|
povestire tradusă
din volumul „Nu există lucrare mai urgentă decât aceea de a te aşeza în linişte şi de a te consuma de Iubire!” Astfel spuse Vocea răsunătoare, făcând să răsune vidul chiliei, vid asemenea unui craniu debarasat de orice gând. Era noapte. Toată lumea dormea. Singură într-un colţ, o foarte mică lumânare ardea şi se consuma şi ea. Catherine îşi schimbă poziţia genunchilor aşezaţi pe lespedea chiliei. Era aşezată pe călcâie, cu mâinile una într-alta, acoperită cu mantia ei. De săptămâni de zile Vocea o trăgea din pat, imperativ, la această oră la care neliniştile egoiste ale oamenilor sunt absente, în care toată lumea lor se scufundă în uitare. Dintr-odată, liniştea se umple de clinchete, de sunete grave de clopote mari, de dangãte şi toate aceste sunete magnifice îi arătau Catherinei că, deşi cu ochii larg deschişi, nu dormea. Singură absenţa de lucruri de văzut şi de auzit ar fi putut să o facă să creadă aceasta. Cu un gest vioi, dădu la o parte cearşaful şi, fără să se îmbrace, îşi aruncă rasa pe umeri. Îngenunchiată pe lespede, ea dialoga cu Dumnezeu. „Nu există lucrare mai urgentă decât aceea de a te aşeza în linişte şi de a te consuma de Iubire!” Vocea aceasta era oare în interior sau în afară? Nu ştia nimic despre aceasta. Aceste întrebări au ele un sens? Ştia pur şi simplu că, deşi puternică ca şi tunetul, ea nu deranja cu nimic calmul dimprejur. Nimeni nu ar auzi-o. Cuvintele pe care le spunea ardeau. Ele îi aprindeau în piept un jeratic care reîncălzea şi calcina totodată. Îi era imposibil să le scape. Erau pur şi simplu ordine. Catherine îşi trase faldul mantiei ei spre ea şi se consuma, aşa după cum voia Vocea. - Dar pentru ce, Doamne? Pe moment, nu discuta. Punea această întrebare pentru mai târziu. Ştia că, odată în picioare, în plină zi, risca să fie asaltată de comentariile ironice ale lui Bernardo, Cesario şi ale multor altora. - La ce îţi serveşte această viaţă claustrată care abia contemplă lumina soarelui? Care nu realizează nimic? Pe care oamenii o ignoră? Care este valoarea acestei existenţe petrecute în secret, care nu lasă nimic tangibil în urma ei? Care nu foloseşte forţa braţelor şi resursele inimii ei, nici la slujirea unui soţ, a unui copil, sau a celor pe care îi ajunge nenorocirea? În noapte, Vocea făcea ca îndoielile să ardă asemenea unor frunze moarte. Ea făcea din ele o lumină orbitoare care ardea aşa cum Catherine ardea. Fără a ezita, Catherine se supunea şi lăsa focul să o cuprindă. - Am vrut pentru tine destinul cel mai înalt! spuse Vocea; cel mai înalt şi cel mai obscur. - Da, Doamne. - Căci nu există lucrare mai urgentă decât aceea de a te consuma de Iubire! Astfel ridică sfinţii lumea, aşa am ridicat-o eu. Oamenii consideră că trebuie să-mi răspândească cuvântul, să realizeze lucrările mele, iar când scopurile lor sunt mai puţin înalte, ei caută să transforme în folosul lor faţa pământului pentru a obţine de acolo maximum de plăcere. Ei greşesc. Principalul este a iubi. Mulţimea nu atribuie nici o valoare acestor existenţe petrecute în anonimat, care nu studiază, nici nu construiesc. Dar este fals. Căci eu spun că numai acestor existenţe le este dată puterea de a ajuta. Deşi lucrarea lor este invizibilă, nu este alta mai mare. Ele îndepărtează pentru fraţii lor obstacolele care îmi acoperă faţă şi le permit să contemple splendoarea divină. Ele îi inspiră, fără ca ei să ştie, toate ideile lor generoase. Ele luptă pentru ei contra demonilor care sunt îndoiala, descurajarea şi ignoranţa. Ele îi consolează de tristeţea şi deznădejdea lor. Ele suportă cu bucurie o parte din suferinţele lor şi îi uşurează astfel de o povară contra căreia ei se revoltă. Astfel, aceste suflete se consumă şi sarcina lor o imită pe cea a lui Dumnezeu care se consumă prin ele. Căci Dumnezeu nu face nici o altă lucrare decât aceea de a se consuma de Iubire pentru creaţie, Iubirea este singura operă a lui Dumnezeu. Catherine simţi imensa căldură care se răspândi în pieptul ei. Lumina îi inundă faţa. Zâmbeşte. Cu toate acestea, se simţea rău, căci i se părea că Iubirea pe care o conţinea este prea puternică pentru ea. Era un supliciu să simtă că nimic nu putea nici să o exprime, nici să-i dea o formă, căci s-ar fi golit deja în creaţia întreagă. - Flacăra unei singure şi mici lumânări într-o încăpere obscură iluminează lumea dacă această lumânare se consumă de Iubire, spuse Vocea. Puţin contează că nimeni nu o ştie, căci în această Iubire, toate fiinţele sunt reconciliate. Sunt salvate, căci în această flacără nu mai există fiinţă care se poate vedea. Nu exist decât eu însumi, într-un veşnic faţă către faţă. Oricine se consumă astfel de Iubire ajunge pe neaşteptate în dialogul pe care l-am stabilit cu mine însumi din negura timpurilor. El pătrunde acolo şi descoperă scena care se joacă fără ştirea tuturor, de când e lumea lume. Atunci, martor mut al acestei minuni, totală inexistenţă, el se scaldă în Viaţa mea. Căci tu nu eşti nimic şi eu sunt cel ce Sunt. Lacrimi începură să se rostogolească pe obrajii Catherinei. Nu erau lacrimi care să scuture corpul, ci lacrimi domoale care se prelingeau ca un preaplin fără a se opri, continuu, bob cu bob , şi cărora ea nu le acorda nici o atenţie. A face aceasta ar fi fost impur, ca şi cum s-ar opri asupra ei însăşi, şi-ar încremeni paşii pentru a se privi într-o stare agreabilă pe care ştia din instinct că trebuia s-o uite imediat. Pe măsură ce Vocea vorbea, ceea ce spunea ea se realiza într-o clipită, adică Catherine parcurgea acum cu viteza fulgerului mari fragmente din existenţa ei şi se afla plasată diferit în ele. Revedea scene care o făcuseră să sufere, şi nu mai suferea. Apărea în teritorii pe care le credea solide, şi ele îşi luau zborul în fum. Plutea fără efort deasupra dorinţelor insurmontabile, a frustrărilor torturante, şi muntele se dovedea a fi un muşuroi şi râpa se netezea. Într-o secundă ea parcursese mii de leghe şi era copleşită, îndestulată dincolo de orice măsură. În acest mod straniu, în acest sens, tot ceea ce spunea Vocea era un ordin. Era o voce care avea puterea de a realiza. Era Verbul creator. În mijlocul acestui peisaj, s-a ivit o gămălie de ac. Era minusculă, şi totuşi, purta un cuvânt. Acest cuvânt era „Paolo”. Într-o fracţiune de secundă, tot trecutul pe care l-a petrecut cu el îi trecu prin faţa ochilor. Era acolo zâmbetul lui, buclele părului lui de pe pernă, nopţile de iubire, apoi strigăte de mânie şi lacrimi. Paolo… delicatul practicant de scrimă, poetul îndemânatic, seducătorul, trândavul, cel care găsea totdeauna cum să o facă să râdă, să o încânte şi atunci când era supărată, să se simtă compătimită. Paolo pe care ea îl găzduise şi hrănise, la început presupunând doar pentru o noapte, apoi pentru o săptămână, apoi pentru un an, cel căruia îi cunoştea atât de bine slăbiciunile, dar care era dragul ei, iubitul ei… S-a revăzut abandonată pe neaşteptate, când averea(norocul) ei a cunoscut loviturile soartei, singură în faţa datoriilor, apoi în faţa bolii care i-a furat temporar frumuseţea în timp ce Paolo îşi găsise o amantă mai tânără, mai veselă, în faţa căreia putea să joace rolul bărbatului fără să-şi asume nici o responsabilitate. Catherine şi-a adus aminte de durerea ei, de infidelitatea lui, de gelozia ei. A retrăit scenele ruşinoase în care fiecare îşi înşira sacrificiile, reale sau presupuse, consimţite pentru celălalt. Auzea cuvintele şfichiuitoare prin care amantul ei îi reproşa că nu este deloc femeie pentru că ea i-a dat ajutor, ceea ce, fiind rolul bărbatului, se dezvăluia astăzi ca fiind ceva oribil de umilitor pentru el! La acea vreme, Catherine era atât de naivă încât era aproape proastă(de bună). Nu avea arta de a-şi imagina că la cei slabi, cel mai bun mijloc de a se debarasa de gratitudine consta în a-i urî pe cei care i-au ajutat. Dacă darurile primite constituiau o ofensă, nimic nu era datorat! Mai rău încă, Paolo îi reproşa până şi energia ei: pentru că se putea conta pe ea, pentru că ea era puternică, nu era nevoie să-şi facă probleme pentru ea… Chiar şi în mijlocul acestui aparent naufragiu, ea ştia să găsească resursele pentru a supravieţui, a şi arătat-o de altfel. Aceste cuvinte se dovedeau a fi juste, chiar dacă celelalte exprimau o anumită rea credinţă. Catherine ştia bine de fapt precauţiunile pe care şi le-a impus pentru a menaja susceptibilitatea tânărului ei amant, câtă delicateţe şi câtă şiretenie i-au trebuit ca să nu pară mai mare decât el. Paolo… Pe vârful acului se aflau disperarea, gelozia, ura, apoi ani şi ani de zile de-a lungul cărora, din adâncul acestei mănăstiri, ea şi-l imagina trecând din floare în floare, cu scuzele pe care atât de bine ştia să le pună în versuri şi să le cânte cu buzele lui senzuale. Îşi amintea că îi oferise lui Dumnezeu, zi de zi, durerea şi ticăloşia ei. „Nu există supliciu mai mare decât să urăşti, gândea ea; toate fiinţele tind spre această bucurie ultimă care este aceea de a iubi. Căci Iubirea este adevărata noastră natură. Şi cel care urăşte este nu numai despărţit de celălalt ci, mai rău încă, despărţit de el însuşi.” Catherine era lucidă la acea vreme: „Cum nu iubim noi, de fapt!” constata ea. Dar, cum nu putea să împiedice aceste gesturi vindicative ale inimii ei, se mulţumea să le contemple şi să le ofere lui Dumnezeu. În fiecare dimineaţă ea îi spunea: - Doamne, iată mizeria mea, pe care ţi-o ofer. Ţie nu pot să-ţi ascund nimic. Vei şti să o transformi în lumină, căci ţie toate îţi sunt cu putinţă. Eu nu pot nimic. Nu pot să lupt. Sunt în mâinile tale. Deşi inima mea este atât de întunecată, tu ştii că te iubesc. În tine îmi pun încrederea. Eşti singura slavă din univers. De aceea îmi plec cu umilinţă capul înaintea ta, Doamne, şi îţi sărut picioarele. Primeşte umila mea ofrandă, căci nu am nici o virtute să-ţi ofer. Nu am decât păcate. Dar aceste păcate îmi înmiresmează sufletul şi ţi le dau. Doamne, numai tu eşti! - Nu trebuie să lupţi contra răului, spusese Vocea care atunci, nu se făcea auzită decât cu intermitenţă; ai dreptate, oferă-mi-l mie, iar tu cultivă binele. Cântă numele meu. Răul este problema mea, nu a ta! Problema ta este să mă iubeşti. Nu trebuie decât să-mi contempli faţa. Problemele tale sunt derizorii. În ele, tu încă te ocupi de tine, în loc să ai încredere în mine. Nu ştii că eu te-am salvat deja? Înainte chiar de naşterea t , eu te-am răscumpărat! Pe vârful acului, au apărut anii următori. Pe această imagine, Catherine adora. Adora întâi de toate arzând de ranchiună, apoi cu o rană care când se deschidea, când se închidea… apoi cu înţelegere, cu calm, în cele din urmă cu uitare. Paolo se ştersese. - Tu l-ai uitat pe Paolo, tună Vocea care era în vârful acului şi făcea să defileze amintirile; dar aceasta nu este uitarea cea justă. Paolo trebuie să renască! - Să renască! exclamă Catherine înnebunită… Şi iată că asemenea unei păsări care îşi ia zborul şi descoperă la fiecare bătaie din aripă un peisaj mai vast şi mai frumos, inima Catherinei traversează uitarea şi îl regăseşte pe Paolo. Este Paolo cel adorat, cu graţia juvenilă a gurii lui, cu zâmbetul lui copilăresc, cu farmecul mersului lui. Paolo îndeplinind una din micile fapte care îl făceau atât de drag, udând florile, dăruind fără să se gândească unui infirm, glumind pe seama lui însuşi, înveselind un bolnav. Paolo traducea în felul lui Iubirea de care, la fel ca toţi, era plin, fără a putea să-şi dea măsura, reţinut cum era de frivolitate, lene, nelinişte pentru binele lui, frică de dificultăţi. Ea văzu că defectele lui nu atârnau mai greu decât o pană şi că el nu a rănit-o niciodată de fapt, pentru că ea se afla acolo, încântată, cu cupa plină, întrucât acest mare foc o umplea. Cu lacrimi în ochi, ea ştiu că el nu-şi dăuna decât lui însuşi crezând că-şi păstrează o viaţă agreabilă, că era închis într-o colivie numită „eu”, în care soarele liber al lui Dumnezeu nu putea niciodată să pătrundă. Nu mai invidia acum vinul pe care-l ducea el la gură, sărutările pe care le dădea amantei lui, lenjeria fină în care se trezea. Frigul chiliei, pâinea şi supa care erau meniul obişnuit al mănăstirii, lupta contra somnului şi a oboselii în timpul unor slujbe îi părură un preţ prea mic de plătit pentru a se bucura de limpezimea care domnea în prezent în încăpere şi a gusta pacea care i-l făcea apropiat pe Paolo. - Paolo drag…, spuse ea. Îşi simţea pieptul arzând în timp ce braţele cădea moale de-a lungul copului ca într-un „da” voios pe care i-l dă soţului logodnica. Dar era un „da” mai pasiv, în care nu voia să cuprindă nimic, nici măcar pe preaiubit. Deschidea pur şi simplu braţele şi se abandona. Se oferea Iubirii fără alegere. - Tu iubeşti numai pentru că eu îţi împrumut Iubirea mea! spuse Vocea; căci creaturile între ele nu se iubesc. Ele îşi fac frică unele altora, se gelozesc şi se tulbură voind să se posede. De fiecare dată când simţi Iubire, este aşa pentru că eu sunt acolo. Şi atunci când nu există decât Iubirea singură, fără nimic care s-o poată exprima, fără ca nimeni s-o poată concepe, fără ca ea să se adreseze cuiva, este aşa pentru că eu sunt acolo în întregime. Singura ta fericire este de a-mi face loc, un loc atât de mare încât să nu mai fie în inima loc unde să pot locui. Căci dacă tu ai avea încă senzaţia de a mă găzdui undeva, ar însemna că încă există un loc unde eu nu sunt. - Doamne, tu eşti totul şi eu nu sunt nimic, spuse Catherine, astfel eu ard şi mă consum în întuneric, fără cuvinte pentru a te descrie. Este o durere care mă roade şi care totuşi mi-este dulce. O flacără feroce care nu lasă nimic şi îmi calcinează sufletul peste tot. - Tu suferi pentru mine, spuse Domnul, căci astfel sufăr eu, de a avea o Iubire atât de mare încât nici un muritor să nu îndrăznească să o primească. În faţa acestei Iubiri toţi îşi acoperă faţa. Braţele şi picioarele devin neputincioase. Dar dacă suferi astfel, înseamnă că crezi încă că trebuie să faci ceva cu această Iubire. Nu este aşa. Căci dacă vreo acţiune ar trebui să se facă, eu aş face-o iar tu nu ai de ce să te îngrijorezi în acest sens. Catherine ridica şi apleca capul spre lumânare, ca şi cum ar vorbi în realitate unui interlocutor nevăzut. Mâinile ei erau aşezate una peste cealaltă în poala ei, şi corpul îi rămânea complet destins. Blândeţea era înscrisă în întreaga postură, cu excepţia spatelui care, de la sine, se întinsese şi se menţinea fără efort, ca sabia fină şi dreaptă a vigilenţei. Constată într-o străfulgerare că toate valorile ei se inversaseră astfel: în viaţa curentă, părţile slabe, braţele, umerii, picioarele se întăresc, încordate de aviditate şi de frică, în timp ce partea tare, spatele, se prăvăleşte. Instinctul şi pasiunile sunt active, atenţia şi inteligenţa dorm. Dar în această clipă, spiritul ei era treaz, în timp ce instrumentele prin care se apăra de obicei se odihneau. „Paolo drag”, repeta ea. Ea îşi dădea seama că îl iubea în prezent cu Iubirea pe care Domnul i-a împrumutat-o, şi cum niciodată nu l-a iubit. De fapt, în timp ce îl deplângea pentru o soartă care îi părea subit puţin de dorit, ea se bucura în acelaşi timp să-l vadă în gând în braţele amantei lui, primind şi încercând să dea, ascultat şi consolat. Ei erau în pat şi ea era însăşi plăcerea lor. Ea era cuvintele care ieşeau din gura lor. Gesturile lor. Ea era tot ceea ce Paolo încerca să facă, de domeniul generos şi tot ceea ce în el se stingea. În nimic, nicăieri, ea nu putea fi disociată de Paolo, căci nimic nu poate fi disociat de Dumnezeu şi ea era în prezent un pur neant în care Dumnezeu lucru. Nemaifiind ea însăşi, dar rămânând în Dumnezeu, ea era în toate creaturile, râdea şi suferea odată cu ele, fără ca bucuria ei să-şi piardă vreodată strălucirea. - Este o călătorie stranie aceasta pe care m-ai făcut să o fac, Doamne… - Astfel cunoşti toate transporturile mele şi toate misterele mele, spune Vocea, căci eu te transport, o suflet abandonat puterii mele! Cum aş transporta eu sufletele care vor să se deplaseze ele însele? Un suflet nu este decât într-un singur loc şi iubeşte numai câteva fiinţe. Dacă ele nu-şi abandonează sufletul cum l-aş putea eu transporta într-al meu? Numai eu singur sunt peste tot, eu singur care strălucesc în orice fiinţă. Eu singur care iubesc infinit fără să obosesc. Eu singur care nu am nici un păcat de iertat. Şi ceea ce tu cunoşti acolo, sunt transporturile Iubirii! - Paolo, spuse Catherine, şi lacrimile care se opriseră începură din nou să curgă cu amărăciune; iartă-mă că te-am iubit atât de rău. Până în clipa asta, eu credeam că te iubesc, dar acum văd că nu te iubeam de fapt. Cu tot ceea ce credeam că fac pentru tine, cu toată tandreţea cu care te înconjuram, eu nu te iubeam. Căci niciodată Iubirea nu păstrează rigoare. Niciodată nu se poate transforma în ură. Paolo drag, te iubesc pentru prima oară. Şi cum te iubesc! Faţa lui Paolo i-a apărut pură şi tânără, el zâmbea. Era spălat de orice pată, radios ca în prima zi a creaţiei. Strălucea aşa cum era în realitate sub măşti, în pofida erorilor. Lumina îl inunda… Dar faţa lui Paolo nu rămase. Rămase suspendată pentru o clipă pe gămălia acului, apoi dispăru. Se consuma complet în cuptor. Atunci mii şi mii de feţe au apărut, feţe din toate timpurile, ale căror trăsături respirau fericire sau suferinţă. Umanitatea întreagă începea un marş, defila şi se evapora în flacăra lumânării. Faţa lui Paolo se estompă. Era definitiv plecat. Mort pe nedrept în uitare, se născuse a doua oară în atenţie, pentru a muri fără a lăsa urme în Iubirea adevărată. Căci în Iubire, aşa cum spuse Vocea, nu există faţă particulară. Toţi erau la fel de importanţi ca şi Paolo. Toţi voiau să moară şi să renască. Toate feţele se umflau în încăpere cu un zgomot strident, începeau să plutească asemenea unor demoni şi plecau în fum. Flacăra lumânării avu o tresărire şi urcă atât de sus încât în faţa acestei lumini Catherine se temea să nu fie văzuta de afară, sau ca chilia sa nu ia foc. Apoi se linişti. Ştia din instinct că afară de ea nimeni nu putea să vadă ceva. „Nu există lucrare mai urgentă decât aceea de a te aşeza în linişte şi de a te consuma din Iubire!” spuse Vocea. Se făcu întuneric deplin. Lumânarea se consumase în întregime. În noapte, Catherine îşi regăsi culcuşul. N-a avut timp decât pentru un gând: „Eu nu iubesc pe nimeni. Toţi oamenii iubesc pentru mine. Ei dau. Şi neîncetat eu primesc. Primesc…” Somnul o învinse. Tot oraşul Sienna era în noapte. Dimineaţa devreme, i-au scuturat puternic salteaua. Era maica superioară care tuna şi fulgera, furioasă: - Doarme tot timpul, nu este bună de nimic, asta! Catherine se ridică în grabă. Îşi plecă capul şi îşi puse mantia. Faldurile căzură peste faţa ei, în umbră.
Notã. Pentru cei care nu au remarcat, în româneste s-a tradus o singurã carte de povestiri scrisã de Ariane Buisset, Ultimul tablou al lui Wang Wei, la Editura Herald. Fragmente pe site si detalii despre carte (aici) Tradus din volumul: Ariane Buisset - LE MAITRE
DE LA LAQUE,
|
