|
Alte pagini din cãrtile scrise de Elie Wiesel
aici: RABI LEVI-IŢHAC DIN BERDICEV O evocare: rabi zăreşte un birjar care, pentru a câştiga timp, îşi spune pe nerăsuflate rugăciunea de dimineaţă, în vreme ce-şi gresează şareta. Nu-l dojeneşte. Surâzând, îşi înalţă capul, luând cerul drept martor: - Priveşte-ţi poporul, Dumnezeu al lui Israel şi fii mândru de el. Ce face acest om îngrijindu-şi trăsura? Se roagă! Cunoşti vreo altă naţie ai cărei fii să te aibă doar pe tine, întru totul, în mintea lor? Alta: mergând la sinagogă pentru a celebra slujba de Sabat, se întâlneşte cu un bărbat tânăr, „eliberat" de opreliştile morale care, pentru a-l provoca în public, îşi scoate pipa şi şi-o aprinde. Rabi se opreşte şi îi spune: - Desigur, ai uitat că azi e Sabat. - Nu, n-am uitat. - Atunci, fără îndoială, nu ştii că ne este interzis să fumăm în ziua de Sabat? - Nicidecum, cunosc toate legile voastre, răspunse fumătorul insolent. Rabi îl măsoară lung, din cap până în picioare, nu cedează în faţa provocării şi i se adresează strigând Aceluia pentru care orice făptură omenească este şi o provocare: - Ai auzit? Desigur, încalcă unele dintre, poruncile Tale. Dar trebuie să admiţi un lucru: nimeni nu-l va putea determina să spună o minciună! (Mai târziu o să vorbim despre răul ce l-a subminat în cursul unui an, anul absent din biografia lui; şi despre misterul acestui an, un an de umbre şi de eclipsă, mai mult sau mai puţin cenzurat în literatura hasidică deoarece contrazice imaginea proiectată prin legendă. Mai târziu...) Rabinul acestor anecdote este evident Levi-Iţhak Derbaremdiger (Milostivul) mai cunoscut alături de numele oraşului său: Levi-Iţhak din Berdicev. Istorioarele sale, discuţiile, litaniile sale sunt repetate cu drag, cu un surâs. Solilocviile sale sunt cântări, cântările lui sunt legende. Toate venind în sprijinul omului din el. Întotdeauna joacă rolul purtătorului nostru de cuvânt. Contemporan cu Marele Maghid din Meserici, ocupă un loc aparte în mişcarea hasidică şi în viaţa fiecărui hasid. Popularitatea sa o egalează pe cea a lui Best. Şi astăzi, mai cu seamă în zilele noastre, i se arată o afecţiune rezervată de obicei unui prieten din copilărie, care, deşi superior nouă, ne-a rămas fidel. Nici un mentor, de la Best încoace, nu a exercitat o asemenea influenţă asupra imaginaţiei evreieşti din diaspora europeană. Când eram copil, mi-l închipuiam ca pe un om puternic şi invincibil, apărător al celor slabi, un cavaler medieval gata să rişte să piardă totul ca să se facă dreptate şi adevărul să triumfe. Era şi mai este încă eroul meu. Adesea, când privesc în urmă, încerc să-mi amintesc cântările lui, să-i aprofundez predicile. El este primul nume apărut când ţi se cere să desemnezi pe cineva care se interpune între persecutat şi persecutor, între oprimaţi şi moarte. A invoca numele său, spune tradiţia hasidică, înseamnă a formula o dorinţă şi a o vedea împlinindu-se. - Splendoarea lui Levi-Iţhak din Berdicev, zicea bunicul meu, vine din faptul că el lupta pentru, nu contra. Cu toate acestea, nu era un rabi în sensul obişnuit al cuvântului. Rav, rabin, nu era amator de exotism, nu căuta nici să-şi răspândească doctrina, nici să se înconjoare de discipoli, de adepţi, de admiratori. Hasidismul din Berdicev s-a născut şi a murit odată cu el; nu a creat nici şcoală, nici dinastie. Lăcaşul construit de el, îl purta în el însuşi. Poate că trebuie să se vadă în asta raţiunea principală a stimei unanime manifestate de marii conducători ai mişcării faţă de el. Nimeni nu vedea în el un concurent. Rabi Şmelke îl numea „discipolul meu în Nigla (tradiţia orală) şi învăţătorul meu în Nistar (tradiţia ezoterică)". Rabi Şneur Zalman din Liadi, fondator al Habad-ului, spunea: „Dumnezeu este un ţadik în înalturi şi Levi-Iţhak este un ţadik aici pe pământ". Rabi Baruh din Miedzeboz pretindea că îngerii şi serafimii erau geloşi pe ardoarea lui. Rabi Nahman din Braţlav, deşi contestatar muşcător, îl elogia şi vedea în lumina lui lăuntrică lumina lui Israel. Un alt nonconformist, rabi Menahem Mendel din Koţk, afirma că Levi-Iţhak a deschis uşile altarului iubirii; după moartea sa, ele s-au închis. Prieten al tuturor rabinilor şi rabin al tuturor adepţilor, nu aparţinea nici unui clan. Situat deasupra rivalităţilor, refuza să se amestece în gâlcevile care divizau mişcarea. Apărător al lui Israel, pleda pentru toţi evreii acuzaţi pe nedrept. Cele mai frumoase aventuri ale lui, cele mai încântătoare poveşti despre aventurile sale sunt cele unde este înfăţişat în rolul de avocat îndrăzneţ, superior judecătorului. Când eram copil, îmi plăceau mult aceste istorioare: nu vedeam în ele decât iubire şi fraternitate. Acum ştiu să identific durerea, disperarea, revolta; şi le îndrăgesc şi mai mult. Le recitesc adesea. Le datorez mult. Câteodată, înainte de a scrie, îmi înmoi din nou pana în substanţa lor vitală. Cine era el? Nu i se cunoaşte viaţa decât în linii mari; nu se ştie nimic, sau aproape nimic, despre copilăria sa. S-a născut în 1740, în Galiţia. Spirit dezgheţat, ager. Talmudist erudit, s-a căsătorit de tânăr. La moartea lui Baal Şem, avea douăzeci de ani. Nu l-a întâlnit? Ar fi putut. Nu-l interesa? Fără îndoială. Hasidismul pe cale de a se naşte nu-l atrăgea deloc. S-a înfăţişat la rabi Şmelke din Nikolsburg pentru a învăţa Talmudul şi comentariile sale, nu hasidismul. Impresionat de setea lui de cunoaştere şi de cunoştinţele sale, rabi Şmelke i-a arătat o atenţie deosebită, îi plăcea acest discipol; nu irosea nici gesturi, nici cuvinte. „N-a pronunţat nici un singur cuvânt de prisos", a spus rabi Şmelke mai târziu. Şi l-a luat cu el la Meserici unde, pe lângă Maghid, Levi-Iţhak a descoperit că fapta evreiescă este mai interesant de trăit decât de studiat. Tânăr căsătorit, Levi-Iţhak petrecea sărbătorile importante acasă, la socrul său, personalitate influentă a comunităţii. Intr-o seară de Simhat Tora, l-au invitat să recite el rugăciunea ce deschide procesiunea şi dansul. Flatat, Levi-Iţhak s-a apropiat de pupitru, a luat şalul ritual şi l-a pus pe umeri, pentru a-l retrage imediat. După o clipă l-a pus, şi iar l-a scos. Spre stupoarea generală a adunării, acest balet s-a prelungit. Brusc, Levi-Iţhak a renunţat definitiv la Talit şi a strigat furios: „Fiindcă zici că eşti în acelaşi timp şi hasid şi talmudist, spune tu însuţi rugăciunea!" Şi s-a întors la locul lui. În seara aceea, la masă, socrul i-a spus: - M-ai pus într-o situaţie stânjenitoare, în public. Aş vrea să ştiu de ce. - O să vă explic, a răspuns Levi-Iţhak
calm. Pentru că nu aprecia acest gen de umor şi nici independenţa de spirit, socrul i-a interzis să se întoarcă la învăţătorii săi. Pentru a-şi câştiga din nou libertatea, ginerele a intrat în post negru: această grevă a foamei, prima din analele hasidismului, a fost încununată de succes. Levi-Iţhak s-a întors la Maghid. A dobândit o reputaţie de talmudist. Numeroase comunităţi i-au oferit un post de rabin. Dar ghinionul se ţinea scai de el. Oriunde se ducea, se izbea de opoziţia mitnagdimilor; ei îl jigneau şi-l mustrau, aşa era moda. Era epoca primelor controverse publice violente între cei vechi şi cei moderai. Hasidimii îşi acuzau adversarii că n-au inimă; Mitnagdimii le reproşau hasidimilor că-şi sacrifică raţiunea de dragul obscurantismului. Gaonul din Vilna publicase nu de mult primul său edict de excomunicare; i se dădea citire în principalele sinagogi ale ţării. Discipolii Maghidului au ripostat. Ambele părţi dovedeau acelaşi fanatism. Incidentele, înfruntările se înmulţiră, provocând dezlănţuirea pasiunilor în zeci de locuri deodată. Ici şi colo se terminau cu încăierări. Bătălia făcea ravagii, nici un evreu nu putea rămâne neutru. Era suficient ca un rabin, un preceptor să fie acceptat de către una dintre tabere, şi cealaltă îl repudia imediat. Săreau la bătaie în capele, se insultau din cauza unui verset omis ori adăugat, a unui obicei respectat cu sfinţenie de unii, omis de alţii, în unele localităţi din Ucraina au ajuns să ceară intervenţia autorităţilor pentru a-l obliga pe cantor să oficieze conform canonului conservator. Au fost şi intervenţii mai grave. Rabi Şneur Zalman din Liadi a fost arestat, inculpat de trădare. „L-au denunţat! Asta-i opera adversarilor noştri!" se ambalau hasidimii. Ostilitatea reciprocă, iraţională lua proporţii năucitoare, vecină cu isteria. Personal, Levi-Iţhak se străduia să rămână în afara încăierării. Credea prea mult în Dumnezeu, în om, în ceea ce-l leagă pe unul de celălalt, pentru a încuraja discriminările între oameni. Din temperament şi din convingere, nu putea decât să deplângă sectarismul sub toate formele sale. Degeaba: peste tot unde se ducea, se pomenea în centrul furtunii. Numit succesor al lui rabi Şmelke la Ritşvol, a îndurat numeroase umilinţe. Cabale, calomnii, batjocuri; nimeni nu i-a sărit în ajutor. Până la urmă, a luat-o la sănătoasă, fără a lua nimic cu el. Era în ajun de Simhat Tora. Şederea lui la Zolohov, unde a obţinut un post, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, nu-i va lăsa cele mai bune amintiri. Şase ani mai târziu, este iarăşi fără slujbă. Invitat la Minsk, se stabileşte acolo. Pentru a face faţă aceloraşi atacuri, aceleiaşi campanii ostile, într-o zi, pe când îşi vizita învăţătorul la Meserici, nişte oameni au năvălit în locuinţa lui, i-au distrus mobila şi au devastat casa. La întoarcere, Levi-Iţhak a găsit un alt rabin în locul său. A urmat o nouă perioadă de peregrinări şi în cele din urmă a eşuat la Berdicev. Avea patruzeci şi cinci de ani şi putea, în sfârşit, să-şi înceapă opera în condiţii de stabilitate, dacă nu de pace. Existau şi acolo mitnagdimi, desigur în minoritate, dar o minoritate zgomotoasă şi activă. Din cauza lor, noul rabin n-a avut o viaţă uşoară, dar odată cu trecerea anilor, ostilitatea s-a atenuat. Datorită lui, Berdicev a devenit unul din centrele importante ale hasidismului. Şi atunci când rabi s-a stins, la douăzeci şi cinci de ani după sosirea lui, Consiliul comunităţii a refuzat să-i caute un succesor; un Levi-Iţhak nu putea fi înlocuit. Cronica atestă faptul: la Berdicev n-a mai existat un rav - rabin titular. Judecători rabinici - daianimi - da! Dar el a fost ultimul rav. Blând, împăciuitor, părea naiv, chiar inocent. Cu toate acestea, nu-i lipsea humorul; replica lui era promptă, usturătoare, uneori jignitoare. La o întrunire de croitori şi de brutari, cu toţii ostili hasidismului, a fost invitat de rabinul lor să ţină un discurs. - Stă scris, a spus rabi Levi-Iţhak, că la venirea lui Mesia, natura va furniza omului pâine şi veşminte gata făcute. De ce? N-am înţeles asta niciodată. Acum pricep: pentru ca să nu mai fie nevoie nici de croitori, nici de brutari. Cu o altă ocazie, angajând la Varşovia o dezbatere în public cu reb Avraham Kaţnelbogen din Brisk, mitnaghed redutabil, au discutat despre noile deprinderi introduse de hasidimi în slujbele divine. - De ce ţipaţi atât de tare la sinagogă? A întrebat reb Avraham. Credeţi că Dumnezeu este prea departe? Prea departe ca să vă audă? - Nici vorbă, a răspuns Levi-Iţhak din Berdicev. Noi ştim că Dumnezeu este aproape şi că El ascultă. Dacă ţipăm atât de tare este pentru ca voi, voi să ne auziţi. În schimb, a renunţat să participe la o dezbatere similară cu adversari din Vilna. Maghidul din Kojeniţ l-a sfătuit să se abţină. -Dacă acolo or să te întrebe de ce, contrar uzanţelor, spui rugăciunea Amida cu ochii deschişi, ce o să răspunzi? -Cum? se miră rabi Iţhak. Eu ţin ochii deschişi? Dar nu văd nimic! - Eu ştiu asta, i-a răspuns Maghidul din Kojeniţ. Dar ei o ştiu? Levi-Iţhak a cedat. Ceea ce nu i se întâmpla prea des. De obicei, nu se oprea la jumătate, era prea impulsiv pentru a reflecta la consecinţe sau pentru a se teme de ridicol. Se repezea ca berbecul înainte, sigur că nu va ajunge nicicând într-un impas, că va găsi cuvântul salvator. Într-o zi, în plină stradă, o gospodină a aruncat pe fereastră conţinutul unei cutii pline cu gunoi şi totul a căzut în capul lui. S-a informat şi a aflat că era soţia unui adversar feroce, rău. Fără a se ofusca, rabi s-a dus la şcoală şi a declarat astfel incidentul închis: - lartă-o, Doamne. Nu-i vina ei. Biata femeie încearcă doar să-i facă pe plac soţului ei; poţi s-o condamni? Episodul îl caracterizează bine. Nu era niciodată lipsit de imaginaţie, de ingeniozitate, în găsirea unor circumstanţe atenuante în favoarea altora. Personal, el nu se considera infailibil. Se judeca pe sine cu severitate: „Pentru ce încep toate capitolele Talmudului la pagina a doua? Pentru ca să ţin minte că, deşi dacă le cunosc de la un capăt la altul, sunt tot la început". Î în fiecare seară, înainte de a adormi, se gândea la ziua care trecuse. „Astăzi, Levi-Iţhak a păcătuit, spunea el plângând, dar Levi-Iţhak promite să nu recidiveze. A luat aceeaşi hotărâre şi ieri? Da, dar astă seară o ia foarte în serios". Am putea presupune că humorul său era inconştient, aproape involuntar. Ii punea la punct pe cei ce râdeau de alţii, fără să-i manipuleze şi fără vreo tactică anume: respecta prea mult ceea ce este omenesc pentru a se amuza şi ce este mai omenesc decât slăbiciunea din om? Serios până-n pânzele albe, grav, transforma ciocnirile cotidiene şi certurile banale în dispute teologice, introducând în ele un al treilea personaj - pe Dumnezeu - prezent peste tot; în acest fel, conferea o dimensiune eternă lucrurilor aparent trecătoare, puerile. Luând partea celui ce-l ofensa, stârnea fireşte un râs aparte, pentru că obiectul lui nu era adversarul, ci situaţia unde rolurile erau mai bine sau mai rău distribuite. Intr-o zi, l-a auzit pe un predicator pronunţând o anatemă violentă, aruncând foc şi pară asupra comunităţii şi a păcatelor ei adevărate sau imaginare. Levi-Iţhak nu a reacţionat decât după ce acela şi-a terminat peroraţia. - Nu-l asculta, Doamne! Trebuia să vorbească aşa. Nu vezi? Este meseria lui, cu asta îşi câştigă pâinea. Are, fără îndoială, o familie de hrănit, trei fete de măritat şi un băiat de crescut. Dă-i banii trebuincioşi ca să nu-i mai vorbească de rău pe fiii tăi. El nu vorbea niciodată de rău. Dimpotrivă, în inima lui şi în faţa lui Dumnezeu îi lăuda pe toţi. Deviza sa: omul trebuie să-şi laude aproapele şi să nu fie indulgent cu sine însuşi. S-a conformat acestui precept şi dacă unii se purtau rău, se simţea răspunzător. Povestea: - Într-o dimineaţă, mi-am dat seama că oamenii
din oraşul meu nu mă mai respectau. Tulburat, am încercat
să înţeleg pentru ce. Şi am ajuns să pricep că
nu era din cauza lor, ci din vina mea. Pur şi simplu, eu nu mă
mai respectam pe mine. De ce ar fi ceilalţi mai generoşi decât
mine? Am decis să mă schimb în bine. Anturajul meu, Acţionând asupra sa, omul acţionează asupra altui om; este însuşi principiul gândirii mistice. Este suficient ca o singură fiinţă să atingă perfecţiunea şi întreaga specie se va lepăda de rău şi de minciună. Totuşi, Levi-Iţhak acţiona comunicând cu semenii săi într-un mod mai direct. Le vorbea, îi înduioşa; li se oferea, chiar şi ca interlocutor. Întâlnind pe stradă un necredincios notoriu, îi spune: - Ştii că te invidiez? Te invidiez foarte tare! - De ce? - Fiindcă, după opinia înţelepţilor noştri, dacă te pocăieşti, toate păcatele tale vor fi transformate în fapte bune şi-ţi vor fi socotite ca atare. Dialogul are două finaluri. În primul, necredinciosul s-ar fi lăsat convins; în al doilea, ar fi strigat: -Este adevărat? Mă invidiaţi? Atunci, aşteptaţi până diseară, mă veţi invidia şi mai tare! Se zice că în cursul altei întâlniri a reuşit să-şi înduioşeze interlocutorul. Acestuia, filozof dogmatic, îi plăcea să-i provoace pe rabini şi pe teologi, demonstrându-le cu argumente dialectice inexistenţa lui Dumnezeu. Sosit la Berdicev, l-a găsit pe Levi-Iţhak cufundat în meditaţie. Deodată, rabi l-a fixat drept în ochi şi i-a spus cu bunătate: „Şi dacă, în ciuda a toate, există? Spune, dacă e adevărat?". Mai târziu, filozoful a mărturisit că această întrebare l-a tulburat mai mult decât toate afirmaţiile şi argumentele auzite până atunci. Levi-Iţhak ştia când şi cu cine să vorbească despre certitudinile şi căutările sale. Ştia când să se înfierbânte într-o competiţie oratorică şi când să se retragă în spatele unei simple aşteptări în comun. El avea reputaţia unui maestru al replicii, dar ştia şi să tacă. Deşi ştia să-i diferenţieze pe oameni, îi iubea pe toţi, chiar şi pe ignoranţi şi pe păcătoşi. Le-a răspuns astfel notabililor din Berdicev când aceştia i-au reproşat asocierea cu indivizi de rang inferior: „Atunci când va veni Mesia, Dumnezeu va aranja un festin în onoarea profeţilor şi înţelepţilor noştri; în ce mă priveşte, o să mă fofilez clandestin şi o să stau undeva, în ultimele rânduri; dacă mă descoperă şi mă întreabă cu ce drept stau acolo, o să răspund: «Fiţi miloşi cu mine, că şi eu am fost al fel»". Excluşii, epavele umane, ignoranţii îi căutau tovărăşia, în prezenţa sa, se simţeau mai bine; le dădea ceea ce le lipsea cel mai mult: demnitatea. Avea puterea să le schimbe viaţa? Greu de spus. Din legendă, reiese că impactul său asupra interlocutorilor lui se situa dincolo de limbaj. De exemplu, argumentele sale erau mai puţin importante decât felul în care oficia slujba religioasă. Tăcerile sale influenţau mai mult decât mustrările. Pe vremea când locuia încă la Pinsk, a trimis după un învăţător obscur, numit Aaron, dintr-un târg prăpădit. Tânăr şi timid, acesta n-a vrut să vină. Emisarului i-a fost foarte greu să-l convingă. Până la urmă a reuşit să-l aducă la Levi-Iţhak, care l-a primit călduros: „Fii binevenit, rabi Aaron, ia loc rabi Aaron!" Surprins de atâtea onoruri, vizitatorul a clătinat din cap. Asta a fost tot. Cei doi bărbaţi s-au aşezat în fotolii, unul în faţa celuilalt, fără o vorbă, nemişcaţi. S-au scurs două ore, fără a se rosti un cuvânt. Apoi, de parcă s-ar fi supus aceluiaşi îndemn, şi-au surâs reciproc, tot în tăcere. Şi tot în linişte s-au despărţit. Nici unul, nici celălalt n-au dezvăluit niciodată semnificaţia surâsului şi nici conţinutul tăcerii lor. Nu se cunoaşte decât urmarea: Aaron a devenit rabi Aaron. Ca şi Baal Şem, Levi-Iţhak punea pasiune în ajutorarea şi înălţarea celor pe care-i vedea trăind în suferinţă, crezând în vechile făgăduieli, mereu reînnoite. Ca şi Best, se simţea mai în largul lui printre oamenii fără pretenţii, îi frecventa pe alţi rabini Elimeleh din Lisensk, Şmelke din Nikolsburg, Maghidul din Kojeniţ şi, fireşte, Marele Maghid din Meserici - dar o făcea ca un simplu hasid; se ferea să-i abordeze de la egal la egal; prefera să urmeze decât să fie urmat, într-adevăr, în mod sincer modest, ţinea la cei umiliţi şi la cei înfometaţi. Atras, înduioşat de mizeria lor, o considera un dar divin. El însuşi sărac, îi plângea pe cei avuţi „care mai mult pierd decât câştigă". Dădea leafa lui de pomană. Disperată, soţia lui a depus plângere la tribunalul rabinic, reproşându-i soţului ei - preşedintele tribunalului - violarea contactului de căsătorie: alergând prin pieţe şi pe la aziluri, neglija nevoile familiei sale. Levi-Iţhak a pledat „nevinovat". Contractul a declarat el mă angajează să-mi îmbrac şi să-mi hrănesc soţia şi copiii noştri cu banul câştigat cinstit. Ei, bine, ca rabin nu este întotdeauna uşor. În legătură cu asta, circulă o variantă bizară: se spune că soţia lui ar fi semnat un înscris şi i-ar fi promis unui senior că se va converti dacă, la termenul convenit, nu-şi va fi plătit datoriile. Într-adevăr, soţul ei nu pricepea valoarea banului şi nici de ce se înverşunau oamenii să-l dobândească. Văzând pe stradă un om grăbit, l-a întrebat: „încotro alergi? - Caut de lucru. - Pentru asta alergi? Şi dacă te caută munca pe tine?" El considera că banul există pentru ca omul să-l dea, ori ca să-l cerşească. Consilierii din comunitatea sa intenţionau să facă o colectă pentru săracii lor ca să scape de cerşetorii ambulanţi; el le-a spus că ideea îi amintea de Sodoma; a ameninţat că va demisiona: cei nevoiaşi trebuie lăsaţi în pace. Consilierii au fost obligaţi să renunţe. Era un bărbat impulsiv, imprevizibil. Te puteai aştepta la orice de la el. S-a cocoţat pe acoperişul unui imobil dând spre piaţă. A privit agitaţia comercianţilor, a auzit strigătele misiţilor. Le-a strigat şi el: „Oameni buni, nu uitaţi, că trebuie să vă temeţi şi de Dumnezeu". I se întâmpla să-şi zorească servitorul spre sinagogile din împrejurimi: „Nu te uita nici la dreapta, nici la stânga, urcă pe Bimh (estradă), bate cu pumnul în pupitru şi fa următoarea declaraţie: „Să ştiţi, bărbaţi şi femei, să ştiţi aşadar, că Dumnezeu există şi că El ţine de lumea asta, şi de lumea asta". Unii îi rezistau, dar la Berdicev nimeni nu-l ridiculiza, îl ascultau, îl stimau. Cu excepţia adversarilor săi, toţi găseau că este emoţionant. Puţin ciudat, stângaci, neîndemânatic: i se putea întâmpla orice, îi era imposibil să aprindă lumânările de Hanuka fără să se ardă la degete, să deschidă dulapul fără să-i spargă sticla. Invitat la omologul său, rabi Baruh din Miedzeboz, a răsturnat masa. Mergând la fântână, era gata să cadă înăuntru. Distrat sau în extaz, pierdea simţul realului. Nu observa dezordinea lăsată în urma lui. Trăirea lăuntrică părea că-l rupe de viaţă. Bătut până la sânge de tâlhari, nu şi-a întrerupt rugăciunea; nici măcar nu a simţit rănile. Era indiferent la tot ceea ce se întâmpla în afara lui, nu se temea de suferinţă, făcea abstracţie de ea. Combătea răul în felul său. Conducându-şi fiul la cimitir, a început să danseze plângând: „Doamne, tu mi-ai încredinţat sufletul său pur, tot aşa ţi-l înapoiez". Nu-i de mirare că mitnagdimii, duşmani ai oricărui lucru spectaculos, au purtat cu el o bătălie înverşunată, în special la început, îi reproşau manierele, maniile şi ceea ce ei numeau gustul lui pentru dramă; pe scurt, modul său de a trăi. Ca rav al comunităţii, trebuia, după ei, să consacre mai mult timp studiului şi mai puţin slujbei religioase. Or, el proceda invers. La fel ca rabi Akiba, odinioară, se ruga cu atâta uitare de sine, încât credincioşii, înfricoşaţi, se îndepărtau din instinct. Gesticula, urla, dansa, sărea dintr-un colţ în altul, răsturnând totul; nimeni nu mai exista pentru el. Când se ruga, se pierdea pe sine. Uneori, obosiţi de aşteptare, credincioşii se întorceau acasă şi îl lăsau singur la casa de rugăciuni. Aşa s-a întâmplat şi într-o seară de Paşti. Se ruga cu înfocare fiindcă el credea în rugăciune, îi plăcea următoarea poveste: „Am văzut un hoţ în momentul când îl înhăţau. Şi el murmura: «Şi ce dacă? O s-o iau de la capăt, data viitoare o să-mi meargă mai bine». Hoţul m-a învăţat că trebuie să-o iei mereu de la început". Dar credea tot atât, dacă nu şi mai mult, în necesitatea fervorii: a lui nu cunoştea limite. Se dedica integral faptelor sale, cu tot sufletul. Deseori, în plină slujbă religioasă, leşina. Cea mai mică rugăciune îl epuiza; se angaja cu toată credinţa şi viaţa lui. Mai presus decât orice, credea în venirea lui Mesia. Redactând contractul de logodnă pentru fiul său, scribul a scris că mariajul va avea loc la cutare dată în Berdicev. Furios, Levi-Iţhak l-a rupt: „Berdicev? Pentru ce Berdicev? Scrie! Mariajul va avea loc la data cutare la Ierusalim, şi doar dacă Mesia nu va veni, căsătoria va fi celebrată la Berdicev". Personaj ieşit din comun. Ca pentru atâţia alţii din categoria lui, trebuie să considerăm natural faptul că i-a intrigat, derutat, fascinat şi înfricoşat în asemenea măsură pe contemporanii săi. Unii îl cunoşteau şi nu-l înţelegeau; alţii îl iubeau deşi nu-l cunoşteau. Se dădea în spectacol? Se poate spune şi aşa. Dar nu asta era esenţialul. Poate că se exterioriza, susţineau unii, ca să se ascundă mai bine. Era opinia lui rabi Elimeleh din Lisensk, care îl întreba pe Aaron din Jitomir: „De ce ţii tu să rămâi la mine? Urmează-ţi învăţătorul, pe Levi-Iţhak. -- Pe el îl cunosc de-acum; acum doresc să vă cunosc pe dumneavoastră. - Habar n-ai ce spune gura ta, îi răspunde rabi Elimeleh. Crezi că-l cunoşti pe Levi-Iţhak, nu ştii nimic nici măcar despre paltonul de pe el". De altfel şi alţi învăţători îl socoteau periculos pentru neiniţiaţi, sfătuindu-i să nu se apropie prea mult de ei. Un discipol al lui rabi Moişe Leib din Sasov, un anume Avraham David, în cele din urmă, rabin la Bugeac, a vrut să se ducă la Berdicev ca să-şi petreacă acolo Sabatul. Ţadikul din Sasov l-a întrebat: „O să poţi să te abţii şi să nu râzi? - Da, rabi". Dar Avraham David îşi supraaprecia forţele, în timpul mesei de Sabat a intrat în delir. Fără motiv, a început să râdă în hohote şi nu s-a putut opri timp de treizeci de zile şi trei zeci de nopţi. Atunci, rabi Moşe Leib din Sasov i-a scris prietenului său din Berdicev: „Ţi-am trimis un vas întreg şi tu mi l-ai înapoiat spart în mii de bucăţi". Episodul nu a fost niciodată explorat în profunzime. Cronica hasidică se mulţumeşte să-i dea un sfârşit fericit. Cuprins de milă, Levi-Iţhak a revocat pedeapsa; discipolul s-a vindecat. Dar pentru ce l-a apucat râsul în prezenţa învăţătorului şi a asistenţei? Cum a putut să fie atât de lipsit de respect faţă de gazdele sale? La urma urmei, vizitatorul nu era un nimeni. Ce întrevăzuse, ce descoperise sau băgase de seamă la Berdicev ca să-l apuce râsul în momentul cel mai sfânt al săptămânii, în prezenţa celei mai exaltate şi exaltante figuri a hasidismului? Nu se va şti niciodată. (Levi-Iţhak îl admira pe regele Solomon, cel mai înţelept dintre suveranii noştri. De ce? Fiindcă, după Midraş, stăpânea toate limbile? Pentru că ştia să vorbească limba păsărilor? Nu. Fiindcă înţelegea limba nebunilor). Nu se va şti niciodată adevărul, tot adevărul despre o întreagă perioadă din viaţa acestui rabi. Textele hasidice nu fac nici o aluzie la această perioadă tabu. Dacă e să judecăm după simptome, probabil că a fost victima unei serioase depresii nervoase, precedate de altele mai puţin grave. Ştim, de exemplu, că într-o noapte, pe când rătăcea pe strada Tăbăcarilor, a fost asaltat de o tristeţe atât de adâncă, încât a ajuns în pragul leşinului. Ştim, de asemeni, că era obsedat de sinuciderea unui biet paracliser, spânzurat de marea lustră a sinagogii, crezând că astfel îl „onorează" pe Dumnezeu. Dacă se ducea atât de des la alţi dascăli, o făcea, neîndoios, pentru a scăpa de aceste fantome, refulate multă vreme; în cele din urmă, ele l-au copleşit. Retras din lume, închis în el însuşi, dintr-odată n-a mai fost în stare să se achite de funcţiile sale oficiale şi îşi petrecea vremea „citind foarte repede o cărţulie de care nu se despărţea niciodată", împovărat, plimba o privire absentă, peste creştetele oamenilor şi peste suprafaţa obiectelor; părea stins, înfricoşat, hăituit, îl zdruncinaseră umilinţele prin care trecuse şi-l aduseseră la disperare? Unii dascăli, întruniţi în Consiliu, ca să-i vină în ajutor, au atribuit boala sa unor cauze mai adânci. Iţhak Eizik din Komarno spunea: „Este răzbunarea îngerilor, el le-a forţat mâna". Altul a apreciat că era o pedeapsă: la un moment dat, Levi-Iţhak s-a îndoit fără motiv de propriile sale puteri şi de sinceritatea adepţilor săi. un al treilea socotea că este victima căutării sale, împinse prea departe. Nu se poate practica nepedepsit ştiinţa secretă. A înfrunta puterile cereşti, înseamnă, de fapt, a te opune lor. Oare Levi-Iţhak şi-o fi dat seama că sufletul poate deveni duşmanul raţiunii? Sau că, la limită, ardoarea te poate aduce la marginea prăpăstiei? Că trecerile abrupte atrag demenţa? O fi priceput că pledoariile sale nu dădeau rezultatul scontat, că Dumnezeu putea foarte bine să nu le asculte, să nu le primească? Nu se ştie. Şi ceea ce pare mai uimitor: nimeni nu a încercat măcar să afle. Fireşte, cazul său nu este unic. Am mai spus-o şi o să vedem şi mai încolo că şi alţi dascăli hasidici au suferit de aceeaşi boală: Baruh din Miedzeboz, Nahman din Braţlav, Elimeleh din Lisensk, Clarvăzătorul din Lublin, şi după unii, Baal Şem însuşi; în stadii diferite, toţi s-au zbătut să scape de melancolie, îi înţelegem: silit să priveşti suferinţa altuia, nu mai vezi altceva; impunându-ţi să asculţi miile de voci ale tristeţii, sfârşeşti prin a dori să fii surd şi mut. Dar Levi-Iţhak constituie un caz singular: căderile sale sunt trecute sub tăcere: cenzură cvasi absolută. S-ar zice că hasidismul nu vrea să-l înfăţişeze chinuit, zdrobit, învins. Oricine altcineva, dar nu el. El nu avea dreptul la înfrângere, fie ea şi temporară. Oricine putea avea crize; el nu. Legenda trebuia să-l păstreze egal cu el însuşi, debordând de credinţă, de vigoare şi de entuziasm creator. Din fericire, criza sa nu a fost decât de scurtă durată: un an. Vindecat de pe o zi pe alta, a închis paranteza şi a redevenit el însuşi. Şi în următorii cincisprezece ani, a fost absorbit din nou de lupta dusă pentru apărarea poporului său de toate pericolele şi defăimările, luptă care, în vremea aceea, a căpătat adevărata sa amploare. Altfel spus: căderea a devenit un punct de plecare. După tăcere şi singurătate, după durere şi decepţie, Levi-Iţhak a dobândit o putere redutabilă ce-şi avea rădăcinile şi apoteoza în disputele sale cu Dumnezeu. Avem dreptul de a situa aceste dispute între criză şi moartea sa. îndrăzneala şi sinceritatea lui îşi aveau izvorul chiar în disperarea şi revolta sa. Pentru întâia oară, un rabi a luat apărarea omului împotriva Judecătorului său, de pe o poziţie de forţă, în timpul marilor sărbători, în prezenţa întregii comunităţi. Şi pentru ca nimeni să nu ignore conţinutul spuselor lui, nu s-a exprimat în limba sfântă, ci în idiş şi uneori în poloneză. Limba sacră nu-i putea folosi în luptă. Nici măcar pentru bătălia cu cel Etern. Şi alţii, dinaintea lui, au dialogat cu Dumnezeu. Dar nimeni nu a îndrăznit să ia poziţie împotriva lui Dumnezeu. Nimeni nu ajunsese până la a-L judeca şi a-L ameninţa. „Zoi Ivan blozen, şofar!" a strigat Levi-Iţhak în mijlocul slujbei de Roş Haşana: dacă Tu preferi duşmanul, pe cel care suferă mai puţin decât noi, duşmanul să cânte gloria Ta! Şi rabi nu se sfia deloc să-i amintească lui Dumnezeu că şi lui trebuia să i se ierte pedepsele date poporului Său. De aici şi pluralul folosit, Iom Kipurim: cererea de iertare este reciprocă. Intr-o zi, a zărit în sinagogă un om plângând. Era înaintea slujbei de Kol Nidre. - De ce plângi, l-a întrebat el. -Nu pot să fac nimic, lacrimile curg de la sine. Eram evlavios şi înstărit, soţia mea era ospitalieră şi devotată. Dintr-o dată, El a intervenit şi m-a ruinat. Mi-am pierdut soţia şi căminul. lată-mă în mizerie, neajutorat, cu şase copii pe cap. Şi asta nu e totul. Aveam o carte de rugăciuni la care ţineam: El a ars-o şi pe aia. Nu mai ştiu să mă rog, nu mai ştiu decât să plâng. Rabi aranja să i se dea o carte identică şi-l întrebă: - Te vei ruga? - Ei bine, este rândul Tău să faci la fel! strigă Levi-Iţhak. Trebuie să ierţi şi Tu! Şi a intonat cântul grav şi solemn de Kol Nidre. Altă dată i-a propus Domnului un târg: - Noi îţi dăm păcatele noastre şi, în schimb, Tu ne acorzi iertarea. De altfel, în afacerea asta eşti în câştig. Fără păcatele noastre, ce ai face Tu cu iertarea Ta? Odată, de Roş Haşana, a povestit cum o femeie a întârziat la sinagogă. Pe când îşi trăgea răsuflarea, şi-a dat seama că slujba nu a început. Atunci i-a vorbit lui Dumnezeu: „Vreau să-Ti mulţumesc pentru că le-ai spus fiilor Tăi să aştepte puţin. Ce aş putea să-Ţi urez? Îţi urez să fii mândru de ei, la fel cum sunt şi eu". Într-un rând a rămas în picioare la pupitrul său de dimineaţă până seară, fără să-şi mişte buzele. Căci mai înainte îi dăduse un avertisment lui Dumnezeu: „Dacă Tu refuzi să ne împlineşti rugăciunile, nici eu n-o să le mai rostesc!". Încă o păţanie: era de lom Kipur. Credincioşii, slăbiţi de postul ţinut înainte, aşteptau cu nerăbdare ca rabi să înceapă slujba de Musaf; el aştepta, de asemenea. S-a scurs o oră, a trecut şi a doua. Nerăbdarea s-a transformat în teamă. De astă dată, rabi exagera peste măsură: se făcuse târziu. Ce aştepta ca să înceapă rugăciunea? La urmă, a ieşit din meditaţia sa şi a zis: „Avem printre noi pe cineva care nu ştie să citească; nu din vina lui: prea ocupat ca să dobândească hrană pentru familia lui, nu a frecventat nici o şcoală, nici un curs. Dar doreşte să cânte. Şi îi permit inimii sale să vorbească: „Tu eşti Dumnezeu, eu nu sunt decât un om. Tu eşti atotputernic şi cunoşti totul, eu sunt slab şi neştiutor. Tot ceea ce ştiu eu este să descifrez cele douăzeci şi două de litere ale limbii sfinte; ţi le dau, fă Tu din ele rugăciuni; vor fi mai frumoase decât ale mele". Şi rabi ridică vocea: „Iată, fraţilor, de ce am aşteptat. Dumnezeu tocmai scria". Dacă alţi mistici menţineau cu Dumnezeu relaţii de Eu şi Tu, Levi-Iţhak îşi permitea să-L ameninţe că va rupe aceste relaţii. Procedând aşa, el ţinea să demonstreze că poţi fi evreu cu Dumnezeu, în Dumnezeu şi chiar împotriva lui Dumnezeu, dar nu fără Dumnezeu. Lui nu-i era suficient să pună întrebări Domnului, aşa cum făcuseră Abraham şi Iov. El cerea răspunsuri şi pentru că nu le primea, trăgea concluzii. Vroia să dobândească sfinţenia împotriva lui Dumnezeu, acesta era scopul lui. „De-ar trebui să acceptăm argumentul lui rabi din Berdicev, spunea Baruh din Miedzeboz, n-ar exista nici un singur evreu faţă de care Dumnezeu să nu se fi făcut vinovat". Levi-Iţhak dispunea de argumente cu greutate: „De când ai încheiat alianţa cu poporul Tău, Tu te înverşunezi s-o rupi, punându-l la grea încercare: pentru ce? Aminteşte-ţi cum te plimbai pe Sinai cu Tora, ca un negustor ce nu izbutea să scape de merele lui stricate. Ofereai poruncile Tale tuturor persoanelor şi ele îţi întorceau spatele cu dispreţ. Doar Israel s-a declarat gata să le accepte, să Te accepte. Ce recompensă i-ai dat?" Altă dată, a lăsat să-i scape o frază îngrozitoare: „Află că, dacă Domnia Ta nu va aduce mila şi îngăduinţa, vom şti că Tu ocupi acest tron prin impostură!" Şi spunea: „Când un evreu vede Tefilin, filacterii pe jos, se grăbeşte să le strângă, le ridică şi le sărută; nu stă scris că noi toţi suntem filacteriile tale? Şi tu nu o să te apleci niciodată să ne ridici până la tine?" De lom Kipur, înaintea slujbei de Musaf, a strigat: „Astăzi este zi de judecată. Aşa spune David în psalmii săi. Astăzi, în faţa Ta, stau toate fiinţele aşteptându-Ti sentinţa. Dar eu, Levi-Iţhak, fiul Sarei din Beridcev, spun şi proclam că Tu eşti cel ce va fi judecat astăzi! De către fii Tăi, care suferă pentru Tine, care mor din cauza Ta, pentru numele Tău sfânt, legea şi făgăduiala Ta!" Sau încă una: „Tu porunceşti omului să vină în ajutorul orfanilor. Noi suntem orfani. De ce refuzi să ne ajuţi?" Este mai mult decât probabil că depresiunile sale nervoase îşi aveau originile în persecuţiile abătute asupra poporului său. Tulburat, torturat de misterul durerii colective şi al răului la scară umană, într-o seara de Paşti dădu frâu liber gândurilor: „Astă seară celebrăm ieşirea din Egipt. După ritual, patru fii îşi întreabă tatăl care este sensul evenimentelor. Nu patru, doar trei. Al patrulea, nici măcar nu cunoaşte întrebarea. Acest al patrulea sunt eu. întrebări am destule, Doamne. Dar nu ştiu cum să le pun. De fapt, dacă aş şti n-aş îndrăzni. Aşa că nu te întreb pentru ce suntem persecutaţi şi masacraţi peste tot şi sub toate pretextele; dar mi-ar place să ştiu, fiindcă tot suferim pentru Tine". În pofida extravaganţelor sale publice, nimănui nu i-a trecut prin minte să-l acuze de blasfemie. Din două motive. Primul: Levi-Iţhak nu rămâne niciodată timp îndelungat în stare infracţională. După ce spunea ce avea pe suflet, se întorcea la Dumnezeu. Odată rostite imputările şi lansate ameninţările - ca om liber, eliberat - revenea la vechea litanie şi măreţie a Kadişului. Subiectele rămâneau deschise, dar el putea continua. Putea să înceapă iar să construiască pe ruine, în al doilea rând: tradiţia evreiască - şi trebuie să subliniem acest lucru - îi permite omului să-I spună orice lui Dumnezeu, cu condiţia ca vorbele lui să fie în favoarea omului. Dumnezeu se justifică prin eliberarea lăuntrică a omului. Totul depinde de locul unde este situat protestatarul, în interiorul comunităţii poate spune totul. Acest drept îi va fi retras dacă se detaşează de ea. Revolta credinciosului nu seamănă cu cea a renegatului; cei doi nu vorbesc în numele aceleiaşi suferinţe. În acest fel, revolta lui Levi-Iţhak din Berdicev a făcut ca legenda lui să capete amploare. El a devenit mai mult decât o călăuză, mai apropiat decât un învăţător: a fost puternic şi curajos, un om aproape temerar, de al cărui sprijin e bine să beneficiezi. Şi iată o istorie povestită de un hasid lipsit de glas şi fără chip, într-un regat al nopţii şi al ceţei: Înainte de a muri, rabi Levi-Iţhak a jurat în faţa apropiaţilor săi că odată ajuns acolo sus, va refuza orice odihnă şi se va strădui să pună capăt suferinţei oamenilor. Pentru a-l împiedica să se ţină de cuvânt, creaturile cereşti au făcut din el un înger de foc. Iată de ce Mesia întârzie să vină. Şi iată pentru ce, a adăugat hasidul, suntem aici uitaţi, abandonaţi, ca nişte exilaţi din memoria divină şi umană. Aceste atrocităţi nu ar fi posibile dacă Levi-Iţhak, apărătorul nostru, ar fi putut interveni. Dar întrebările lui rabi din Berdicev, ca şi revoltele lui, sfidând cerul în flăcări, i-au supravieţuit. Ele ne urmăresc şi graţie lor avem încă forţa şi curajul de a le povesti, ca şi cum ar fi ale noastre.
(Fragment din cartea:
|
