Debbie Ford
(1955-2013)

Fragmente din ultima sa carte:
CURAJ
Învingeti frica si activati încrederea în sine
Editura FOR YOU

Detalii carte pe site editurii aici
http://www.editura-foryou.ro/index.php?p=detalii&carte=252

Alte fragmente din scrierile lui Debbie Ford, publicate de Editura FOR YOU, pe site:

PARTEA ÎNTUNECATÃ A CÃUTÃTORILOR DE LUMINÃ (aici)

SECRETUL UMBREI. Puterea de a-ti asuma propria poveste (aici)

Întrebãrile potrivite (aici)

Curaj. Învingeti frica si activati-vã încrederea în sine (aici)

 

CUVÂNT CĂTRE CITITOR

Pe 24 septembrie 2010, nu ştiam că încep o călătorie spre un iad pe care nu mi 1-aş fi putut imagina nicio­dată. Mă consideram o femeie curajoasă, puternică, încreză­toare că va depăşi orice i s-ar ivi în cale. M-am luptat la 20 de ani cu dependenţa, la 30 de ani cu un divorţ sfâşietor şi la 40 de ani cu o trădare de proporţii. Credeam că începând cu vârsta de 50 de ani, va fi floare la ureche. Nu numai că supravieţuisem după aceste experienţe traumatizante, dar aveam şi privilegiul de a-mi folosi experienţa, pentru a-i ajuta pe alţii să ducă o viaţă plină de împliniri.

Totul a început după ce am aşteptat zile întregi să primesc aprobarea din partea doctorului meu, pentru a zbura la Istambul, în Turcia, pentru o vacanţă de o săptămână, înainte de un turneu european de conferinţe. Dar, în loc de undă verde, am primit un răspuns cu totul diferit. Doctorul meu, Dr. Paul Spec-kart, care întotdeauna mi-a spus că am mai mult curaj decât minte, se temea că voi face o alegere greşită. Mi-a spus că, dacă mă urcam într-un avion, să plec oriunde, mă vor da jos la ate­rizare şi mă vor trimite direct la spital. Aveam planuri să merg cu prietenii mei, Leinia şi Stephen, într-o excursie cu barca, pe Marea Egee şi apoi să predau în Copenhaga şi în Olanda. Eram disperată că nu voi putea să-mi respect angajamentele.

Privind în urmă, ar fi trebuit să mă alarmeze toată îngrijo­rarea din ochii doctorului meu, dar nu a fost aşa. Credeam că sunt invincibilă, că voi fi în regulă şi că nimeni altcineva nu înţelegea acest lucru. Fusesem la ceea ce consideram a fi un control medical de rutină, din cauza unei pneumonii atipice, despre care credeam că e doar o răceală supărătoare. Când mi s-a spus că trebuie să mă internez, nu am înţeles pe deplin gra­vitatea situaţiei. Supărată şi furioasă din cauza presiunilor din partea doctorilor şi a rudelor, plină de iritare, am lăsat-o pe mama mea să mă ducă la spital cu maşina. Mi s-a spus că urma să mă internez numai pentru câteva zile.

În cursul a 24 de ore, eram în sala de operaţii, uluită că trebuie să-mi pună tuburi, pentru a-mi scoate din piept aproape patru litri de lichid. Stând în pat, după operaţie, nu puteam în­ţelege cum se putea întâmpla aşa ceva, cum o simplă răceală făcea asemenea ravagii în corpul meu. Nu puteam înţelege de ce numeroşii doctori care veneau şi plecau din camera mea şi-mi studiau foaia de observaţie, mă priveau atât de îngrijo­raţi. De ce mă simţeam mai rău, în loc să mă fac bine? De ce mă simţeam cu fiecare zi tot mai slăbită? Era cumva pentru că, în ciuda marilor mele eforturi de a nega, evita şi înăbuşi acest lucru, aveam cancer?

În 2001, mi s-a descoperit şi extirpat din abdomen o tu­moră de mărimea unui pepene galben. Doctorii mi-au spus că era malignă, dar că era „încapsulată" - adică, scoţând-o, au îndepărtat şi cancerul. Nu-mi mai rămânea decât să merg la controale anuale, pentru a fi sigură că nu revine. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că tumora ar putea reapărea sau că ar putea fi, de fapt, vorba de cancer, deşi aşa mi s-a spus de multe ori. Atunci când trebuia să bifez căsuţe pe formulare medicale, n-o bifam niciodată pe cea cu „cancer". După patru ani şi jumătate, am mers la un alt control. După radiografie, doctorul meu m-a sunat şi mi-a spus: „Vreau să ridici braţul stâng şi să pipăi chiar sub axilă." Mi-a mai spus: „Acolo îţi creşte o tumoră şi mai sunt încă trei, una în splină şi două în abdomen." Nu putea înţelege că tumorile reapăruseră şi bagatelizam acest lucru, faţă de puţinii oameni care-mi ştiau secretul. Deşi minimali­zam faptul că aveam cancer, mergeam la diverşi vindecători. Prietenul meu, Deepak Chopra, m-a trimis la un oncolog foarte spiritualizat, Dr. Daniel Vicario, care s-a rugat cu mine şi mi-a prescris medicamente pe care nu le-am luat şi scheme de trata­ment pe care nu le-am urmat, în timpul liber, am mers cu avionul, cu Deepak şi Dr. David Simon, la Institutul Oncologic Dana-Farber, pentru a discuta cu alţi experţi despre aceste tu­\mori, despre care nimeni nu părea să ştie prea multe. Atunci când nu mi-a plăcut ce au avut de spus doctorii de acolo şi nici medicamentele pe care mi le-au recomandat, am zburat la ce­lălalt centru oncologic prestigios, MD Anderson; am plecat de acolo, pentru că aveam tot părul pe cap şi nu păream la fel de bolnavă ca restul pacienţilor, deoarece chimioterapia tradiţio­nală nu funcţiona în cazul meu.

În sinea mea, ştiam că ar trebui să fiu îngrijorată şi că să­nătatea ar trebui să fie prima mea prioritate, dar nu puteam simţi acest lucru. Nu-l puteam înţelege cu adevărat. Când eram mică, eram mereu bolnavă, din diverse cauze. Mi se spunea micuţa „somaleză", slăbănoaga de 40 de kilograme, pe când fratele şi sora mea erau înalţi, puternici şi musculoşi. Pe la începutul adolescenţei, am hotărât că nu voi mai fi niciodată bolnavă. Aşadar, cu excepţia familiei, a câtorva prieteni şi colegi foarte apropiaţi, nimeni nu ştia că sufăr de acest sarcom al ţesuturilor moi, tumoră fibroasă solitară (hemangiopericitom), pentru că nici măcar nu admiteam acest lucru. Negarea - numită şi „nici măcar nu observ că mint"* - încă mai funcţiona din plin. Cu fiecare an care trecea, mă gândeam tot mai puţin la boală.

Doctorii i-au spus asistentei mele, Julie - care era cu mine la spital - că lichidul din cavitatea mea toracică şi tumora din peretele toracic, care deja erodase câteva coaste, au făcut ca unul din plămânii mei să fie grav afectat, ceea ce a contribuit, de la început, la apariţia pneumoniei. Deşi prezenţa lichidului pe care mi 1-au scos din piept nu putea fi explicată pe deplin, teoria generală era că tumora secreta lichid în cavitatea mea toracică. Deci, deşi pneumonia fusese cea care mă adusese la spital, cancerul nu mă lăsa să plec. întrucât oncologul meu era prea departe să vină la mine, Dan Bressler - tatăl fiului meu, Beau - şi un internist de renume au insistat să-1 întâlnesc pe cel mai nou şi mai deştept medic oncolog din spital, Dr. Marin Xavier. Când am cunoscut-o, mi-am spus că doamna doctor Xavier e sclipitoare, optimistă, profund implicată şi gata să lupte alături de mine. Mi-a promis că va face tot ce poate pentru a crea un plan de atac împotriva acestei forme incurabile şi rare de cancer.

Spre sfârşitul perioadei de spitalizare, m-a vizitat un me­dic specializat în îngrijire paliativă - axat pe uşurarea şi pre­venirea suferinţei pacienţilor. Acest medic mă considera o pa­cientă muribundă. A spus că a venit doar pentru a aranja în­grijirea la sanatoriu. M-am uitat la el de parcă era nebun. Ve­nisem la spital cu pneumonie, despre care încă mai credeam că nu avea nimic de-a face cu cancerul. I-am aruncat asistentei mele o privire, vrând să zic: „Omul ăsta şi-a ieşit din minţi?" Acesta mi-a spus că ştia că sunt adepta gândirii pozitive, dar că cineva trebuie să fie sincer cu mine.

Voia să ştie dacă ani vorbit cu fiul meu, frumosul, iubitul meu Beau, şi dacă era pregătit să se despartă de mine. Acest om nu avea niciun dubiu că voi muri în câteva săptămâni, cel mult o lună. In timp ce continua să vorbească, am ridicat o mână. „Nu am de gând să port această discuţie. Cine eşti tu, să-mi spui cât mai am de trăit? Eşti Dumnezeu?" A căpătat o expresie consternată şi mi-a spus că nu vreau să accept adevă­rul. Am repetat: „Nu mă interesează discuţia asta." După ce a plecat, am întrebat-o pe Iulie, care era în cameră cu mine: Sunt pe moarte?" Mă gândeam: „Nimeni nu mi-a spus!" Apoi mi-am sunat fostul soţ şi 1-am întrebat dacă era de părere că voi muri. Mi-a spus: „Debbie, toţi murim. Depinde doar când." Apoi, 1-am întrebat dacă crede că voi muri curând şi mi-a răs­puns, „Nu". Când am terminat de vorbit cu el, am rugat-o pe Julie s-o sune pe doamna doctor Xavier, noua mea aliată şi am întrebat-o: „Crezi că voi muri? Tipul ăsta tocmai mi-a spus că trebuie să mă duc la un sanatoriu şi să mă pregătesc de moarte". Mi-a spus: „Categoric nu!" Vă împărtăşesc aceste veşti, pentru că acum ştiu că negarea nu mai e o soluţie. Universul încerca să mă facă să deschid ochii şi să-mi îndrept atenţia asupra să­nătăţii şi vieţii mele.

Rămasă încă în spital, de abia puteam merge. Eram atât de slabă şi de obosită. Mă întorsesem la corpul pe care-l aveam la zece ani, doar că acum eram slăbănoagă şi ofilită. Nu pu­team decât să capitulez, să renunţ şi s-o ascult pe Dr. Xavier. Potopul de lacrimi nu mai contenea.

Nu puteam înţelege cum, cu doar o lună în urmă, fuse­sem în formă, chiar dacă ştiam că am patru tumori aflate în dezvoltare. Cât de repede se schimbase situaţia. Când în sfârşit am ajuns acasă, după 15 zile şi cu aproape 10 kilograme mai puţin, am făcut o depresie severă. Au existat momente în care nu-mi mai păsa dacă trăiam sau nu. Nu mi-1 puteam închipui pe fiul meu, Beau, trebuind să facă faţă morţii mele. Dar, în afară de Beau, nu puteam găsi un alt motiv pentru a trăi. Părea că mi-am îndeplinit misiunea de a oferi ceva înapoi lumii şi am avut norocul, după opt cărţi şi sute de seminarii, să ajut sute de mii de oameni.

Am zăcut în pat luni întregi, încercând să-mi recapăt forţele, apoi să merg, încercând să găsesc ceva care să-mi dea energie, voinţa de a trăi. Pe când zăceam în pat, eram încet deposedată de persoana care ştiam că sunt. Dispăreau lucrurile care mă interesaseră, felul în care-mi petreceam zilele, modul în care-mi trăiam viaţa. Nu găseam puterea de a ţine iPhone-ul în mână. Pur şi simplu, nu eram în stare să vorbesc la telefon sau să trimit un mesaj - darămite să predau, să scriu sau să socializez cu prietenii. Lucrurile care altădată fuseseră atât de uşoare - ca urcatul scărilor pentru a ajunge în dormitorul meu - deveniseră o provocare, înainte, oricât aş fi fost de bolnavă, puteam găsi puterea de a ţine un atelier. Dar acum, după câ­teva luni, nu eram în stare să-mi adun forţele sau măcar să-mi pese suficient pentru a dori acest lucru. Chiar şi imaginea din oglindă începea să se schimbe - mi se schimba corpul. Arătam ca o drogată fără adăpost. Medicamentele pe care le luam îmi făceau pielea să se învineţească uşor. Mi s-a schimbat textura părului. Mi s-a umflat burta. Mi s-a umflat faţa, căpătând o formă rotundă numită „faţă de lună". Aceasta a fost partea cea mai grea - pierderea frumuseţii, un semn exterior al prăbuşirii mele interioare. Nu mă mai recunoşteam în oglindă. Lucrurile care înainte îmi plăcuseră foarte mult, acum îmi provocau silă. Nu-mi puteam imagina ce voi face cu viaţa mea, chiar dacă s-ar fi găsit un leac pentru acest cancer. Trăiam într-o lume de izolare şi singurătate depline, rupând legătura cu majoritatea oamenilor şi ţinând boala secretă. Toate-mi erau slabe: corpul, mintea şi spiritul. Iar voinţa mea nu mai conta.

În această stare vulnerabilă şi slăbită, în loc să mă umplu de entuziasmul şi încântarea mea obişnuite faţă de viaţă, am fost cuprinsă de frică, îmi răsuna în minte Vocea Fricii, care mă avertiza noaptea, îmi spunea: „Cine are nevoie de asta? Nu ai pentru ce să trăieşti. Nu poţi reuşi. Pastilele astea pe care le iei sunt cele care te fac să te simţi rău. Nu eşti destul de puternică. Nimic n-o să-ţi iasă bine." Experienţele povestite de către colegii mei profesori, despre tumori care dispăreau în mod miraculos, nu se puteau întâmpla - sau nu voiau să se întâmple - în cazul meu.

În cele din urmă, i-am cerut ajutor prietenei mele dragi, Cheryl Richardson. Am hotărât că mă va sprijini şi va începe să-mi trimită afirmaţii, fără a aştepta nimic în schimb, în fie­care zi, îmi trimitea un mesaj cu o afirmaţie frumoasă, plină de mici imagini vesele, încurajându-mă să gândesc pozitiv, să fac o listă cu lucrurile bune din viaţa mea, să aleg credinţa. Zi după zi, starea mea de spirit se schimba ca un cameleon - o zi sus, una jos, alta la mijloc.

După un an şi jumătate, privind în urmă, îmi dau seama că mă consideram foarte curajoasă. Credeam că pot înfrunta şi învinge orice. Dar, de fapt, eram paralizată de frică, incapabilă să opresc pălăvrăgeala lăuntrică gălăgioasă sau sentimentele profunde de resemnare.

Încet, a ajuns vestea şi la urechile colegilor mei de afaceri. La scurt timp, le-am simţit dragostea şi bunătatea, fiecare ofe-rindu-mi vorbe înţelepte, atât de necesare, în ciuda iubirii pe care o primeam, vocile din capul meu continuau să mă tragă în jos.

Odată ce mi-au revenit puterile, am putut ţine un seminar la o conferinţă Hay House, Pot s-ofad. M-am simţit minunat. Acolo, m-am întâlnit cu Wayne Dyer - care, la vremea respectivă, era mai mult o cunoştinţă decât un prieten. Dar un prieten comun mi-a spus să vorbesc cu Wayne. Aşa că, m-am apropiat de Wayne, care m-a privit cu cei mai iubitori şi sfinţi ochi. M-a îmbrăţişat cu drag şi mi-a spus: „Vreau să-ţi împărtăşesc ceva."

Wayne mi-a povestit despre experienţa sa, când 1-a cu­noscut pe loan al lui Dumnezeu, un puternic medium şi vinde­cător brazilian şi şi-a deschis inima. Am hotărât să mergem îm-Preună la Institutul Omega, pentru a fi în prezenţa lui loan al lui Dumnezeu. Datorită acestui sfârşit de săptămână extraordinar, când am fost atinsă de Wayne Dyer şi de acest vindecător sfânt, arn început să-mi schimb atitudinea - căutând leacul, nu cauza.

Am realizat şi faptul că-mi lipsea curajul. Nu mai eram neînfricată - ci plină de frică. Ani întregi am predat despre încredere în sine, putere şi viziune, scriind despre toate acestea şi învăţând-i pe oameni cum să depăşească perioadele dificile. Şi iată-mă aici, blocată în mijlocul luptei mele, fără să-mi accesez propriile adevăruri - pe care le ştiam atât de bine.

Astfel, folosind cunoştinţele din această carte, Curaj, am reuşit să preiau controlul, să văd că nu făceam decât să aleg frica şi că mai aveam treabă de făcut, atât în interior, cât şi în exterior.

Sunt atât de multe lecţii de învăţat. Fără nicio îndoială, munceam prea mult şi prea repede şi, pentru că-mi respectam atât de puţin sănătatea, am ignorat toate semnele şi semnalele că aveam nevoie de o pauză. Chiar şi când aveam timp liber, îl umpleam cu câte un alt proiect, îmi lăsam nevoile mai la urmă şi-mi neglijam tot mai mult sănătatea. Una dintre cele mai importante lecţii pe care le-am învăţat, zăcând în pat timp de aproape un an, a fost să primesc dragoste. Faptul că oameni din lumea întreagă mă iubesc, mă binecuvântează şi se roagă pen­tru mine, mi-a schimbat viaţa. Nu credeam că poate cineva să plângă atât de mult cum am plâns eu - dar cu lacrimile bucu­riei fantastice de a mă 'fi trezit, îmi dădeam seama cât fusesem de deconectată.

Am înţeles că încercam să le fac pe plac celorlalţi. Cre­deam că sunt opusul. Mă opream şi ajutam pe altcineva, îna­inte de a avea grijă de mine însămi. Mi-am dat seama că toate lucrurile pe care le propovăduisem, în toţi aceşti ani, erau cele pe care eu aveam nevoie să le aud. Aşa cum spun în prima mea carte (Partea întunecată a căutătorilor de lumină, publicată de Editura For You), „Urmaţi-vă propriile sfaturi". A fost un proces miraculos de trezire.

Numai editorul meu, Gideon Weil, putea să-mi ceară să scriu o carte despre curaj, înainte ca toate acestea să se fi în­tâmplat. Credeam că va fi foarte uşor - un subiect despre care ştiam câte ceva. Dar nu ştiam că va trebui să găsesc un nou tip de încredere de sine şi curaj, pentru a o duce la capăt. După ce i-am predat cartea, care nu conţinea niciun cuvânt despre boala mea, Gideon m-a sunat şi m-a întrebat dacă aş fi dispusă să vorbesc despre lupta mea cu cancerul. Mai erau luni până la lansarea cărţii şi m-am gândit că voi fi pregătită să divulg lumii secretul bolii, deoarece am renunţat, în sfârşit, la negare.

După un an şi jumătate, pot vedea planul divin al bolii mele. Realizez că statul acasă şi lipsa puterii de a munci mi-au dat şansa de a reflecta asupra lucrurilor importante pentru mine, a celor pe care vreau să le fac mai departe, a oamenilor cu care vreau să-mi petrec timpul şi pentru care să-mi consum energia şi asupra limitelor pe care trebuie să le trasez. Deşi am rupt legăturile cu aşa-numitul meu cerc interior extins, mă simt acum împlinită de cei puţini, pe care i-am păstrat aproape. Am învăţat că nu-mi pot risipi energia, în mod nechibzuit. Mi-am îndeplinit unul dintre obiectivele de suflet - de a fi acasă cu fiul meu, Beau, în cei doi ani de dinaintea facultăţii. Mi-am dat seama că fiecare alegere contează. Fiecare alegere - ce mănânc, ce spun, ce gândesc, în cine am încredere şi la ce proiecte lucrez. Contează chiar şi unde trăiesc. M-am mutat, în sfârşit, după ce am locuit în nouă case, timp de 17 ani, într-un oraş care nu-mi place. Accesând războinica neînfricată din mine, am căpătat libertatea de a spune „Nu", „Nu, nu pot", „Nu, nu vreau". Iar iertarea este esenţială pentru toţi.

Atunci când am încredere în intuiţie, când ascult Vocea Sinelui meu Curajos, aud că lucrul cel mai important este să am grijă de mine, în primul rând, apoi de fiul meu, apoi de familie şi de angajaţi şi mai apoi de ceilalţi. Voi câştiga treptat această luptă - pentru că aşa am ales. Suntem cu toţii mult mai Puternici decât ne-am putea imagina vreodată, începând din clipa asta, fiecare alegere contează. Iar astăzi, aleg să trăiesc.

INTRODUCERE

De câte ori n-aţi simţit că vă micşoraţi? De câte ori nu v-aţi micşorat suficient, pentru a juca un rol cu care nu voiaţi să aveţi nimic de-a face?

De câte ori n-aţi tăcut, când de fapt voiaţi să ţipaţi cât mai tare, sau nu i-aţi cedat puterea cuiva care nu vă dorea numai binele?

De câte ori nu aţi cedat unui comportament impulsiv sau de dependenţă, în loc să faceţi o alegere raţională?

De câte ori nu v-aţi spus: „Nu pot. Nu sunt suficient de puternică. Nu sunt suficient de curajoasă sau încrezătoare, pentru a fi tot ceea ce doresc să fiu?"

în fiecare zi, ne confruntăm cu sute de alegeri, care fie ne fac să fim încrezătoare, puternice şi valoroase, fie ne privează de lucrurile pe care le dorim cel mai mult. Temerile parali­zante, încrederea în sine reprimată şi curajul nefolosit repre­zintă obstacolele care ne împiedică să facem alegeri impor­tante - aflate în concordanţă cu binele nostru cel mai înalt şi cu cele mai profunde dorinţe pe care le avem. In cazul multora dintre noi, sentimentul lipsei de valoare ne influenţează majo­ritatea hotărârilor legate de bani, familie, corp, greutate sau imaginea noastră de sine.

Atunci când ne lipseşte încrederea de sine, nu ne simţim vrednice să avem ce ne dorim, să rostim propriul adevăr sau să facem schimbări radicale, care să ne transforme viitorul.

Atunci când ne simţim slabe, neajutorate şi lipsite de putere, nu avem forţa de a alunga gândurile legate de înfrângere, negativitate şi teamă, care ne împiedică să trăim aşa cum ne dorim. Când cedăm propria putere şi negăm lucrurile de care suntem în stare, cădem pradă dependenţelor, temerilor, impulsurilor nesănătoase şi repetării trecutului. Ne purtăm de parcă am fi slabe şi nesigure - şi chiar credem că suntem aşa.

Desigur, s-ar putea ca acest cerc vicios să nu acţioneze în toate domeniile vieţii noastre. Ne poate merge foarte bine la muncă sau în cadrul relaţiilor. Dar mult prea multe dintre noi au pierdut controlul în anumite sectoare, în care nu ne pu­tem aduna suficientă putere pentru a ne elibera de temeri şi a ne împlini cele mai mari dorinţe. De fiecare dată când fa­cem o alegere bazată pe frică, întipărim în noi ideea că suntem nedemne, că nu suntem suficient de bune sau de puternice pen­tru a ne controla viaţa, gândurile, convingerile, alegerile - şi, cel mai important, propriul viitor. De fiecare dată când facem o alegere bazată pe frică, ne învăţăm mintea să creadă că suntem neajutorate, incapabile şi lipsite de putere - trei stări emoţio­nale, care ne fac să ne simţim ca nişte victime.

Ce ne trebuie, pentru a fi încrezătoare, puternice pe deplin şi a ne simţi bine în propria piele? Trebuie să reconstruim încrederea în noi însene şi trebuie să începem prin sporirea stimei de sine. Trebuie să învăţăm să ne iubim în întregime ~ cu trecutul, cu defectele, îndoielile, slăbiciunile şi temerile noastre. Ba chiar mai mult decât a ne iubi pe noi însene, tre­buie să adoptăm dragostea, ca pe o cauză. Trebuie să devenim războinice ale iubirii. Trebuie să luptăm pentru noi însene şi să apărăm ceea ce suntem şi ce dorim să devenim. Trebuie să fim războinice, în loc de victime; luptătoare, nu supuse.

Dar de ce războinice? Pentru că o războinică trăieşte şi acţionează cu mare putere, integritate şi dedicare. Flacăra ei interioară a curajului e aprinsă, iar ea poate înfrunta cele mai mari provocări emoţionale şi sparge vechile tipare. O războinică adoptă o poziţie agresivă în faţa duşmanilor săi - care sunt, adesea, vocile pline de teamă ale duşmanului lăuntric.

De ce, ca femei, i-am întors spatele naturii noastre agresive? Prea mult timp am negat o parte a noastră fundamentală. Am ales slăbiciunea, în locul puterii. I-am ales pe ceilalţi, în loc să ne alegem pe noi însene. De ce? Pentru că am ajuns să credem că natura noastră agresivă e rea, inacceptabilă, nejustificată sau nedorită. Poate că, în trecut, s-a manifestat într-un mod greşit sau poate că ne-a rănit agresivitatea altcuiva. Am renunţat chiar la calitatea care ne poate da curajul de a ne apăra. Dar nu e vorba despre aceeaşi agresivitate care îi face pe oameni să-i rănească pe ceilalţi de dragul distracţiei şi nici cea care-l face pe războinicul care a luat-o razna, să mânuiască o armă, cu intenţia de a domina şi distruge, în schimb, e vorba de acea agresivitate a războinicei, aflată în inima fiecărei femei -plină de focul dreptăţii, ca Rosa Parks; înarmată cu adevărul iubirii divine, ca Ioana d'Arc; capabilă să scoată înţelepciunea din cea mai adâncă fântână a fiinţei sale, ca Helen Keller.

Toate ne naştem cu o parte hotărâtă şi agresivă - o tărie interioară, la care apelăm atunci când luptăm pentru copiii noştri şi ne apărăm familia. Aceasta poate fi cea mai sănătoasă parte a noastră - cea care ne face să urmărim ceva, să fim gata de luptă, să câştigăm şi să ne implicăm în bătăliile vieţii. De multe ori trebuie să luptăm cu gândurile întunecate care ne umplu mintea - minciunile, interpretările greşite şi ruşinea. In anumite momente, avem nevoie de tăria de a spune „Stop!". Ne trebuie curajul de a spune „N-am de gând să te ascult" sau ,Nu-i adevărat". Avem nevoie de tăria morală a unei războinice a iubirii, dacă dorim să înfruntăm lucrurile care ne-au făcut să ne simţim slabe, neputincioase şi incapabile de a ne schimba.

Acest lucru e valabil şi când ne luptăm cu pofta de dulce, deoarece vrem zahăr pentru a ne face să ne simţim iubite, sau dacă ne opunem unui impuls de a cheltui, atunci când trebuie să economisim. Poate că ne trebuie puterea războinicei, pentru a trasa o graniţă, pentru a spune „Destul!" sau pentru a nu mai fi îngăduitoare cu cineva drag. Sau poate că războinica se află acolo pentru a ne salva viaţa, atunci când trebuie să luptăm cu boala noastră sau a unei persoane dragi. Aceasta e treaba unei războinice. Ea nu se gândeşte: „Aş fi o persoană atât de rea. Ce vor crede ceilalţi despre mine? Voi rămâne singură şi nu voi mai avea niciun prieten, dacă rostesc adevărul meu." Sau: „Trebuie doar să mă întind şi să aştept să mor, pentru că sunt bolnavă." în schimb, o războinică va lupta, pentru a se elibera.

Cele mai multe femei au renunţat la războinica autentică din ele, în favoarea aprobării din partea celorlalţi, a poziţiei sociale sau a iluziei siguranţei. Iar cele care cred că îşi accesează războinica, s-ar putea să greşească, pentru că în cea mai mare parte a timpului, acel sentiment vine mai degrabă dintr-un loc al fricii, decât al iubirii; dintr-un loc al controlului Şi manipulării, decât dintr-unul al compasiunii şi înţelegerii. Războinica născută din ego este una a slăbiciunii şi a controlului - absorbită de propria-i putere, creată pentru a-i proteja o anumită imagine de sine, sfărâmată - în loc să fie una care luptă pentru puterea măreaţă a iubirii. O războinică neînfricată este una spirituală, gata să lupte pentru Divin, în toate formele sale de manifestare.

O războinică neînfricată consideră că fiecare om este o fiinţă divină şi fiecare experienţă, una divină. Ea conduce cu inima, fiind extrem de hotărâtă să facă ce-i mai bun pentru oricine orice. O războinică neînfricată vorbeşte chiar şi atunci când toţi îi şoptesc să tacă. Ea ştie că primeşte energie dintr-o sursă mult mai măreaţă decât propria persoană şi că se poate elibera de judecăţile celorlalţi. Aprobarea divină devine mai importantă decât cea personală. O războinică neînfricată e în­armată şi pregătită pentru orice - un divorţ, pierderea unui loc de muncă, o dependenţă, un uragan, o scurgere de gaz, o boală în familie, o pierdere dureroasă sau o inimă rănită - deoarece ea e plină de iubire divină, conectată în fiecare zi la aceasta şi ştie că provocările fac parte din călătoria sa prin viaţă. Mai ştie şi că va putea alege, în fiecare zi, dacă să cedeze în faţa fricii sau s-o depăşească prin iubire, credinţă şi curaj. E suficient de curajoasă, pentru a-i lăsa în urmă pe cei care i-ar putea împie­dica succesul sau diminua valoarea. E suficient de încrezătoare în sine, pentru a apela la cei care o pot ajuta să câştige. O răz­boinică neînfricată nu se lasă pradă demonilor interiori, care ar doborî-o. în schimb, ea luptă pentru un adevăr măreţ - o dragoste mai înălţătoare.

O războinică neînfricată nu se uită la trecutul, la tiparele şi la istoria familiei sau la problemele sale, pentru a hotărî dacă se poate simţi bine în propria-i piele. Ea priveşte înlăuntrul său, la puterea divină care a creat-o. Se află aici să prindă puterile necesare pentru a-şi atinge potenţialul - ceea ce înseamnă că va avea de înfruntat adversităţi. Va trebui să se elibereze de limitarea gândurilor şi a minţii sale, care o pot păcăli să creadă că nu e decât o muritoare imperfectă. Va trebui să fie dispusă să înfrunte conflicte, care-i vor spori puterea, pe măsură ce continuă să se concentreze asupra viziunii viitorului, mai degrabă decât a trecutului. O războinică neînfricată este o femeie care luptă cu curaj împotriva duşmanului universal - necunoaşterea de sine.

Aşadar, cum trăieşte o războinică neînfricată? îşi vede clar temerile şi le îmbrăţişează, cu sinceritate şi curaj.

Atunci când sunteţi războinice ale propriilor defecte, că­utaţi frumuseţea din ele. Le faceţi să fie importante. Găsiţi bu­nătate şi compasiune pentru toate lucrurile care vă fac să fiţi diferite. O războinică are abilitatea de a vedea frumuseţea şi perfecţiunea din fiecare aspect al ei însăşi.

Când sunteţi războinice pentru corpul vostru, căutaţi să-l hrăniţi cu toate lucrurile bune - fiecare nutrient, vitamină, gând şi convingere. Vă iubiţi corpul, îi mulţumiţi dimineaţa şi-1 binecuvântaţi pe tot parcursul zilei.

Când sunteţi războinice pentru veniturile voastre, vă asiguraţi că aveţi suficiente resurse materiale, pentru a avea grijă de familia voastră şi de voi însevă - acum şi în viitor. Aveţi curajul, puterea şi încrederea în sine de a urma munca de care vă simţiţi inspirate sau de a înfiinţa afacerea la care visaţi. Pu­neţi deoparte suficienţi bani şi învăţaţi destule lucruri despre veniturile personale, pentru a şti ce vă trebuie, ca să aveţi grijă de voi, mai departe.

Atunci când sunteţi războinice pentru familia voastră, nu luaţi lucrurile la modul prea personal, deoarece ştiţi că faceţi parte dintr-un clan, în care fiecare are de învăţat propriile lecţii. O războinică nu caută să vadă în ce fel i-au făcut rău membrii familiei sale, ci cum îi poate face mai puternici şi cum poate deveni ea însăşi mai puternică, fiind de partea lor.

Atunci când sunteţi războinice pentru propriul trecut, des­coperiţi darurile ascunse în experienţele dificile. Ştiţi că aceste provocări au fost nişte ocazii pentru a ieşi la liman. Ştiţi că, lăsându-le în urmă, aţi realizat un lucru măreţ. Cu fiecare probare, mai urcaţi o treaptă. Sunteţi pregătite să înfruntaţi vocile chinuitoare din capul vostru, care vă spun că un anumit lucru n-ar fi trebuit să se întâmple, că nu sunteţi deştepte sau că e ceva în neregulă cu voi. întrebaţi: „Ce voce ascult? Vocea Fricii, a slăbiciunii, Disperării, Neputinţei, Nesiguranţei? Sau ascult Vocea Acceptării, Puterii, încrederii, a Curajului, a Iertării?" O răz­boinică ştie că are puterea de a alege vocile care s-o călăuzească. Atunci când sunteţi războinice ale viitorului vostru, vă treziţi dimineaţa conştiente de propria viziune. Sunteţi sigure de acţiunile voastre şi foarte ferme în alegeri. Vă concentraţi pe ceea ce se află în faţa voastră, nu pe ce-i în spate; pe lucrurile pe care le puteţi face, nu pe cele pe care nu le-aţi făcut. Când creează viitorul pe care şi-1 doreşte cel mai mult, o războinică este entuziasmată şi plină de pasiune.

LECŢIILE

Această carte vă va învăţa că lucrurile care vă fac să vă simţiţi în continuare blocate, slabe şi disperate, sunt doar iluzii ale trecutului, temerile (reale sau imaginare) din subconştien­tul vostru. Veţi înţelege că toate elementele cu care v-aţi con­fruntat n-au avut rolul de a vă slăbi puterea, ci de a vă oferi ocazia să deveniţi mai puternice, mai curajoase şi mai în con­cordanţă cu şinele vostru superior sau autentic. Veţi vedea că obstacolele pe care le-aţi avut de înfruntat v-au dat, de fapt, şansa de a le depăşi şi evolua. Veţi vedea că, atunci când vă pri­viţi viaţa, ceea ce înainte era frică, durere şi disperare, va deveni speranţă, curaj şi iubire. Pe măsură ce deveniţi o război­nică neînfricată, veţi observa că staţi mai dreaptă. Veţi avea încrederea în sine de a merge mai departe cu putere. Nu vă veţi mai considera o femeie plină de defecte, imperfectă, în schimb vă veţi vedea aşa cum sunteţi cu adevărat - o femeie cu încre­dere şi curaj fără margini.

Astfel, ia naştere o nouă imagine de sine, una în care vă simţiţi atât de bine în legătură cu cine şi ce sunteţi, încât aveţi puterea de a realiza orice. Sunteţi un ostaş al adevărului - înce­pând cu propriul adevăr: ascultarea impulsurilor, a înţelepciu­nii şi a vocii sinelui vostru superior. Sunteţi păstrătoarele celor mai înalte aspiraţii ale voastre şi căutaţi planul divin al vieţii voastre sfinte. In acest fel, transcendeţi vechea imagine de sine şi vă asumaţi curajul, forţa şi încrederea.

Descoperirea faptului că sunteţi o războinică va schimba însăşi fiinţa care sunteţi acum şi vă va da puterea şi tăria de a în­frunta orice provocare, oricând. Chiar şi în cadrul vieţii voastre de zi cu zi, în loc să vă mascaţi cu dibăcie nesiguranţa, cu aju­torul unui costum sau al unei perechi de pantaloni de trening, vă puteţi împodobi cu rochia strălucitoare a încrederii în sine şi cu coroana radioasă a curajului, pe care le meritaţi din plin.

Aşadar, să pornim înainte, în numele iubirii, al curajului şi al încrederii în sine!

 

Salt la inceputul paginii