de puterea
șansei, să-și păstreze mintea liberă
de absurda tiranie care guvernează viața lui exterioară...
mândru sfidător al irezistibilelor forțe care, preț
de o clipă, îi tolerează cunoașterea și
condamnarea, să susțină de unul singur, ca
un Atlas sleit de puteri, dar neînduplecat, lumea alcătuită
de propriile idealuri, în pofida marșului puterii inconștiente,
care îl calcă în picioare” (N.t. Am inclus un citat mai
extins din eseul Credința unui om liber,
pe care l-am găsit tradus în românește în volumul
intitulat chiar așa, publicat de Editura Vellant).
Aceasta este o viziune extrem de sumbră a universului
și se pune întrebarea dacă ar putea exista vreo
modalitate de a rămâne fideli faptelor descoperite de
știință, evitând în același timp concluzia
că lumea este complet ostilă idealurilor umane. Jager
susține că Russell a încercat să depășească
determinarea tragică a Omului Liber, oferind
o reinterpretare metafizică a lumii. Potrivit
lui Jager, metafizica analitică pe care Russell a dezvoltat-o
între 1902 și 1927 a fost inspirată
de nevoia religioasă de a face lumea mai acceptabilă
din punct de vedere uman. Concepțiile metafizice
ale lui Russell s-au dezvoltat, scrie Jager, „de mână
cu evoluția vederilor sale religioase” (p. 496).
Cheia acestei dezvoltări este o serie de idei
care diminuează puterea materiei impersonale și,
prin urmare, ridică statutul minții. Scopul
lui Russell, susține Jager, a fost de a „transforma și
remodela universul inconștient” astfel încât să
satisfacă nevoile „emoționale și spirituale”
(p. 492). Într-un pasaj cheie, Jager ne cere să
luăm în considerare
cariera universului material în gândirea
lui Russell: în A Free Man’s Worship(1902) materia
era o prezență ostilă, în The Problems of
Philosophy (1912) era ținută la o distanță
mai sigură, fiind o inferență (oarecum dubioasă)
în experiența imediată; în Our Knowledge of the
External World (1914) a devenit o construcție
logică pentru metafizică, în The Analysis
of Matter (1927) a 
devenit o construcție
științifică teoretică și mai
îndepărtată, utilă pentru scopuri științifice
selectate.(pag. 496—97)
Cum această diminuare progresivă a lumii
fizice a rezolvat, potrivit lui Jager, problema lui Russell
de a face lumea mai ospitalieră pentru idealurile umane? Ea
a rezolvat problema, spune Jager, pentru că „nu trebuie
să facem niciun eroism moral, așa cum era obiceiul
Omului Liber, în prezența propriei noastre construcții
logice! Trebuie doar să o acceptăm – un act care
este una cu construirea ei” ( p. 497). Mai succint: „când
lumea este reconstruită din datele simțurilor, ea
își pierde teroarea” (p. 505).
Cu alte cuvinte, mișcarea lui Russell către
fenomenalism și o interpretare logică construcționistă
a lumii fizice a fost motivată de nevoia de a depăși
lumea ostilă, străină a „Credinței
unui om liber”. Ceea ce Russell a numit „materie
atotputernică” a devenit, în lucrările sale analitice
ulterioare, o născocire a intelectului. Dacă
lumea se reduce în cele din urmă la ceva creat de noi,
atunci ea nu mai poate fi străină și dominatoare. Nu
trebuie să ne facem griji că idealurile noastre
sunt nepotrivite lumii descrise de știință.
Putem descrie teza lui Jager în două moduri. Fie
putem spune că Russell a fost motivat de o dorință
religioasă de a face lumea ospitalieră pentru idealurile
umane, chiar dacă Russell nu susținea nicio propunere
religioasă ca fiind adevărată, fie îi putem
atribui lui Russell credința în doctrina religioasă
că realitatea este ospitalieră pentru idealurile
umane și putem interpreta teoriile sale metafizice ca
pe o încercare de a dizolva conflictul dintre această
doctrină și afirmațiile științei
moderne. În ambele cazuri atunci, dacă Jager are
dreptate, există o componentă religioasă importantă
în filosofia lui Russell.
Găsesc această interpretare a lui Jager
atât profund interesantă, cât și profund greșită. În
restul acestei lucrări, voi face trei lucruri. În
primul rând, voi argumenta că Jager se înșeală
cu privire la motivația religioasă a trecerii lui
Russell spre construcționismul logic. În
al doilea rând, voi indica pe scurt ce motivează această
mișcare din partea lui Russell. În cele din urmă,
deoarece sunt de acord cu Jager că există un fir
mistic/religios care continuă să joace un rol în
gândirea lui Russell, voi explica care este acel rol.
Permiteți-mi să mă întorc mai întâi
la dificultățile cu interpretarea lui Jager. În
esență, Jager îl plasează pe Russell în compania
acelor filozofi care au încercat să reafirme preeminența
metafizică a mentalului și a personalului în opoziție
cu metafizica materialistă a științei post-galileiene. Spiritul
interpretării lui Jager este frumos surprins în descrierea
lui E.A. Burtt a reacțiilor filozofice la viziunea științifică
asupra lumii. Burtt scrie:
Metafizica modernă ... este în mare
parte o serie de proteste nereușite împotriva acestei
noi viziuni asupra relației omului cu natura. Berkeley,
Hume, Kant, Fichte, Hegel, James și Bergson — toți
sunt uniți într-o singură încercare serioasă,
încercarea de a-l repune pe om, cu pretențiile sale spirituale
înalte, într-un loc de importanță în schema cosmică.[5]
Burtt are cu siguranță dreptate în
a sublinia importanța acestui tip de motivație în
munca multor gânditori importanți, dar lista sa de filozofi
ar trebui să ne ridice suspiciunile cu privire la teza
lui Jager. Russell nu era un hegelian. Mai mult,
el a respins teoria kantiană a matematicii și l-a
criticat în mod specific pe Bergson în „Misticism and Logic”. În
același eseu, Russell a respins pragmatismul și,
deși îi datora mult monismului neutru al lui James, a
fost un critic constant al pragmatismului.
Russell nu numai că nu era simpatic cu filozofii
în compania cărora interpretarea lui Jager l-ar fi plasat,
ci nu era simpatic cu ei tocmai pentru că ei căutau
să injecteze un element personal în teoriile lor metafizice.
Russell nu numai că a crezut că aceste încercări
au dat naștere unor teorii false. El a considerat
că aceste teorii sunt extrem de neatractive. Contrar
sugestiei lui Jager, el a fost de fapt respins de gândul că
universul s-ar putea dovedi a fi personal în acest sens metafizic
și a acordat o valoare deosebită evadării din
uman și personal.
Putem vedea acest lucru în atitudinea lui față
de matematică. Scriind în 1902, el a lăudat
cercetarea matematică pentru că oferă „contemplarea
a ceea ce este non-uman, descoperirea că mintea noastră
este capabilă să se ocupe de materiale care nu sunt
create de ea, mai presus de toate, conștientizarea că
frumusețea aparține lumii exterioare cât și
celei interioare”. Matematica, a adăugat el, ne poartă
departe „de ceea ce este uman, în regiunea necesității
absolute”. În același eseu, el a atacat filozofii
care reduc matematica la statutul de legi ale gândirii sau
artefacte ale psihologiei umane, susținând că prin
„această opinie adevărata demnitate a rațiunii
este foarte mult coborâtă” (ibid.). Russell și-a
exprimat același sentiment mulți ani mai târziu
în lucrarea sa din 1959, My Philosophical Development:
„Matematica a încetat să-mi mai pară non-umană
în chestiunea subiectului ei. Am ajuns să cred, deși
foarte reticent, că ea constă în tautologii... Nu
mai pot găsi nici o satisfacție mistică în
contemplarea adevărului matematic.”
Mai mult, Russell și-a exprimat o aversiune similară
față de intruziunile umanului și personalului
în filozofie. În The Problems of Philosophy, o
lucrare pe care Jager o vede ca începutul diminuării
lumii fizice străine, Russell scria:
Orice dobândire a cunoașterii este
o lărgire a Sinelui, dar această extindere ... nu
este obținută atunci când, luând Sinele așa
cum este, încercăm să arătăm că lumea
este atât de asemănătoare cu acest Sine, încât cunoașterea
ei este posibilă fără admiterea a ceea ce pare
străin. . . măreția sufletească
nu este favorizată de acele filozofii care asimilează
universul Omului.
Comentând în continuare filozofiile centrate pe uman,
el a adăugat: „Această concepție ... pe lângă
faptul că este neadevărată ... are efectul
de a-i răpi contemplației filozofice tot ceea ce
îi dă valoare, deoarece îngrădește contemplarea
la Sine” (p. 159). După cum arată aceste citate,
Russell a apreciat matematica și filozofia pentru că
acestea au oferit o evadare din Sine și din uman. El
a denunțat în mod specific tendințele filozofice
de a umaniza non-umanul, fie în matematică, fie în metafizică.
Deoarece majoritatea acestor citate provin din perioada
anterioară dezvoltării de către Russell a doctrinei
construcției logice, merită să închei critica
mea asupra interpretării lui Jager cu un pasaj din Autobiografia
lui Russell. Pasajul a fost scris în jurul anului
1931, după finalizarea lucrărilor pe care Jager
le descrie și a căror motivație încearcă
să o explice. Dacă Jager ar fi corect, ne-am aștepta
ca Russell să fi găsit plăcere în reducerea
lumii fizice la o construcție a minții. Exact
opusul este cazul. Russell a scris:
Odinioară, cruzimea, răutatea, patimile
frământate și învechite ale vieții omenești
mi se păreau ceva mărunt, inclus, ca o discordanță
dizolvată în muzică, în splendoarea stelelor și
procesiunea maiestuoasă a erelor geologice. Și
ce dacă universul s-ar sfârși într-o moarte universală? Rămânea
la fel de calm și de magnific. Dar acum toate acestea
s-au micșorat până când au ajuns nu mai mari decât
propria mea reflexie în ferestrele sufletului, prin care privesc
afară la noaptea neantului. Rotirile nebuloaselor,
nașterea și moartea stelelor, nu sunt altceva decât
niște ficțiuni convenabile în efortul trivial de
a-mi înlănțui una de alta senzațiile și,
poate, și pe ale altora, nu cu mult mai buni decât mine.
Nu s-a clădit niciodată vreo temniță atât
de întunecată și de strâmbă ca cea în care
ne închide fizica umbrelor din vremea noastră, căci
orice prizonier a crezut că în afara zidurilor lui există
o lume liberă; dar acum întregul univers a devenit o
închisoare. Afară este întuneric, iar când voi muri va
fi întuneric și pe dinăuntru. Nu există splendoare,
vastitate nicăieri; numai trivialitate preț de o
clipă și apoi nimic.
De ce să trăiești într-o astfel de lume? De
ce să și mori? (pag.245-246, HUMANITAS)
Aceasta a fost reacția lui Russell la viziunea
asupra lumii care, conform lui Jager, trebuia să depriveze
universul fizic de teroarea sa și să restabilească
centralitatea a ceea ce este important din punct de vedere
uman.
Concluzia mea este că reducționismul lui
Russell nu a provenit din motivații religioase sau personale
de genul celor pe care le descrie Jager. Russell nu a
găsit nicio consolare religioasă în reducerea „materiei
atotputernice” și a „imperiului întâmplării” la
construcții logice din date senzoriale.
Care a fost, atunci, motivația trecerii lui Russell
la construcționismul logic? Răspunsul meu la
această întrebare va fi scurt, deoarece este unul familiar. Trecerea
lui Russell către construcționismul logic a fost
motivată de dorința de a face cunoștințele
empirice cât mai sigure posibil. Russell însuși
a remarcat că, în ceea ce privește filozofia, motivul
„care a funcționat la început și a continuat cel
mai mult timp a fost dorința de a găsi o cunoaștere
care să poată fi acceptată ca fiind cu siguranță
adevărată”. El și-a început cartea The
Problems of Philosophy cu întrebarea: ”Există
în lume vreo cunoaștere care să fie atât de sigură
încât nici un om rezonabil să nu se îndoiască de
ea?” (pag. 7).
Această căutare clasică a certitudinii,
atunci când este aplicată la credințele de bun simț
despre lumea fizică și la teoriile fizicii, este
cea care a condus la strategia lui Russell de a construi lumea
din date senzoriale. Legătura dintre dorința
de certitudine și nevoia de construcții din datele
senzoriale a fost exprimată succint în eseul lui Russell
din 1914, „The Relation of Sense-Data to Physics”.
„Fizica”, scria Russell,
se spune că este o știință
empirică, bazată pe observație și experiment. Se
presupune că este verificabilă... În fizică,
așa cum se arată în mod obișnuit, datele senzoriale
apar ca funcții ale obiectelor fizice: atunci când anumite
unde ating ochiul, vedem anumite culori și așa mai
departe. Dar undele sunt de fapt deduse din culori, nu
invers. Fizica nu poate fi considerată ca bazată
în mod valid pe date empirice până când undele nu au
fost exprimate ca 
funcții ale
culorilor și ale altor date senzoriale.
Deoarece tocmai acest lucru și-a propus Russell
în lucrările pe care Jager dorește să le explice,
nu trebuie să căutăm mai departe o explicație
a motivului pentru care Russell a adoptat punctul de vedere
logic construcționist. Pentru Russell, construcțiile
au oferit calea către certitudine.
Așadar, nu există nimic în teza lui Jager
despre influența religioasă asupra filosofării
lui Russell? A fost misticismul, așa cum sugerează
Ayer, ceva pe care Russell pur și simplu l-a depășit? Răspunsul
meu la ambele întrebări este negativ. Cu Jager,
cred că misticismul religios al lui Russell a influențat
forma generală a gândirii sale, că Russell a căutat
o sinteză a gândirii științifice și mistice/religioase,
mai degrabă decât să renunțe pur și simplu
la misticul/religiosul în favoarea științificului.
Această sinteză a fost realizată de
Russell în perioada din jurul anilor 1912—14 și o putem
înțelege cel mai bine luând în considerare concepțiile
sale despre știință și despre misticism. Despre
știință, Russell a scris în eseul său
din 1913, „Locul științei într-o educație liberală”,
„Miezul perspectivei științifice este refuzul de
a ne considera propriile dorințe, gusturi și interese
ca oferind o cheie pentru înțelegerea lumii. ” (Misticism
și logică, p. 37). A fi științific,
potrivit lui Russell, înseamnă a obține o anumită
formă de obiectivitate impersonală. După
cum a explicat,
Atitudinea științifică
a minții implică eliminarea tuturor celorlalte dorințe
în interesul dorinței de a cunoaște — implică
suprimarea speranțelor și temerilor, iubirilor și
urii și a întregii vieți emoționale subiective,
până când devenim supuși materialului, capabili
să îl vedem sincer, fără preconcepții,
fără părtinire, fără nicio altă
dorință decât aceea de a-l vedea așa cum este
și fără nicio credință că ceea
ce este ar trebui să fie determinat de o relație,
pozitivă sau negativă, cu ceea ce ne-am dori să
fie... (Misticism și logică, p. 38)
Realizarea acestei atitudini
și canalizarea eforturilor către ea au, a considerat
Russell, beneficii spirituale uluitoare, beneficii precise
de genul celor pe care Russell din „Credința unui
om liber” și le-a dorit cu tărie. După
cum a concluzionat în același eseu despre știință,
„Dorința pentru o viață mai largă și
interese mai largi, pentru o evadare din circumstanțe
private și chiar din întregul ciclu uman recurent al
nașterii și morții, este îndeplinită de
perspectiva cosmică impersonală a științei,
ca de nimic altceva.” (Misticism and Logic, p. 39)
Să ne întoarcem acum la misticism și să
vedem cum l-a conceput Russell și ce i s-a părut
atrăgător la el. În eseul „Misticism and Logic”,
Russell a atribuit misticului o serie de doctrine epistemologice
și metafizice - credința în intuiții sau revelații
speciale, credința în unitatea tuturor lucrurilor și,
prin urmare, a irealității timpului și a spațiului
ca obiecte separate, dizolvarea distincției dintre bine
și rău. Câteva dintre aceste trăsături
Russell le-a supus criticii, dar în centrul misticismului
el a găsit două lucruri care l-au atras: în
primul rând, un accent pe privirea lucrurilor în mod impersonal
și, în al doilea rând, o liniște care a apărut
din atingerea viziunii impersonale a realității.
Rezumând ceea ce putea și ceea ce nu putea fi învățat
din misticism, Russell a atribuit „o valoare inestimabilă
emoției mistice”, observând că ea „dezvăluie
o posibilitate a naturii umane — o posibilitate a unei vieți
nobile, mai fericite și mai libere decât oricare alta
care ar putea fi realizată altfel. Dar ea nu dezvăluie
nimic despre non-uman sau despre natura universului în general..." (Misticism
și logică, p. 27). Deși misticul poate
pretinde că vede că lumea este bună, Russell
a susținut că „o contemplare imparțială,
eliberată de orice preocupare față de Sine,
nu va judeca lucrurile în bune sau rele, deși este foarte
ușor combinată cu acel sentiment de iubire universală
care îl face pe mistic să spună că întreaga
lume este bună” (ibid.). Deși dorința
misticului de a spune că lumea este bună poate duce
la intruziuni ale personalului în doctrina mistică, o
mare parte din mesajul misticului transmite o apreciere a
spiritului altruist, impersonal și non-evaluator pe care
Russell îl prețuia.
Dacă această viziune impersonală a
universului se află în centrul atât al misticismului
cât și al științei atunci, oricât de diferite
ar putea fi ele în doctrină, în inimile lor mistica și
știința sunt una.
Astfel, Russell, atacând doctrina intuiției mistice,
ar putea chiar susține că spiritul științei
este mai fidel esenței misticismului decât este filosofia
care pretinde valabilitate pentru aceste momente de 
iluminare personală. După
cum a spus el,
În susținerea reținerii și
a echilibrului științific, spre deosebire de afirmarea
de sine a încrederii în intuiție, îndemnăm doar,
în sfera cunoașterii, la acea amploare a contemplației,
acea dezinteresare impersonală și acea libertate
de preocupările practice care au fost inculcate de toate
marile religii ale lumii. Astfel, concluzia noastră,
deși ar putea să intre în conflict cu credințele
explicite ale multor mistici, nu este, în esență,
contrară spiritului care inspiră acele credințe,
ci mai degrabă este rezultatul adevăratului spirit
aplicat în domeniul gândirii. (Misticism and Logică,
p. 20)
Această sinteză a ceea ce este mai bun din
tradiția mistică/religioasă cu ideea de știință
a fost cea care l-a condus pe Russell la susținerea pasionată
a valorii științei și a unei abordări
științifice a filozofiei. Russell a simțit
că atitudinea mistică ar putea arăta valoarea
lumii, dar că orice încercare de a spune care este acea
valoare ar duce pur și simplu la o știință
proastă sau la o filozofie proastă. Persoana
care venerează lumea va dori pur și simplu să
o descrie.
Pentru a nu crede că asocierea dintre științific
și mistic a fost o trăsătură doar temporară
a gândirii lui Russell, merită citat un pasaj din cartea
din 1931, The Scientific Outlook. Punând în contrast
știința ca metafizică cu știința
ca tehnică de manipulare a lumii, Russell a scris: ”...valoarea
științei ca metafizică aparține... odată
cu religia, arta și dragostea, odată cu urmărirea
viziunii beatifice... este o valoare care este religioasă,
nu politică, și nici chiar morală.” 15 Și
în 1945, încheind capitolul despre John Dewey din History
of Western Philosophy, Russell a atacat din nou viziunea
centrată pe om, care este esențială pentru
pragmatism, acuzând susținătorii unor astfel de
opinii de ceea ce el a numit „impietate cosmică”, o
acuzație care este evident religioasă în implicațiile
sale. Temele din Misticism și Logică au rămas
înglobate în gândirea sa.
Pentru a fi corect față de Jager, vreau
să subliniez că există pasaje în care el sugerează
interpretarea pe care am avansat-o eu. Astfel, el scrie
că „ceea ce este valoros în perspectiva religioasă
poate fi păstrat acum prin transferul intact, într-o
nouă dimensiune” (p. 498). Mai târziu, el descrie credința
Omului Liber ca fiind „asimilată credinței metodei
științifice" (p. 499). Mai mult, el subliniază
afirmația lui Russell că elementul de supunere este
comun atât tradițiilor religioase, cât și științifice.
Cu toate acestea, Jager nu reușește să vadă
tensiunea dintre accentul lui Russell pe impersonal ca fiind
crucială atât pentru știință, cât și
pentru religie și propriul accent pe centralitatea personalului
în metafizica analitică a lui Russell. Prin urmare, teza
pe care am înaintat-o, deși sugerată pe alocuri
de Jager, nu reiese clar în discuția sa, deoarece este
încurcată cu o altă viziune destul de distinctă
și chiar opusă. Care a fost, atunci, rolul motivațional
al misticismului în filosofia lui Russell? Odată
ce Russell a realizat o sinteză a misticului și
a științificului, el a putut continua să susțină
cu toată inima știința și filozofarea
științifică. O mare parte din cariera
sa ulterioară a fost dedicată promovării științei
în fața filosofilor și a publicului larg și,
ca și în reconstrucțiile sale logice, realizării
programului de filozofie științifică pe care
l-a schițat în 1912—14. Putea să facă
aceste lucruri și chiar să atace filosofi cu orientare
mistică, precum Bergson, simțindu-se fidel spiritului
misticismului și, prin urmare, fără să
simtă că ar trăda ceva ce considera ca având
„o valoare inestimabilă”.
După ce a spiritualizat efortul științific,
Russell a putut recomanda ca filozofii să-i imite
pe oamenii de știință, lucru pe care l-a făcut
în eseul său din 1914 „On Scientific Method in Philosophy”. Noii
filozofi științifici, potrivit lui Russell, s-ar
angaja în analiză, nu în sinteză. Munca lor
ar fi „pe fragmente și provizorii”, mai degrabă
decât globală și orientată spre certitudine. Mai
presus de toate, ar fi liberă de încurcături etice. „Filozofia
științifică, așadar, care urmărește
doar înțelegerea lumii și nu în mod direct vreo
altă îmbunătățire a vieții umane,
nu poate ține seama de noțiunile etice fără
a fi îndepărtată de acea supunere la fapte care
este esența temperamentului științific.” Misticism
and Logic, p. 83). Ceea ce Russell nu reușește
să sublinieze aici este că motivele sale pentru
această concluzie sunt, cel puțin în parte, etice
și religioase.
Există numeroase ironii cu privire la situația
lui Russell. În aceste eseuri, Russell a făcut multe
pentru a stabili cursul filozofiei academice în secolul al
XX-lea. Noul filozof analitic ar fi tentativ și
limitat în scopurile sale. El ar evita sinteza globală
și problemele de etică, politică și religie
personală. El „ar renunța la speranța
de a rezolva multe dintre problemele mai ambițioase și
mai interesante din punct de vedere uman ale filozofiei tradiționale”
(ibid., p. 92). În timp ce această descriere a stabilit
idealul pentru mulți practicanți, Russell însuși
nu și-a limitat niciodată gândirea sau scrisul în
aceste moduri. A scris din ce în ce mai mult pe subiecte
încărcate de valori și prin gândirea sa a vizat
„îmbunătățirea vieții umane”. În
plus, eseurile care au oferit rațiunea filosofării
științifice au fost exemple magistrale ale genului
de filozofie tradițională care se ocupă de
probleme „interesante din punct de vedere uman”. În cele
din urmă, prin lucrare după lucrare, el nu numai
că a analizat știința, ci a încercat să
sintetizeze descoperirile acesteia, încorporându-le într-o
metafizică generală. Oricât de influent a fost
modelul său de filozofie științifică,
Russell însuși nu a fost niciodată constrâns de
acesta.
Articolul
original în engleză se află aici:
https://www.researchgate.net/publication/254624694_Russell%27s_Scientific_Mysticism
Traducerea în românește îmi aparține, V.J.
Sublinierile cu bold îmi aparțin.
