Elie Wiesel
Celebrare biblicã
(fragmente)
Iaacov sau lupta cu noaptea

Locul îl cunoaştem. Cunoaştem povestea. Mai cunoaştem câteva personaje, nu pe toate, încercând să le pătrundem mai bine, anume în adevărul lor omenesc (deşi uneori ireal), ne dăm seama că unul dintre ele ne scapă, că până şi numele nu i-l cunoaştem.

La prima vedere, e vorba aici de singurătate şi de rugăciune, de luptă şi de supravieţuire, de izbândă şi de înfrângere. Dacă ne uităm însă mai bine, ne dăm seama că în povestea asta, care are partea ei de mister, umbra e cea care domină.

Un om singuratec, un vis arzător, un conflict. Doi fraţi — două destine. Legaţi şi despărţiţi prin noapte.

Locul: undeva, pe acel îndepărtat pământ pe care astăzi îl numim Iordania. Iaacov îl denumise Mahanaim, locul în care el îi despărţise pe ai săi în două grupuri, pentru cazul în care, dacă va muri unul dintre ele, celălalt să rămână în viaţă.

Un om faţă în faţă cu moartea. Un om închipuindu-şi viitorul.

În depărtare, zgomotele înfundate ale câte unei caravane pregătindu-se de odihnă, după oboseala şi hărţuiala călătoriei. Nu prea uşoară, călătoria asta. S-ar zice, o fugă fără de sfârşit şi fără de început. Pe drum, duşmanul s-a schimbat; el nu mai este socrul înşelat şi hotărât să-şi redobândească bunurile, ci este fratele furios, însetat de răzbunare, un frate duşman. Şi, lucru ciudat, în loc să se fugă de el, se fuge în întâmpinarea lui.

E noapte. O linişte îngrijorătoare, încărcată cu pre­simţiri, se aşterne peste câmpuri, peste cerul înstelat. Se aude numai susurul râului Yabok, nerăbdător să ajungă la marea în care să se reverse şi să povestească umbrelor întâlnite în drum nemaipomenita poveste a acestui om, care ţinuse cu tot dinadinsul să rămână pentru ultima oară singur; singur în noapte şi singur în câmpie, de parcă ar fi aşteptat pe cineva, un singuratec ca şi el, un fugar tenebros, poate, fără nume şi chip.

Noapte. S-au stins şi ultimele foşnete familiare venite dinspre ogoarele din Mahanaim. Nimic nu mai mişcă de partea cealaltă a râului, ale cărui unde scân­teind sunt singurele semne ale faptului că lumea e lume şi că încă mai trăieşte.

Dar omul? El ce face? Stă el la pândă scrutând întunericul de unde, dintr-o clipă într-alta, vor ţâşni întâmplările? Iaacov, fiul lui Itzhac, fiu al lui Avraham, stă pe gânduri, îşi cumpăneşte toată viaţa; poate că tocmai de aceea a vrut el să se despartă de ai săi, să rămână singur de cealaltă parte a râului. Pentru a judeca situaţia în linişte. Căci ea se va schimba, acest lucru îl ştie. Numai că nu ştie cum. Deocamdată, totul e paşnic, totul este încă posibil. O vorbă, un gest ar fi de ajuns pentru ca Iaacov să rămână Iaacov, iar Israel - visul unui moşneag temător.

Un examen de conştiinţă, care presupune punerea întregului trecut sub semnul întrebării. Primele amin­tiri din copilărie, primele ciondăneli cu fratele lui, primele izbânzi, urmate de remuşcări, primele iubiri, primele şi ultimele decepţii; o sumedenie de fapte care ajung până la întâlnirea pe care tocmai a avut-o cu unchiul său Laban, şi până la cea pe care o va avea mâine cu fratele său Esau.

Iaacov e îngrijorat. Putem înţelege de ce. S-ar putea ca mâine să moară. Fratele lui, pe care nu l-a mai văzut de douăzeci de ani, nu vine singur la întâlnire; el are sub ordinele lui patru sute de bărbaţi înarmaţi. Ce se va întâmpla mâine cu el? Lui Iaacov îi este frică. A avut în viaţă noroc, dar asta nu se poate prelungi la nesfârşit, nu dincolo de noaptea aceasta. Mâine se va sfârşi totul. Va trebui să plătească pentru fiecare clipă de fericire, pentru fiecare dar al dragostei primite sau dăruite. Mâine, Iaacov va fi supus voinţei lui Esau, fratele său, răzbunătorul.

Dar asta se va întâmpla mâine — deocamdată, noaptea de-abia a început. Şi Iaacov trebuie să încerce să găsească o ieşire. Că doar trebuie să existe vreun mijloc de scăpare. Şi Iaacov caută. Să se pună Pe rugăciune? Să se înarmeze pentru luptă? Să-i ofere fratelui său un nou dar, mai frumos decât cele Premergătoare? Nimeni nu trece nepăsător pe lângă daruri.

De fapt, dacă ar fi avut cât de cât simţ practic, Iaacov ar fi trebuit să se odihnească, să se destindă, să doarmă, să profite de orele ce-i mai rămâneau. Căci Ziua următoare avea să aibă nevoie de întreaga sa energie, de toate facultăţile sale. Aşadar, ar fi trebuit să se cruţe. Dar n-o face. Nu poate s-o facă, pentru că noaptea aceasta va fi noaptea unei noi aventuri, mai importantă decât toate celelalte.

O aventură stranie, misterioasă de la un capăt la altul, de o frumuseţe care te face să freameţi, de o tensiune care-ţi pune simţurile la îndoială. Pe cine n-a fascinat ea? Filosofi şi poeţi, rabini şi povestitori se străduiesc cu toţii să dezlege taina celor întâmplate în acea noapte de pomină, la câţiva paşi de râul Yabok. Un episod pe care Biblia îl povesteşte cu obişnuita ei maiestuoasă reţinere. Vă mai amintiţi?

...Şi iată că din adâncurile nopţii se ridică cineva care se ia cu Iaacov la trântă, o trântă tăcută si absurdă. Ce vrea el? N-o ştie nimeni, nici măcar Iaacov. Ei se bat fără să-şi vorbească. Lupta va dura până în zori. Şi numai atunci va rosti agresorul primele sale cuvinte: Se crapă de ziuă, lasă-mă să plec. Dar Iaacov, devenit dintr-o dată belicos, refuză; el pune condiţii: Nu te las până nu mă vei binecuvânta. Adversarul spune nu. Mai degrabă va continua să se bată. Lupta reîncepe, încleş­tarea e sălbatică, în cele din urmă, sunt siliţi să aban­doneze, fără ca vreunul să fi câştigat cu adevărat. Sunt amândoi răniţi: Iaacov la şold, îngerul — în amorul său propriu. Ei se despart, amici sau complici. Acum, Iaacov acceptă de bună voie să-şi lase adversarul să plece; acesta, ca pentru a-i mulţumi, îi dăruieşte un nume nou, care, de-a lungul generaţiilor, va simboliza veşnic lupta şi puterea de a îndura, nu numai pe un singur pământ, şi mai mult decât o singură noapte.

Cine este însă acest agresor necunoscut, cu o purtare atât de enigmatică? Cine l-a trimis? Cu ce scop l-a trimis? Este el oare o fiinţă omenească? Textul biblic foloseşte termenul iş, un om. Midraşul şi comentatorii îl ridică la rangul de înger. Iar Iaacov, care trebuia s-o ştie, îl înalţă şi mai sus: Căci L-am văzut faţă în faţă pe Dumnezeu, şi am rămas în viaţă. Agresorul, la rândul lui, îi confirmă şi El: Ki sarita im El, numele tău va fi Israel, că te-ai luptat cu Dumnezeu şi ai ieşit biruitor!

Tulbure şi tulburător episod, în care protagoniştii au mai mult decât un singur nume, în care vorbele înseamnă mai mult decât un singur lucru, în care fiecare întrebare trage după ea o alta. Ai tot timpul impresia că rămâi în partea de dincoace: lucrurile se desfăşoară în spatele unui ecran, cumva altundeva, şi vor fi de nepătruns. Despre ce să fie vorba? Despre o întâlnire întâmplătoare sau despre una voită? Despre schimbarea unui nume; dar numele, el, de fapt, ce este? Eul omului se mărgineşte oare numai la numele purtat? Şi de ce a primit Iaacov să aibă un nume nou? Nu-i mai convenea cel vechi?

Aici ne izbim de o taină, în si mai mare măsură decât în cazul sacrificiului eşuat al lui Itzhac. Acolo, cel puţin, puteai crede că înţelegi, chiar dacă super­ficial, de ce fac personajele ceea ce fac, şi ce anume le îmboldeşte pe ele. Aici, totul rămâne în beznă. Nu-l înţelegi nici pe atacator, nici pe atacat, nici împre­jurarea care îi reuneşte. Ei îşi vorbesc fără să comu­nice, întrebările nu corespund răspunsurilor. Cuvintele, loviturile, complimentele — totul ţine de iraţional, în-treaga poveste ne-ar putea, în fond, părea aproape un soi de paranteză inutilă, dar nu neînsemnată.

Pentru a-l descifra pe agresor, să aruncăm o privire asupra victimei sale, Iaacov. Pe el îl cunoaştem, cunoaştem chiar mai bine decât pe părinţii şi pe bunicii

lui bune şi rele au fost oficial consemnate: şovăiala lui de a veni pe lume, când se agăţase de călcâiul fratelui său geamăn, sfioşenia lui bolnăvicioasă, educaţia şi adolescenţa, altercaţiile cu bătrânul său tată orb, care îl prefera pe fratele său mai vârstnic, fuga lui la Laban, aventurile sale romaneşti.

Se ştie că mama lui îl proteja, poate chiar puţin prea făţiş. Şi că propriii săi copii îi făceau multe griji: ei îl detestau pe fratele lor losif, care, pentru a face carieră, fusese nevoit să se expatrieze. Şi se mai ştie şi că Iaacov a fost primul evreu care a pus în aplicare Legea reîntoarcerii.

Două evenimente îşi puseseră pecetea pe viaţa lui, şi trei — pe legenda lui: un vis privitor la o scară, pe care n-a urcat-o niciodată, un dar pe care l-a primit, fără să-l fi cerut, şi o taină pe care voise cu disperare s-o dezvăluie, fără să reuşească.

Darul — am văzut — fusese un nume.

Să reluăm povestirea din Biblie.

„.. .Rămânând Iaacov singur, s-a luptat Cineva cu dânsul până la revărsatul zorilor. Văzând că nu-l poate răpune, Acela s-a atins de încheietura coapsei lui şi i-a vătămat lui Iaacov încheietura coapsei... Şi i-a zis: Lasă-mă să plec, că s-au ivit zorile! Iaacov i-a răspuns: Nu te las până nu mă vei binecuvânta. Şi l-a întrebat Acela: Care îţi este numele? Şi el a zis: Iaacov! Zisu-i-a Acela: De acum nu-ţi va mai fi numele Iaacov, ci Israel te vei numi, căci te-ai luptat cu Dumnezeu şi ai ieşit biruitor! Şi a întrebat si Iaacov zicând: Spune-mi si Tu numele Tău! Iar Acela a zis: Pentru ce întrebi de numele Meu?... Şi l-a binecuvântat. Şi a pus Iaacov locului aceluia numele Peniel, căci şi-a zis: Am văzut pe Dumnezeu în faţă si mântuit a fost sufletul meu".

Am putea spune că e un poem mistic, aproape incoerent, prea puţin pe înţelesul nu doar al cititorului, dar şi al înseşi personajelor. De ce oare îl atacă vizi­tatorul nocturn pe sărmanul Iaacov, căruia nici nume­le nu i-l cunoştea? Pentru că este evreu? Sau pentru că e singur şi departe de o aşezare locuită? Şi de ce oare ţine acest necunoscut să afle identitatea victimei sale? Dacă n-o cunoaşte, de ce nu s-a interesat înainte de a-l fi atacat? Şi dacă-l cunoaşte, atunci de ce mai întreabă? Şi de ce refuză el să-i dezvăluie lui Iaacov propria sa identitate? Dintre cei doi, Iaacov este „evreul", şi totuşi necunoscutul este cel care răspunde întrebărilor prin noi întrebări. Şi când nu mai are întrebări, schimbă subiectul; şi Iaacov lasă lucrurile în voia lor! Şi încă ceva! De ce-si reţine Iaacov strigătul de bucurie pe care ar fi trebuit să-l lase să izbucnească, atunci când într-adevăr scapă? Şi cum se face că omul nopţii devine, în ochii lui Iaacov, o dată cu zorile... Dumnezeu?

Acesta este unul dintre episoadele cele mai criptice din viaţa lui Iaacov şi chiar din Scriptură. Un episod care pentru el se sfârşeşte cu bine, de vreme ce-l pla­sează într-o nouă dimensiune — sacră şi secretă —, de care, pare-se, avea atâta nevoie.

Dintre cei trei patriarhi, Iaacov prezintă de fapt cel niai mic interes. Până în momentul respectiv, existenţa lui fusese lipsită de măreţie. Problemele şi preocupările lui n-aveau nimic excepţional. Avraham fusese un Pionier, un cuceritor, fondator de dinastii; Itzhac fusese supravieţuitorul, poetul inspirat. Şi unul, şi celălalt erau o prezenţă, aveau consistenţă, aveau o strălucire pe care Iaacov, în aparenţă, n-o avea. Comparat cu prede­cesorii săi, Iaacov pare un personaj fără anvergură, cu un destin mediocru sau cel puţin banal. Fără aventura şi metamorfoza lui de la Peniel, ar fi străbătut istoria în calitate de figură secundară, desigur melodramatică şi mişcătoare, dar lipsită de maiestate şi de sens tragic, străină de evenimentele şi conflictele întreţesute în epopei şi în legende.

Portretul pe care — înainte de Peniel — i-l schi­ţează Biblia frapează prin cât e de şters; un om drept, dar lipsit de orice fantezie; cinstit, dar evitând riscu­rile, închis, frustrat, coleric, el trăieşte marginalizat şi e de fapt un om slab. I se întâmplă de toate, dar totul vine parcă din afară. Toată lumea îl pune la treabă, iar el este ascultător. Aşa-i firea lui. Incapabil de cea mai mică iniţiativă, el nu poate niciodată lua vreo hotărâre de unul singur; simte nevoia să fie dus de mână. Mama lui, Rebeca, este cea care i-a dat ideea să se deghizeze în Esau şi să-şi mintă părintele pentru a-i smulge bine­cuvântările ce nu-i sunt destinate; ea este cea care-l învaţă ce să facă, ce să spună. Iar el o ascultă plângând. Tot Rebeca este cea care, după întreaga înscenare, îl sfătuieşte să plece pentru o vreme, să-şi afle adăpost la unchiul său Laban; ea este cea care-i dă sfaturi pentru drum şi care-i spune pe cine să nu ia de nevastă. Bineînţeles, el se îndrăgosteşte de prima fată ieşită în cale — Rahel, şi, roşind ca un adolescent sfios, vrea pe loc să se însoare cu ea, dar sfârşeşte prin a se căsă­tori cu sora ei şi ajunge de două ori nefericit: iubeşte pe cineva cu care nu se poate însura, şi e iubit de cineva cu care e însurat fără să iubească. Dar nu se plânge, nu prea mult. El acceptă cele ce se întâmplă si preferă să urmeze decât să fie urmat, să îndure decât să-i facă pe alţii să îndure. Femeile vor hotărî între ele care va petrece noaptea cu el. Atunci când Rahel ia cu sine chipurile şi idolii tatălui său, ea nu-i suflă nici o vorbă soţului ei, care nu ştie de nimic; el nu-i niciodată în miezul lucrurilor. Naiv şi inconştient totodată, el nu ia decât ceea ce i se dă. Singura dată când dă dovadă de independenţă este atunci când o zăreşte pentru prima oară pe Rahel lângă fântână; atunci o sărută fără să stea pe gânduri. Dar, o clipă mai târziu, izbucneşte în plâns. Cuprins de remuşcări? Mai degrabă de frică, speriat de propria lui îndrăzneală. De altfel, i se întâmplă deseori să plângă. Copil, adolescent, adult, el lăcrimează cu uşurinţă. El plânge la el acasă, plânge departe de casă. îl îmbrăţişează pe Laban, şi plânge; îl îmbrăţişează pe Esau, şi plânge. Şi când e îmbrăţişat el, plângem cu el împreună. S-ar zice că e un copil mare, însetat de dragoste şi de ocrotire. Nici o mirare: posesivă, dominatoare, mama lui l-a răsfăţat şi l-a dădăcit prea mult. Rebeca e tot timpul în spatele lui: fă asta, nu face asta; vino încoace, du-te încolo. De­sigur, ea îi vrea binele; el este mai firav decât fratele lui, mai gingaş, mai dezarmat; trebuie apărat în faţa lumii. Rebeca e ca o cloşcă şi-l copleşeşte cu afecţiunea ei, aproape înăbusindu-l.

Faptul că Itzhac este o personalitate puternică nu aranjează cu nimic lucrurile. Itzhac vorbeşte puţin, nu se destăinuie, nu încurajează confidenţele, dar, dincolo de tăcerea lui, se simte secretul tinereţii sale. Lui Iaacov nu-i este uşor să crească în umbra unui om pe care Dumnezeu l-a desemnat şi l-a pretins ca jertfă. Nu-i e uşor lui Iaacov să fie fiul primului supravieţuitor din istoria evreilor, primului martor al unui holocaust.

în plus, din motive numai de el ştiute, Itzhac îl preferă pe Esau. Ne putem întreba de ce. Tatăl şi fiul n-au nimic în comun. De fapt, se află chiar la antipozi. Itzhac e bolnav, e orb, Esau e puternic şi sportiv, are ochiul şi braţul făcute pentru jocuri şi vânătoare. Itzhac nu aspiră decât la seninătate şi la meditaţie, Esau e atras de sânge şi de violenţă. Itzhac îşi petrece timpul la el acasă, Esau hoinăreşte prin câmpii si păduri. Itzhac trăieşte în numele sacrului, Esau îşi vinde drep­turile de prim născut pentru un blid de linte. Si totuşi cei doi se înţeleg de minune. Itzhac îşi iubeşte fiul mai mare, care, la rându-i, îi întoarce dragostea. Oare pentru că extremele se atrag? Sau, poate, fidel numelui său, Itzhac doreşte ca în felul acesta să împingă râsul până la limitele sale  şi dincolo de ele, arătându-I lui Dumnezeu că şi omul e în stare să contopească liniştea sufletului cu brutalitatea? Oricum ar fi, tatăl şi fiul mai mare sunt apropiaţi şi se înţeleg, în asemenea măsură, încât se impune întrebarea: independent de considera­ţiile legale, ce s-ar fi întâmplat cu poporul lui Israel, dacă întâlnirea decisivă s-ar fi petrecut între Itzhac şi Esau? Fără intervenţia, fără intuiţia Rebecăi, fără şiretlicul ei obiectiv imoral, Itzhac şi-ar fi dat bine­cuvântarea lui Esau, şi nu lui Iaacov; ai cui urmaşi am fi fost noi acum, dacă Itzhac ar fi descoperit înşelăciu­nea? Şi atunci, să însemne, oare, lucrul acesta că noi suntem doar un accident, o întâmplare fericită? S-ar fi putut ca Israel să nu fie — sau să fie Esau?

Aceste îndoieli trebuie să-l fi frământat pe Iaacov, copleşindu-l în slăbiciunea sa. El se simţea vulnerabil, în defensivă, stânjenit în rolul pe care îl juca. Vinovat faţă de tatăl său (pe care-l minţise) şi faţă de fratele său (pe care îl înşelase), faţă de lumea întreagă, penau care juca o comedie. Trişase de prea multe ori şi nu se mai gândea decât la felul în care s-ar fi putut răscumpăra, la felul în care să-şi ispăşească prin suferinţă păcatele, la felul în care să-şi redobândească adevărul. De aceea îndura el în tăcere; de aceea plângea deseori fără să scoată un cuvânt. Era exploatat? Şi ce dacă! Se foloseau de el chiar împotriva lui? Nu-i nimic! Cu cât i se făcea mai mult rău, cu atât mai calm părea el. Atunci când loviturile erau prea necruţătoare, se retră­gea în vis. El este primul visător din Biblie. Avraham avea viziuni, Iaacov — vise. în vis, şi lumea, şi legile ei par mai bune. în vis, Iaacov se înalţă dincolo de sine, se sublimează. Visele îl transformă, îl fac mai bun. El învaţă că viaţa e o scară, pe care ba urci, ba cobori, că există înălţări şi căderi. Nimeni nu rămâne pe acelaşi loc, nici o suferinţă nu ţine la nesfârşit, orice greşeală poate fi îndreptată, chiar ştearsă. Sunt vise care îţi aduc uşor mângâiere. Nici exigent, nici aspru, Dumnezeu i se arată milostiv: Nu te teme, Iaacov, voi rămâne lângă tine. Tocmai cuvintele de care Iaacov are nevoie, în mai mare măsură decât Itzhac, mai mult decât Avraham, Iaacov simte permanent nevoia să fie în mod personal îmbărbătat si lăudat. Dar chiar şi atunci când aude ceea ce doreşte el să audă, nu reuşeşte să creadă în menirea sa. Chiar alianţa lui cu Dumnezeu este condiţionată: Dacă Tu îmi dai pâine pentru a mă hrăni şi straie pentru a mă îmbrăca, atunci voi spune si eu da, şi mă voi duce acolo unde mă trimiţi.

Dar şi în acest caz, ce cere el de fapt? Doar hrană, îmbrăcăminte, ocrotire. Cam decepţionant, Iaacov. Deşi pecetluite de măreţie, de elan, visele lui n-au totuşi nimic metafizic, nimic mistic. Lui Iaacov îi lip­seşte imaginaţia: tot ceea ce face el, tot ceea ce spune,

tot ceea ce cere provine în asemenea măsură din coti­dian, încât nu mai înţelegi de ce crede Biblia de cu­viinţă să zăbovească asupra atâtor amănunte: discuţiile lui cu Laban, contractele lui de muncă, conversaţiile sale insignifiante cu soţiile şi concubinele lui. Ăsta sa fie Iaacov? Asta şi atât? Un visător mediocru, care se lasă mânat de oricine, care fuge de orice încăierare, care părăseşte lupta înainte chiar de a o începe? Să fie oare tocmai omul acesta fără voinţă şi fără autoritate, care se lasă scotocit de către Laban pentru a-i dovedi că nu i-a furat nimic, să fie, aşadar, el acela pe care l-a ales Dumnezeu pentru a deschide şirul urmaşilor lui Israel? Din forţa lui Avraham şi din viziunea lui Itzhac nu se va alege oare nimic?

E neplăcut s-o spunem, dar — înainte de Peniel -nu-i putem atribui lui Iaacov nici o descoperire, nici o izbândă, nici o faptă eroică. Avraham şi Itzhac fuseseră implicaţi în bătălii ieşite din comun; con­flictele lor atingeau însăşi esenţa omului. Şi Iaacov? Pe el îl preocupă doar aparenţele, afacerile, lucrurile concrete; mereu împotmolit în situaţii imposibile, gata să se lase tras pe sfoară. Până la Peniel, nu-l auzi vorbind decât platitudini; şi, chiar şi la Peniel, e departe de a se afirma.

Un Midraş povesteşte: A doua zi după prima sa căsătorie, atunci când în locul Rahelei o descoperise pe Lea, el nu-şi poate stăpâni tânguiala: Toată noap­tea te-am numit Rahel şi tu mi-ai răspuns; de ce m-ai păcălit? — Dar tu, îi spune ea, tatăl tău te-a numit Esau, şi tu i-ai răspuns; de ce l-ai păcălit? Şi Lea ajunge chiar să-i ţină o lecţie: Există oare învăţător fără învăţăcei?

Un alt text este încă şi mai dispreţuitor: Văzându-l pe Iaacov năpădit de frică înaintea întâlnirii cu fratele său Esau, nevestele lui — toate laolaltă — îl întreabă cu asprime: Dacă eşti atât de fricos, de ce ne-ai făcut să ne părăsim casa părintească?

Aşa să fi fost Iaacov? Strămoşul nostru? Acest om, care nici la el acasă nu se făcea respectat, urma să ajungă cel care să dea numele şi să devină simbolul celui mai ameninţat şi celui mai dârz popor de pe pământ?

Am mai spus că, de obicei, Midraşul echilibrează cu plăcere textul biblic. Cu Iaacov face aproape o excepţie. Relatările din perioada de dinainte de Peniel sunt puţine la număr şi rezervate. Iaacov pare să nu-i fi inspirat nici pe cei mai prodigioşi, pe cei mai fertili povestitori ai tradiţiei iudaice, pe cei ai Talmudului. La drept vorbind, îi putem înţelege. Ce povestire ar fi putut urma, deci depăşi aventura de pe muntele Moria? Mai degrabă decât să născocească legende care să pălească în umbra acelei cuhni, Iaacov e înecat în pioase complimente; pentru el sunt inven­tate diferite virtuţi: era milos, curat sufleteşte, drept, generos, radios; în frumuseţea lui se oglindea fru­museţea lui Adam. Părea că Avraham ar fi fost salvat de la văpaia cuptorului, datorită doar intervenţiei sale retroactive. Sau: Fiecare generaţie are un Iaacov al ei, fără de care n-ar putea supravieţui. Şi mai departe: El îi convertea pe oameni la credinţa în Dumnezeu; el era drept precum Iov; şi era smerit, cu toate că nu mergea nicăieri fără alaiul lui de şaizeci de mii de îngeri păzitori; şi era studios, îşi petrecea tot timpul învăţând Tora în academiile din Seni şi Ever, unde, pare-se, a trăit vreme de treisprezece ani. Şi ce făcea el în timpul liber? Recita Psalmii. Câteva laude ici, câteva elogieri colo, hotărât — nu aveai din ce conferi personajului măreţie, în comparaţie cu tatăl său, n-avea greutate. Şi nici măcar aura tragediei n-o avea. Dintre cei doi fraţi, Esau e cel care ni se pare a fi mai tragic, el este cel care ne mişcă cel mai mult.

Şi chiar ne înduioşează. De la început ni se spune că nimeni nu-l iubeşte. Biblia este împotriva lui, şi cu atât mai vârtos e Midraşul. Clevetirile care-l copleşesc nu sunt întrecute decât de cele ce vor fi mai târziu răspândite pe seama lui Israel. Mama lui pare că-i poartă pică, îl respinge. Dar oare de ce nu-l iubeşte? Pentru că-i place mai degrabă jocul decât învăţătura? Pentru că are părul lung si roşu? Pentru că se plimbă totdeauna înarmat? Pentru că-i e tot timpul foame? Fapt e că-i este ostilă. Şi pe nedrept.

Iar pe urmă, mai este şi fratele lui mai mic, care se vrea mai viclean şi dovedeşte chiar că aşa este, jefu-indu-l de drepturile ce-i reveneau ca prim născut. Şi nici asta nu e drept. Dar încă nu e totul: urzit de mama lui, complotul care să-i permită lui Iaacov să acapareze binecuvântările pe care Itzhac i le hărăzise lui este oare drept? Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi de ajuns, jefuit, înşelat, Esau se înfăţişează tatălui său cu lacrimi în ochi şi cu o cerere cât se poate de modestă: să-l bine­cuvânteze si pe el; o binecuvântare, una singură, e tot ceea ce cere Esau. El nu ţine ca tatăl său să-l condamne pe Iaacov, nu pretinde să se facă dreptate; tot ceea ce doreşte el este o vorbă bună, o vorbă de mângâiere. Şi Itzhac îl refuză. Singura fiinţă care nu complota împotriva lui, care îl iubea, care îi dorea fericirea îl părăseşte, la rândul ei. La fel ca ceilalţi. Şi atunci Esau, în deznădejdea lui, scoate un ţipăt îngrozitor: Tată, să n-ai tu oare decât o singură binecuvântare? Să fie totul pentru totdeauna pierdut? Mă respingi şi tu, tată? Să fi rămas oare pe lume fără nici un prieten, în viaţa asta pe care mi-o târăsc fără bucurie şi fără vreo lumină? Dar Itzhac nu se lasă înduplecat. E prea târziu, pare să explice el. Ceea ce a fost dat nu mai poate fi luat înapoi; chiar dacă greşit, asupra cuvântului dat nu se mai poate reveni. Itzhac credea că va face din fiul său un stăpân, dar a făcut din el un rob. Ca urmare a unei înşelăciuni. Da, în temeiul unei viclenii. Prin sabie vei trăi tu!, îi spune el. Este acesta un sfat? Este o premoniţie? îi sugerează, oare, el că pe viitor ar face bine să-şi apere drepturile şi interesele cu forţa? în orice caz, o binecuvântare nu este, nici pentru Esau, nici pentru altcineva.

Şi totuşi, mulţi ani mai târziu, când — după Peniel - cei doi fraţi se vor întâlni, Esau va uita nedreptăţile şi faptele scandaloase a căror victimă fusese, şi se va dovedi mărinimos şi omenos. El îşi va îmbrăţişa plângând fratele.

Trebuie să recunoaştem, scena nu e lipsită de mă­reţie. Cel care joacă însă rolul bun este Esau; Midra­şul simte lucrul acesta şi face tot ce poate pentru ca Esau să rămână cel nesuferit. Suntem, aşadar, asigu­raţi că, dacă-şi îmbrăţişează fratele, el o face de fapt pentru a-l muşca de ceafă, dar că, printr-o minune, aceasta devenise de marmoră, şi de aceea se pusese el pe plâns; de furie şi de durere. Sau se mai spune că Iaacov era ocrotit de îngeri nevăzuţi, care-l împiedi­caseră pe Esau să-i facă vreun rău, şi că acesta era de fapt motivul pentru care Esau nu se răzbunase; îi fusese frică, în general, el este descris ca o fiinţă perfidă, păcătoasă, crudă. Şi ipocrită. Suntem sfătuiţi să nu ne încredem în vorbele lui frumoase. Nici în gesturile lui de caritate. Aşa cum Iaacov simbolizează spiritul, simbolizează Esau instinctul.

Dar, în textul biblic, Esau este cel care iese mai bine. El este puternic, dar bun, rănit, dar iertător. Deloc ranchiunos, deloc hain. Mai mult: el e sincer, în mai mare măsură decât fratele său, care şi cu acest prilej îl amăgeşte: Voi ajunge eu la tine, la muntele Seir, îi făgăduieşte Iaacov. Or, nicăieri nu e menţionat că s-ar fi ţinut de cuvânt, şi nici măcar că ar fi avut de gând să se ţină. El nu caută decât să scape cât mai repede de Esau. Şi cu orice preţ.

în schimb, Esau se poartă cu demnitate. El nu se iroseşte în linguşeli, aşa cum face Iaacov. Iaacov cam sare peste cal; chiar şi lăudătorii lui cei mai aprigi i-o reproşează; el nu are dreptate când vorbeşte despre o ispăşire, când îngenunchează de şapte ori şi când îl numeşte pe fratele său Stăpâne. Nimeni nu trebuie să se umilească în faţa altcuiva, nici măcar în faţa fratelui său, nici măcar dacă gestul său e motivat prin vinovăţie sau slăbiciune; şi nu ai dreptul să-L evoci pe Dumnezeu reducându-L la scară umană, după cum nu ai dreptul să te adresezi unei făpturi omeneşti făcând în faţa ei ceea ce doar lui Dumnezeu I se cuvine.

De ce s-a umilit Iaacov în faţa lui Esau? Pedepsirea sa de sine este cu atât mai derutantă, cu cât ea are loc după lupta cu îngerul: înseamnă că lupta nu l-a schimbat cu totul; el nu era încă în stare să rupă legăturile, să se desprindă din frica sa. Câte ceva din Iaacov trebuia să fi rămas şi în Israel.

Frica fusese slăbiciunea lui şi în trecut. Chiar şi cel mai exaltat vis al său, la Bet-El, aproape că se desăvârşise într-un dezastru. Să ascultăm ce ne spune Midrasul:

Este scris că, în somn, Iaacov a văzut o scară ce se înălţa de la pământ la cer, pe care coborau şi urcau îngeri;
Ceea ce ne învaţă că Domnul, lăudat fie El, i-a arătat părintelui nostru Iaacov
pe regele din Babilon, care urca si cobora,
pe regele Mediei, care urca si cobora,
pe regele Greciei, care urca şi cobora,
pe regele Romei, care urca şi cobora.
Şi Domnul, fie El binecuvântat, i-a spus:
Urcă şi tu, Iaacove!
Dar părintele nostru Iaacov, temător, a răspuns:
Toţi trebuie să coboare,
s-ar putea ca si eu să trebuie s-o fac.
Si Domnul, lăudat fie El, i-a zis:
Nu te teme de nimic, Israele,
dacă tu urci acum,
nu vei mai coborî niciodată.
Dar, neîncrezător, Iaacov sovăia,
neputând să-si înfrângă frica.
Atunci Domnul, binecuvântat fie El, i-a spus:
dacă ai fi avut încredere,
dacă ai fi încercat,
ai fi rămas sus,
foarte sus;
dar pentru să te-ai îndoit
şi nu te-ai urcat,
copiii tăi, în exil,
vor sluji patru regate
Şi vor plăti patru soiuri de dări,
cum fac robii.
Si Iaacov, cuprins de o frică încă şi mai mare, strigă:
Si asta fi-va pentru totdeauna?
Nu, spuse Domnul, binecuvântat fie El, nu pentru totdeauna.

Nu ştim dacă Iaacov s-a liniştit cu vorbele acestea; oricum, rămâne în picioare faptul că el nu se putea elibera de fricile, de slăbiciunile lui. Ros de îndoieli, el nu îndrăznea să se integreze în această viziune şi să dea ascultare poruncii divine: viitorul învingător de la Peniel tremura de frică la Bet-El.

Dar chiar şi acest vis măreţ al scării, unul din momentele culminante ale vieţii sale, slujeşte cel puţin unui comentator midraşic pentru a-i demonstra mediocritatea. Să-l ascultăm:

în noaptea aceea, atunci când îngerii urcară la cer, ei descoperiră imaginea lui Iaacov într-o strălucire de lumină; el li se părea cunoscut şi prietenos. Şi cu toţii se repeziră atunci pe scară în jos, pentru ca să admire originalul. Şi fură dezamăgiţi: spre marele lor necaz, ei îl găsiră dormind.

Acolo, sus, în universul viselor adevărate şi fremă­tătoare, Iaacov era un erou, un prinţ care-i pecetluia pe toţi cu flacăra lui; în schimb, în viaţa sa de aici, el nu era decât un bătrân obosit, care nu avea altă dorinţă decât să doarmă.

Atunci — şi acum vine întrebarea întrebărilor —, dacă Iaacov era într-adevăr un personaj atât de şters, atât de dezamăgitor, dacă el dormea în timp ce Dumnezeu dezvăluia pentru el planurile Sale, cum ^a putut el să devină Israel?

Ştim măcar unde să căutăm un răspuns cât de cât posibil, căci cunoaştem locul şi timpul: la Peniel, în noaptea premergătoare întâlnirii lui cu Esau.

Metamorfoza nu se putea înfăptui decât noaptea. Şi în singurătate. Să ne explicăm: Iaacov reprezintă dualitatea omenească, el duce o viaţă dublă. Ziua discută despre afaceri cu cei din preajmă; noaptea vorbeşte cu Dumnezeu despre nemurire. Se înţelege de ce. Strivit de măreţia lui Avraham şi a lui Itzhac, stiindu-se inferior în comparaţie cu ei, lui Iaacov nu-i rămâne decât să ducă o existenţă prea puţin eroică şi, din pricina aceasta, suferă. Pionierii încercaseră totul, făcuseră totul; el nu putea decât să meargă pe urmele lor. Nefericit pentru că nu putea să intre şi el, la rândul său, în legenda vie a istoriei, frustrat de faptul de a fi nevoit să se preocupe de lucruri cotidiene şi utilitare, Iaacov îşi alesese noaptea drept refugiu. Noaptea, el va fi un altul, va fi transfigurat.

În timpul nopţii, el este egalul predecesorilor săi; noaptea, privirile lui ţintesc mai sus şi văd mai departe. Noaptea, împlineşte şi el spaţiul şi timpul, si visele zbuciumate ale oamenilor.

Evenimentul decisiv al vieţii sale nu putea, aşadar, avea loc decât noaptea. La Peniel, el este atacat; la Peniel, dă şi riposta. Iaacov blândul, timoratul, Iaacov cel şubred şi resemnat, fricosul care se aranja totdeauna sa ocolească înfruntările şi în special înfruntările violente, iată-l că opune rezistenţă agresorului, că intră în luptă corp la corp. În jur nu e nimeni care să-i sară în ajutor, nici măcar cine să-l sprijine sufleteşte sau să-l admire nu e. Metamorfoză atât de surprinzătoare, încât te întrebi cui să o atribui. Poate chiar agresorului? El să fie cel care-l transformă pe Iaacov într-un luptător inflexibil şi de nestăpânit? Avea oare Iaacov nevoie de el pentru a ajunge la conştiinţa puterii lui, a adevărului si speranţelor pe care el le reprezintă? Avea el într-adevăr nevoie de un adversar, şi încă de unul primej­dios, pentru a deveni Israel? Chiar atât de mult să datoreze Israel duşmanului lui?

Dar cine era, la urma urmei, agresorul acesta? în această problemă, povestirile rabinice nu sunt unanime. Opiniile sunt extrem de diferite. Fusese un păstor; nu: un vrăjitor; nu: un înţelept; nu: un bandit. Majoritatea preferă însă să vadă în el un înger; de altfel, lui Iaacov nu-i place să se bată cu adversari dintre oameni. Cu un înger da, e altceva. Dar de ce să-l fi atacat pe el un înger? Pentru propriul lui bine, spune un text; pentru a-i face curaj. După luptă, îngerul i-ar fi spus: Iată, eu sunt o făptură cerească, iar tu m-ai învins; n-ai, prin urmare, de ce să te temi de Esau, pe el îl vei birui dintr-o singură mişcare.

Ideea aceasta pare cu atât mai „logică", cu cât ea conferă luptei un rost imediat, cvasiutilitar: ea nu fusese decât un antrenament.

Dar, odată admis faptul că fusese un înger, Midraşul încearcă să-l identifice: îngeri sunt mulţi, fiecare cu funcţia şi cu menirea lui specială; se cade să nu fie confundaţi între ei. Unul dintre înţelepţi spune: A fost îngerul lui Esau, cel care, la instanţele supreme, i-a fost personal atribuit; spiritul său personal, inspiratorul şi ocrotitorul lui. Un altul spune, dimpotrivă, că fusese îngerul lui Iaacov.

Eu prefer ipoteza aceasta din urmă: Iaacov atacat de propriul său păzitor. Agresorul misterios? Eul de­dublat al lui Iaacov. Eul său care se îndoia de meni­rea sa, de viitorul său, de raţiunea lui de a fi, cel care în sinea lui spunea: eu nu merit nimic, eu sunt mai puţin decât nimic, eu sunt nedemn de favorurile cerului, nedemn de strămoşii mei, ca si de urmaşii mei, nedemn de a transmite cuvântul lui Dumnezeu, pe care El l-a hărăzit oamenilor.

În cazul acesta, episodul îşi schimbă dimensiunile: asistăm la o înfruntare între Iaacov şi Iaacov. în Midraş se spune: Domnul a făcut lumea pentru ca ziua să fie zi şi noaptea — noapte; apoi a venit Iaacov şi a preschimbat ziua în noapte. Explicaţia: la Peniel, Iaacov s-a purtat şi ziua, si noaptea în acelaşi fel. în noaptea aceea, s-au întâlnit cei doi Iaacov. La Peniel, visătorul eroic şi veşnicul fugar, omul şters si înte­meietorul naţiei au dat între ei o bătălie sălbatică şi finală. Pentru a omorî sau a se omorî. Pentru Iaacov a fost cotitura. El avusese de ales: să moară înainte de a muri, sau să se ia în mâini si să se lupte. Şi să învingă.

Indiferent dacă înger, eu dedublat sau fiinţă umană, Iaacov a fost în stare să-l înfrângă. Acum era pregătit să-şi înfrunte si fratele duşman. Sau, mai exact: ar fi trebuit să fie. Dar, potrivit Midrasului, el nu era. Lui îi era pe mai departe frică, şi frica lui era chiar de două ori mai mare, spune un text foarte frumos si revelator: Iaacov se temea să nu fie ucis — sau să ucidă el. El Ştia că nu poţi omorî nepedepsit: cine ucide omul îl ucide pe Dumnezeu din om. De asemenea, el trebuia să se convingă mai întâi că-i va fi posibil să obţină o victorie pură, pură în raport cu moartea, purificată de orice culpabilitate; o victorie care să nu implice zdrobirea adversarului, nici umilirea lui; o victorie asupra însuşi sinelui. Aceasta este, aşadar, semnificaţia a respectivului episod: istoria lui Israel ne învaţă că adevărata victorie a omului este cea repurtată asupra sa însuşi.

În ciuda acestui fapt, ne este totuşi permis să-i dăm textului şi o interpretare mai literală şi să sugerăm faptul că, la Peniel, Iaacov a trebuit să se bată nu cu o făptură omenească, nici cu vreun înger, nici cu propria sa imagine de sine, ci cu Cel în care se regăsesc toţi aceştia. Deşi respinsă aproape în unanimitate de către tradiţia talmudică, această ipoteză merită totuşi atenţia noastră. La urma urmelor, chiar Iaacov este cel care-i dă girul: el nu vorbeşte nici despre vreun om, nici despre vreun înger, nici despre un miraj; el vorbeşte despre Dumnezeu.

De aici ar decurge mai multe consideraţii: există o relaţie între solitudinea divină şi solitudinea ome­nească; pentru ca să-L auzi şi să-L simţi pe Dumnezeu, şi chiar să-L şi combaţi, trebuie să fii singur, căci Dum­nezeu nu i se adresează decât celui ameninţat si prote­guit prin singurătate. Dacă, în mod tradiţional, Dumnezeu a preferat să li se adreseze aleşilor Săi în somn, acest lucru se datorează faptului că în somn omul este singur, nici o prezenţă străină nu se află în preajmă-pentru a-l distrage.

Pe de altă parte, singurătatea comportă latura ei de primejdie, tocmai pentru că se revarsă în Dumnezeu; cel care-L întâlneşte este în mod iremediabil osândit în vreun fel sau altul la singurătate, în acest caz, alege­rea este nu un privilegiu, ci demnitate şi obligaţie. Şi nici unul nu va vedea chipul Meu si va rămâne în viaţă înseamnă: nici unul dintre cei care-Mi vor vedea chipul nu va mai trăi ca mai înainte. Din lupta sa cu Dumnezeu, Iaacov va ieşi învingător, dar şchiop; el nu va mai fi acelaşi.

Aceasta era, oare, dorinţa lui fierbinte, care-l chi­nuia de ani de zile, anume să străpungă scoarţa în care se afla, să ardă podurile şi să făptuiască ceva cu ade­vărat mare, poate chiar unic?

Iaacov trăise atât de multă vreme în ambiguitate, încât nu mai vedea limpede; el nu mai cunoştea numele lucrurilor şi ale fiinţelor, de unde si accentul care se pune pe numele celor doi adversari: Iaacov nu-l mai distingea pe ocrotitorul lui Esau de propriul său ocro­titor. Din viziunile sale anterioare el îşi amintea de ceea ce se aştepta de la el: să ocrotească în istorie poporul care va înfiora istoria. Era el, oare, în stare de aşa ceva? Era el demn? Simţindu-se inapt, incompetent în faţa unei asemenea îndatoriri, el vroia să se limpezească în privinţa sinelui său. De aceea şi hotărâse el ca în acea noapte să rămână singur în urmă, pe malul râului Yabok. Să-şi regândească existenţa, să-si pună între­bările pe care de obicei ţi le pui înaintea unor întâlniri grave, înaintea întâlnirilor cu absolutul, cu Binele absolut (Dumnezeu) sau cu răul absolut (moartea, omorul).

Reîntoarcerea spre sine, în sine, ne-o putem cu  uşurinţă închipui: Ce-am făcut eu până acum din viaţa mea? Ce-am făcut eu cu făgăduinţele primite de către strămoşii mei de la Dumnezeu? Am muncit din greu, mi-am luat femeie, am avut copii, m-am îmbogăţit, mi-am făcut duşmani, am bătut drumuri ocolite, am făcut atât de multe ocoluri, am fugit, n-am făcut decât  să evadez, fără să fi creat nimic, fără să fi săvârşit nimic măreţ, nimic adevărat, nimic care să mă depăşească, decât doar în visele mele, dar astea nu erau decât vise. Aşa să arate, oare, deznodământul unei istorii pe care au făurit-o Avraham şi Itzhac? Să nu se fi dus Avraham si Itzhac pe muntele Moria decât pen­tru a produce acest destin ăl meu, lipsit de strălucire? Comparându-le cu aventurile lor, ale sale îi apăreau mohorâte, cenuşii, lipsite de orice tensiune şi chiar de interes, în poveştile lor, Dumnezeu juca un rol activ; nu si în ale lui. în poveştile lui, Iaacov nu are de a face decât cu neguţători si proprietari care sunt pe urmele lui din motive josnice şi întru totul obişnuite.

Dar de ce anume a fost el, oare, tot timpul urmărit, hăituit, de ce el anume? La Peniel, Iaacov nu putea să nu se gândească la toate astea. De ce era el ţinta tuturor invidiilor, tuturor urilor?

La Bet-El, Dumnezeu îi arătase în vis Templul din Ierusalim, mai întâi în întreaga sa splendoare, şi apoi în ruine, şi pe urmaşii săi risipiţi în rândurile altor naţii, persecutaţi, masacraţi. Acum, în această noapte de la Peniel, se pune, poate, tulburătoarea întrebare: prin ce sunt victimele răspunzătoare de răul care li se face? în ce măsură trebuie să li se reproşeze lor faptul de a fi suscitat invidia şi ura în duşmanii lor — sau în vecinii lor care le-au devenit duşmani?

In acea noapte, înaintea bătăliei finale cu fratele său — care s-ar fi putut el afla în acel loc —, Iaacov vroia să se reculeagă în singurătate, să facă ceva din aceasta singurătate a lui, să determine o schimbare — poate o mutaţie? — în existenţa sa. Şi astfel, să ajungă demn de părinţii săi.
Peniel: o răspântie, o cotitură dramatică în spiritul lui Iaacov. El nu mai vrea pur şi simplu să fie fiul lui Itzhac şi nepotul lui Avraham, el vrea să-si facă un nume al lui, pe care să-l încarce cu un conţinut propriu lui, pe care să-l asocieze unui eveniment în măsură să-l facă nemuritor sau să-l strivească — nu mai are impor­tanţă —, numai măreţ şi înfricoşător să fie, şi transcendent, aşa cum fusese sacrificiul acolo, pe mun­tele Moria. Obsedat de povestirea încercării aceleia, Iaacov îşi invocă propria sa încercare. Gata cu târguielile meschine, gata cu discuţiile banale, gata cu jocurile de familie. Iaacov vrea să-i uluiască pe alţii şi să se uluiască pe sine. Precum tatăl şi bunicul său, cu Dumnezeu vrea el să intre în dialog — si pe urmă fie ce-o fi. Pe Dumnezeu vrea să-L înfrunte. Nu în vis, ci în picioare, cu ochii deschişi.

Aventura de la Peniel? Un act conştient şi deliberat, o provocare din partea lui Iaacov. Lupta? Iaacov a dorit-o, el a pus-o la cale. Lui îi aparţine iniţiativa, lui — punerea în scenă, tot el impune condiţiile. Laban a plecat, iar Esau încă n-a sosit; este tocmai bun momen­tul pentru a le arăta lui Avraham şi lui Itzhac că este mai singur decât fuseseră ei, că este în stare să meargă mai departe decât merseseră ei. Ei se supuseseră lui Dumnezeu, dar ideea de la Dumnezeu venea, în timp ce el, Iaacov, era cel care provoca înfruntarea. Era o sfidare fără precedent. El n-a trăit sfâşierile care-şi puseseră pecetea pe tatăl său, el nu săvârşise zguduitoarea faptă a bunicului său, dar le va arăta el lor că, în felul lui, este şi el un precursor, căci nimeni niciodată nu mai revelase oamenilor bătălia pe care Dumnezeu o dă cu ei; nimeni niciodată nu-L con­strânsese pe Dumnezeu să se măsoare la vedere cu omul; nimeni niciodată nu stabilise cu Dumnezeu relaţii provocatoare.

În noaptea aceea, Iaacov se descoperă dintr-o dată a fi un altul. Mai clarvăzător decât oricând. Mai liber. Niciodată n-a inspirat el atât respect.

Cine e Iaacov? Un fiu de supravieţuitor. Ca atare, el întâmpină greutăţi în casa tatălui său. Itzhac nu evocă niciodată trecutul, şi totuşi Iaacov ar dori să-l cunoască. Pentru că el îşi iubeşte tatăl, dar, ciudat, în acelaşi timp îl şi invidiază; e gelos pe suferinţa lui, pe amintirile lui. El, Iaacov, ştie că nici o întâmplare n-o va surclasa pe cea petrecută pe muntele Moria, şi lucrul acesta îl roade. Şi ce face el atunci? încearcă, în felul său, să trăiască periculos. Certuri cu părinţii, dispute cu fratele; s-ar zice că se complace într-o existenţă plină de ciocniri şi de obstacole, pe care el însuşi şi le pune; parcă din plăcere. Ameninţat de toţi, faţă în faţă cu duşmanii, el manifestă o pasivitate care o reamin­teşte pe cea a lui Itzhac pe altarul de jertfă. El călă­toreşte din ţară în ţară, dintr-un adăpost într-altul, aşa cum o făcuse şi Avraham, deşi din alte motive, lăsând în urma lui resentimente şi invidii. E hăituit, şi se bucură că e. Dar, în străfundurile sufletului, el ştie că nu-i acelaşi lucru, că nu va fi niciodată acelaşi lucru. Un frate duşman nu se compară cu un tată duşman. Mahanaim nu este Moria, aşa cum un ghetou din New York sau Detroit nu este, nu poate să fie ghetoul din Varşovia. Alături de ceea ce se întâmplase tatălui său, viaţa lui n-are relief, n-are consistenţă. El s-a născut prea târziu, după eveniment. Ce speranţă îi mai rămâne? Ce să mai deplângă? Nici măcar n-a suferit. El nu va cunoaşte niciodată agonia unui om încătuşat între un tată şi Dumnezeul său, unul la fel de exigent ca şi celălalt, într-o lume alcătuită din indiferenţă. Pentru el, Moria nu e decât un munte, ca toţi munţii. Acesta este contextul în care trebuie noi să citim episodul de la Peniel. A-L provoca pe Dumnezeu este pentru Iaacov o necesitate care îi justifică locul în istorie. Pentru a se depăşi pe sine si a deveni Israel.

Şi el a devenit Israel, atunci când s-a crăpat de ziuă. El trebuise să străbată noaptea, să ajungă până la capătul confruntării — şi al singurătăţii, şi al angoasei - pentru a fi demn de numele său.

La revărsatul zorilor, Iaacov este un alt om. Tot ceea ce atinge el ia foc. Cuvintele sale dobândesc un răsunet nou: el se exprimă ca un vizionar, ca un poet. Puterea lui Iaacov se numeşte Israel, spune Midraşul. A ieşit el învingător din luptă? Poate omul să-L biru­iască pe Creatorul său? Nu încape nici o îndoială, lucrul acesta nu e cu putinţă. Dar nu e oare un privi­legiu să fii biruit de către Dumnezeu?

Prudent, Midraşul insistă totuşi asupra esenţei angelice a atacatorului. Chiar dacă neputincios în faţa lui Dumne­zeu, pe înger omul este în stare să-l biruiască.

Să mai ascultăm o poveste;

În timpul luptei, îngerul îl roagă pe Iaacov să-l lase să plece; Iaacov nu se învoieşte decât cu condiţia ca acesta să-l binecuvânteze.

-  Nu pot s-o fac, spune îngerul. Nu mai am timp. Se ivesc zorile şi trebuie să plec.

- Ţi-e frică de zori? De ce? Eşti cumva un hoţ? Sau vreo pasăre de noapte?

-   Nu, dar sunt aşteptat în ceruri, pentru a-L prea­mări în cânturi pe Cel veşnic.

- Ai acolo, sus, prieteni, spune Iaacov imper­turbabil. Să cânte ei în locul tău.

-  Azi vor cânta fără mine. Dar asta înseamnă că eu nu voi mai cânta niciodată cu ei. Mâine îmi vor spune: de ce n-ai venit ieri? Nu mai eşti unul de-ai noştri.

-   Vorbeşti prea mult, spune Iaacov. îngerii care au venit la Avraham l-au binecuvântat pe el înainte de a-şi lua rămas bun. Fă şi tu ca ei.

-  Peste poate. Nu e acelaşi lucru, ei tocmai pentru asta veniseră. Eu nu.

-  Atunci nu mai pleci deloc.

Văzând încăpăţânarea lui Iaacov, îngerul schimbă subiectul si începe să vorbească despre tainele dumne­zeieşti. El spune:

-  Îngerii care au dezvăluit tainele lui Dumnezeu au fost izgoniţi pentru o sută treizeci şi opt de ani; vrei să mă vezi împărtăşind soarta lor?

Iaacov ar fi putut răspunde că acea condiţie pe care el o pusese nu avea nimic de a face cu teosofia; dar lui nu-i ardea de discuţii:

—  Ori mă binecuvântezi, ori te ţin aici.

—  Fie, răspunde îngerul resemnat, îţi voi dezvălui ceea ce trebuie să rămână nedezvăluit. Şi dacă Dum­nezeu mă întreabă pentru ce am făcut lucrul acesta, îi voi spune că porunca profeţilor are prioritate faţă de toate celelalte, chiar şi de cele ale cerului.

Hotărât lucru, Israel nu mai este acel Iaacov senti­mental şi dezorientat pe care îl cunoscusem până acum. El ştie să fie mai aspru şi mai poruncitor. El este în stare să-şi biruiască adversarii şi să le impună îngerilor respect. Da, el se poate gândi la Peniel, reamintindu-şi cu mândrie de el.

Şi totuşi, câteva ore mai târziu, iată-l din nou în faţa lui Esau, tremurând. Să-i fi revenit frica de odinioară? Sau simţământul său de vinovăţie? Ar fi pe deplin omenesc. Biruinţa lui asupra îngerului nu rezolvase şi problemele sale cu oamenii. Problemele omeneşti nu pot fi decât omeneşte descâlcite, îngerului îl place, poate, să cedeze în faţa omului, omului nu-i place, în raport cu Esau, Iaacov este pe mai departe Iaacov, şi nu Israel.

Dar mai este şi altceva. Dacă textul vorbeşte la început despre om, şi despre Dumnezeu după aceea, o face anume pentru a sublinia atitudinea lui Iaacov. El tocmai ajunsese la înţelegerea unui adevăr funda­mental: Dumnezeu se află în om, chiar şi în suferinţă, chiar şi în nenorocire, chiar şi în rău. Dumnezeu este pretutindeni, în orice făptură, nu doar în victime. Dumnezeu nu-l aşteaptă pe om la capătul drumului, nu la sfârşitul exilului; El îl însoţeşte. Mai mult: El este chiar drumul, El este exilul. Dumnezeu ţine amândouă capetele funiei, El este prezent la ambele extremităţi, El este în toate sfârşiturile. El se află în Iaacov tot astfel precum se află în Esau. Şi dacă Iaacov îngenunchează în faţa lui Esau, n-o face doar pentru a-i implora ier­tarea, dar şi pentru a desluşi şi a recunoaşte în fapta lui Esau pe cea a lui Dumnezeu. Aici însă a mers, totuşi, prea departe. Să admiţi că duşmanul împlineşte voia lui Dumnezeu e una, să te umileşti în faţa lui este alta. Dumnezeu e, poate, duşmanul, dar în nici un caz duş­manul nu e Dumnezeu.

Iaacov şi-a dobândit partea sa de eternitate, dar el va rămâne zdruncinat, sfâşiat. Iaacov sau Israel? Amân­doi. Desigur, Dumnezeu îi porunceşte să nu se mai nu­mească Iaacov, dar o clipă mai târziu Biblia tot aşa îl numeşte. S-ar spune că Israel nu mai ajunge să depindă de Iaacov. Nouă ne este în mod explicit interzis să-l numim pe Avraham cu numele pe care el îl purta înain­te (Avram), dar acesta nu e cazul lui Iaacov. Căci o dată cu el se pune problema destinului lui Israel, al unui Israel imanent, real, istoric, şi, totodată, al unui Israel veşnic şi metaistoric. Poate Israel să-l şteargă pe Iaacov? Nu, şi nici nu trebuie s-o facă — chiar dacă cerul i-o porunceşte. Israel n-ar mai fi Israel, dacă n-ar fi fost mai întâi Iaacov, dacă n-ar fi purtat în el ciudatele visuri înălţătoare ale lui Iaacov.

Chinuit, sfâşiat, încovoiat sub povara amintirilor, Iaacov îi aparţine lui Israel tot aşa precum Israel îi aparţine lui Iaacov. în mai mare măsură decât tatăl şi decât bunicul său, Iaacov e conştient de pluralismul care-i va marca pe urmaşii săi. Spre deosebire de copiii tatălui său şi ai bunicului său, copiii săi vor intra cu toţii în istoria evreilor, chiar şi cei exilaţi, chiar şi cele zece triburi pierdute. Iaacov este întreaga casă a lui Iaacov, Israel este întreaga comunitate a lui Israel.

Este motivul pentru care, la bătrâneţe, îl va obseda problema exilului, în visurile sale, văzuse de prea multe ori Templul dispărând în flăcări; înainte de moarte, el ar dori să ştie cum se vor termina toate acestea.

Pe patul de moarte, el îi adună pe toţi copiii săi în jurul său, pentru a le dezvălui taina ultimă a mântuirii — sfârşitul timpurilor, sfârşitul istoriei. El merge şi în acest caz mai departe decât tatăl său şi decât tatăl . tatălui său. Dumnezeu i-a hărăzit să vadă mai departe decât predecesorii, mai departe decât urmaşii, cu excepţia lui Daniel. Dar, spune Midraşul, în clipa în care era pe punctul de a transpune viziunea sa în cuvinte, harul profetic i-a fost retras.

Este un moment dramatic, un apogeu emoţionant al vieţii sale. După ce a pătruns în cel mai tainic dintre sanctuare, după ce a întrevăzut cea mai luminoasa dintre fiinţe, el vrea să şi împărtăşească, să aducă la cunoştinţa altora, să-i înveţe si pe alţii ceea ce vede el; vrea să transmită, vrea să comunice — si n-o poate face. El nu mai e în stare decât să privească în tăcere.

Un Midraş adaugă: Iaacov era pe punctul de a deschide gura, când l-a copleşit îndoiala: nu pot profeţi decât soarta lui Israel, dar cum să ştiu eu dacă toţi urmaşii mei vor rămâne în sânul lui Israel? A greşit Iaacov, atunci când s-a lăsat cuprins de îndoială, îndo­iala aceasta a fost preţul puterilor sale vizionare. Altfel spus: povestea pe care n-a mai povestit-o este mai frumoasă decât toate celelalte povestite în numele lui sau rostite chiar de el.

Şi totuşi, intuiţia lui a fost corectă. El ştia cât de greu îi va fi lui Israel să rămână Israel; şi câte suferinţe, câte încercări îi mai aşteaptă pe fiii lui Israel. N-ar fi putut măcar să încerce să-şi consoleze copiii? Să le spună să nu-si piardă speranţa? Că orice exil îşi are un sfârşit, aşa cum orice noapte întâlneşte aurora? Ar fi trebuit să le spună ceva — dar cuvintele încetaseră să-i mai dea ascultare. Şi atunci nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să-şi binecuvânteze copiii, îşi mai amintea el oare de Peniel? De înger, de binecuvântare, de izbândă? A murit ducând cu sine secretul său, acea taină care se numeşte Israel, acea primă strălucire a zorilor care desparte noaptea şi fantasmele ei de ziuă Şi de capcanele acesteia.

Da, cunoaştem locul, repetăm povestea. Undeva,într-o vale, ultimele umbre se retrag, sfâşiind noaptea Şi liniştea. Iată, se anunţă zorile.

Un om trece pentru a doua oară râul Yabok, atent la susurul său. Pare să fie calm, mai mult decât fusese înainte, şi încordat — mai mult decât înainte. Şi dacă totul n-a fost decât vis? Pare melancolic, dar hotărât. Va trebui, poate, să se bată. Şi să omoare. Şi să moară, Dar nu mai e singur.

Pentru a-l proteja, îl trimite mama sa Rebeca la fratele ei Laban.

Ea cunoaşte înclinaţiile lui Esau. E în stare de orice, chiar de ce este mai rău. E mai bine ca Iaacov să plece, să se ascundă. Altfel, Esau l-ar ucide — îşi spune mama — şi eu mi-aş pierde în acelaşi timp amândoi fiii.

întrebare: să admitem că temerea ei era îndrep­tăţită, că Esau l-ar fi omorât pe Iaacov; ea n-ar fi pierdut atunci decât un singur fiu, de ce doi?

Răspuns: Dacă Esau l-ar fi ucis pe Iaacov, Rebeca ar fi preferat să-l vadă mort şi pe el. Pentru o mamă, un fiu ucigaş este mort la fel cum este cel ucis. Poate chiar în şi mai mare măsură.

O vorbă din Midraş: Puterea şi bogăţia lui Esau şi a urmaşilor săi se explică prin respectul pe care îl nutrea Esau faţă de tatăl său.

Şi încă una: Iaacov şi Esau ştiu amândoi să se facă ascultaţi. Esau, cu ajutorul braţului său; Iaacov, cu ajutorul glasului.

Si aceasta: Ca si Avraham şi Itzhac, a fost şi Iaacov ales de Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu l-a atras spre El. Iaacov, din propria sa voinţă, a fost cel care a încercat să se apropie de Dumnezeu.

Cuvântul lui Rabbi Menahem-Mendel din Kotzk: în momentul în care Esau descoperă că este victima înşelăciunii lui Iaacov, el scoate un strigăt venind din străfundurile inimii sale şi, în faţa tatălui său înmărmurit, varsă trei lacrimi.

Pentru aceste trei lacrimi, Israel va avea de îndurat chinurile surghiunului. Dar — spune Rabbi, după un lung suspin — există totuşi o limită, ar trebui să existe o limită. Noi am vărsat de-a lungul veacurilor atâtea lacrimi, încât ele ar ajunge pentru a f ace să se reverse apa oceanelor, ar ajunge pentru a inunda cerul. Există o limită, Doamne, ar trebui o limită!

O vorbă midraşică: Avraham e simbolizat printr-un munte, Itzhac — printr-o vale, şi Iaacov — printr-o casă.

De ce oare s-a întunecat vederea lui Itzhac? Pentru ca Iaacov să poată să vină deghizat în Esau şi să culeagă toate binecuvântările.

In viziunea sa despre viitor, Iaacov plânge laolaltă cu urmaşii săi năpăstuiţi. El I se adresează lui Dum­nezeu spunăndu-I: Stă scris în Cartea Ta că animalul şi puii săi nu trebuie să fie omorâţi în aceeaşi zi. Această lege nu va fi respectată de către duşmani; ei vor omorî mamele şi copiii lor, pe unii sub privirile celorlalţi. Nu te întreb nici măcar cine va respecta Legea Ta; spune-mi doar atât: cine o va studia?

În vis, Iaacov vede o scară al cărei capăt ajunge la ceruri. Ea mai există încă. Unii au văzut-o cu ani în urmă, pe undeva, prin Polonia, în apropierea unei gări părăsite. Si un popor întreg urca, urca înspre norii în flăcări. Aşa arată grozăvia pe care strămoşul nostru Iaacov trebuie s-o fi văzut.

(Fragment din cartea:
Elie Wiesel - Celebrare biblicã,
Editura HASEFER, Bucuresti, 1998,
trad. Janina Ianoşi)

Salt la inceputul paginii