-        Suntem creați cu un imbold și o necesitate care ne trimite pe toți în căutarea Sinelui nostru Întru-adevăr, fie că suntem conștienți, fie că nu. Această călătorie este o spirală și niciodată o linie dreaptă.

-        Suntem creați cu o neliniște interioară și o chemare care ne îndeamnă la riscurile și promisiunile unei a doua jumătăți a vieții noastre. Există în fiecare din noi un gol cât Dumnezeu – de forma lui Dumnezeu! -, care așteaptă să fie umplut. Dumnezeu este cel ce creează nemulțumirea pe care doar harul și, în cele din urmă, dragostea divină o poate satisface.

-        N-ar trebui să încercăm să ne umplem sufletul și mintea cu dependențe ce ne amorțesc, cu tactici diversioniste sau distracții fără sens. Răul ia mai degrabă forma superficialității și a orbirii decât pe a celor trecute de obicei în lista ”păcatelor grave”. Dumnezeu se ascunde și se găsește tocmai în profunzimea tuturor lucrurilor, poate chiar, mai ales, în sondarea și cercetarea căderilor și a eșecurilor noastre. Păcatul trebuie să rămână la suprafață, vizibil, chiar și în cazul lucrurilor sfinte cum sunt Biblia, sacramentele sau biserica.

-        Dacă mergem în profunzimea lucrurilor, începem să dăm de ceva substanțial, ”real”, și atemporal. Vom trece de la elementele de bază necesare celor ”începători în credință” la o cunoaștere lăuntrică reală. Asta e valabil mai ales dacă ni s-a întâmplat vreodată în viață să (1) iubim profund, (2) să însoțim pe cineva care a făcut marea trecere prin misterul morții (3) sau să fim pătrunși, în fața misterului, timpului sau frumuseții vieții, de acel amestec de uimire și venerație care ne schimbă complet viața.

-        Către acest ”ceva real” trimit toate religiile lumii când vorbesc despre paradis, nirvana, fericire sau iluminare. Nu se înșelau deloc; singura lor greșeală a fost că au dus-o în lumea cealaltă sau ce va să vină. Dacă va exista un rai mai târziu, asta este pentru că în primul rând el există acum.

-        Aceste evenimente devin angajamentul, garanția, indiciul și promisiunea a ceva etern. Odată ce atingeți Realul, dinlăuntru vi se impune insistent evidența că, dacă Realul este Real, el trebuie să fie etern, netrecător. Dacă vreți, o puteți numi o iluzie a omului care își ia dorințele drept realitate, dar omenirea a avut încă de la început intuiția acestei evidențe. Isus a formulat-o ca promisiune atunci când i-a vorbit femeii samaritene despre ”un izvor de apă care țâșnește spre viața veșnică” (Ioan 4:14). Cu alte cuvinte, Raiul/uniunea/dragostea apar acum în interiorul nostru, mult mai mult decât dintr-un simplu sistem de credințe sau din vreun alt sistem căruia omul îi poate aparține și care, în mare măsură, rămâne în afara sinelui.

Și așa, precum Ulise, plecăm din Itaca și ne întoarcem în Itaca, dar acum această destinație înseamnă cu adevărat acasă, pentru că totul e inclus și nimic irosit sau detestat; chiar și părțile întunecate sunt folosite în favoarea noastră. Totul este iertat. Ce altceva ar putea fi acasă?! Poetul grec Konstantinos Kavafis exprimă cel mai frumos această revelație într-un poem faimos intitulat Itaca, ce are numeroase traduceri, deși cea de mai jos îmi aparține în mare măsură:

Itaca ți-a oferit acest drum minunat.
Fără ea, nu ai fi pornit niciodată pe el,
cu marea înțelepciune câștigat pe-acest drum,
Cu atâta experiență adunată,
Înțelegi în sfârșit ce înseamnă de fapt Itaca.

Sursa: Richard Rohr – Căderea întru înălțare. Spiritualitate pentru cele două jumătăți ale vieții, pp. 117-118, Editura HUMANITAS, 2022. Traducere din engleză de Teodora Ghivirigă și Ramona Scribleac