|
Elie Wiesel (n. 30 septembrie 1928, Sighet)
este un scriitor evreu american originar din Sighet, Maramures, supravietuitor
al Holocaustului. În anul 1986 a fost distins cu Premiul Nobel pentru
Pace. Alte pagini din cãrtile lui Elie
Wiesel pe site:
Insist asupra rolului pe care l-a jucat prietenia în viaţa mea. N-o s-o repet niciodată îndeajuns. Fiind o componentă esenţială a tot ce întreprind, investesc în ea tot ce posed şi chiar mai mult. E foarte simplu: nu pot să lucrez decât într-o ambianţă de încredere şi de înţelegere, altfel spus: de prietenie. Ca ziarist, mă bucuram de prietenia patronilor mei. Ca profesor, o căutam pe cea a colegilor şi a superiorilor mei. O privire bănuitoare şi aveam parte de o noapte albă. Un cuvânt rece şi mă făceam nevăzut. Exces de susceptibilitate? Fără îndoială. Prea vulnerabil, sensibil, puţin sigur pe drepturile şi pe posibilităţile mele. Mă simţeam adesea inferior celorlalţi şi totdeauna conform cu imaginea pe care o aveam sau pe care ei o aveau despre mine. Trebuia, deci, să mă răscumpăr. în copilărie, ofeream dulciuri. Adult, eram oricând gata să fac un serviciu. Traduceri, sfaturi, recomandări, intervenţii, prefeţe, articole: aveam nevoie nu să plac, ci să mă simt util şi iubit. Ca urmare, mi se întâmpla să fac promisiuni pe care ştiam că nu le voi putea ţine. Ştiu, n-ar fi trebuit să promit. Pe moment, msă, simţeam nevoia s-o fac: ştiind că cineva aşteaptă ceva de la mine, că participam la viitorul lui, că eram instrumentul fericirii lui, mi se părea că sunt mai puţin singur. Mai târziu, avea să mi se reproşeze că sunt adesea nedrept, în romanele mele, cu personajele feminine, că nu le acord destulă prezenţă, destulă densitate. S-ar putea să fie adevărat. Personajele mele masculine sunt mai bine implantate, mai împlinite. Oare pentru că relaţiile mele cu ele se situează pe tărâmul prieteniei? Am greşit, fără îndoială, neconcepând prietenia decât între bărbaţi. Am scris mai multe romane — între care Oraşul norocului — numai şi numai pentru a ridica în slăvi prietenia. Personajul Pedro rni-e drag pentru că evoluează într-o lume luminată de prietenie. În Porţile pădurii aveam să scriu: Ce este m prieten? Mai mult decât un frate, decât un tată, e altceva: un tovarăş de drum; cu el reconstruieşti — acest drum şi încerci să cucereşti imposibilul, chit că mai târziu îl vei sacrifica. Experienţa prieteniei marchează o viaţă la fel do profund — mai profund — decât cea a iubirii. Iubirea riscă să degenereze în obsesie, prietenia nu semnifică niciodată altceva decât comuniune. Trezirea dorinţei, ivirea unei viziuni, a unei temeri, prietenului i-o împărtăşeşti; primele spaime în faţa dispariţiei soarelui, a lipsei de ordine şi de dreptate, prietenului i le comunici: este oare sufletul nemuritor şi, dacă da, de ce ne chinuieşte frica? Dacă Dumnezeu există, cum să pretinzi libertatea, odată ce originea şi împlinirea ei sunt în el ? Ce este, de fapt, moartea ? Simplă închidere de paranteză? Dar viaţa? în gura filosofului, aceste întrebări sună uneori fals, dar puse în adolescenţă, între prieteni, ele determină o schimbare a fiinţei: privirea începe să ardă, gestul cotidian tinde să se depăşească pe sine. Pentru că, ce este un prieten? Este acela care îţi dă pentru prima oară conştiinţa singurătăţii tale şi a lui şi te ajută sa ieşi din ea pentru ca şi tu, la rândul tău, să-1 ajuţi pe el să iasă. Datorită lui poate să-ţi fie ruşine, te deschizi fără a te înjosi. În lagăr, mă gândeam la prietenii mei din copilărie, aşa cum mă gândeam la toţi cei ce făceau parte din peisajul meu interior. Păcat că n-am rămas împreună: ei au plecat cu primele transporturi, iar eu peste o săptămână, cu ultimul, în lagăr nu aveam prieteni care să-mi amintească de copilărie, nu mai aveam copilărie. Nu-1 aveam decât pe tata. Cel mai bun prieten al meu. Singurul. pp. 53-54 .... de la pag. 90 Nu mă interesează decât victimele. Să fie oare fiecare dintre noi victima celuilalt? Într-adevăr, as putea să povestesc până la sfârşitul zilelor mele despre săptămânile, lunile şi veşniciile pierdute pe care le-am trăit la Auschwitz, lăsând la o parte orice alt subiect, să-mi consacru în exclusivitate viaţa, supravieţuirea, depunerii de mărturii în favoarea tuturor celor răpiţi de vijelia de cenuşa. Dar învăţăcelul mistic din mine nu încetează să mă avertizeze: „Atenţie! Nu trebuie să spui prea mult! Secretul adevărului rezidă în tăcere!" Iată, deci, dilema: cu neputinţă să taci, interzis să vorbeşti. Aşa că prefer să aştept. Şi să vorbesc despre altceva, despre atâtea alte lucruri, mai curând decât despre experienţa mea la Auschwitz. Despre Talmud, Biblie, misticism, hasidism, romanele referitoare la Ierusalim şi la Moscova şi Oraşul norocului. Şi totuşi, chiar atunci când imaginează istorisiri vechi sau recente, populate de personaje cu destine felurite, povestitorul continuă să trăiască în umbra flăcărilor care l-au iluminat si orbit cândva. Le vede, totdeauna le va vedea. A jurat să nu le lase niciodată să se stingă. Chiar şi acolo sus, în lumea despre care se spune că este a adevărului, se va înfăţişa în faţa tronului ceresc şi va spune: priveşte, Te rog priveşte flăcările care ard, ard într-una, ascultă strigătele mute ale copiilor pe cale de a se preface în cenuşă si pulbere. Va fi auzit oare povestitorul acolo sus? Dar aici, jos?
Am relatat cu precizie despre spânzurarea a trei deţinuţi. Am descris agonia celui mai tânăr dintre ei. Cu patruzeci de ani mai târziu, un critic evreu american avea să spună că, dacă ar afla că această scenă este inventată, nu s-ar mira. Scepticism bolnăvicios? Gândire dereglată'? Negaţionism molipsitor? Tare jos trebuie să trăiască acest critic pentru a-mi atribui josnicia lui. Ianuarie 1945, Fiecare ianuarie mă întoarce la ei. Mă văd bolnav. Mi s-a umflat genunchiul. Mi-e rău. Merg şchiopătând. E iama. Aspre, nemiloase simt iernile sileziene. Ninsoarea ne îngroapă. Trupul e pe jumătate îngheţat. E greu să umbli târând un corp care te trage în jos. Cu neputinţă să ies în kommando cu febra care mă zgâlţâie şi mă doboară. Sunt la capătul puterilor. Simt că picul de putere pe care-1 mai am mă va părăsi în curând. Cum să ascund această stare. Tata îşi dă seama, dar tace. De toate îşi dă seama tata. Ştie tot, dar nu poate face nimic. Sfârşesc prin a-1 întreba: ce să fac? Sunt bolnav... Bietul meu tată deschide gura şi o închide din nou. Ca şi mine, se gândeşte probabil la mama mea. Înainte, la ea mă duceam să mă plâng de suferinţele mele. Acum nu-1 mai am decât pe el. Chipul lui slăbit, emaciat, e cenuşiu. Şi-a păstrat oare strălucirea ochilor? Ezită să ia o hotărâre pentru mine: să mă duc la K.P. (infirmerie). Primejdios. Puţini bolnavi ies de acolo, afară de cei duşi la Birkenau. Să nu fac nimic, să nu spun nimic? N-o să rezist mult. În cele din urmă, hotărăşte: — Du-te la K.P. Cel puţin o să ştim ce ai. Seara, între întoarcere şi apel, mă duc la K.P. Tata mă aşteaptă în faţa intrării. Tremură de frig şi de frică. Singur, mai însingurat decât oricând. O să mai revedem? Şi dacă nu mă lasă să ies? Neîncumetându-mă să întorc capul, înaintez cât mai repede cu putinţă. Un Stubendienst mă opreşte: — Ce-i cu tine? îi arăt genunchiul. Mă lasă să trec cu o mină dezgustată. Stau la coadă. Si tata? N-o să facă pneumonie, n-o să fie gonit cu lovituri de bâtă? în cele din urmă, îmi vine rândul. Un medic aruncă o privire asupra genunchiului meu, îl palpează, îmi stăpânesc un ţipăt. — Trebuie operat, spune doctorul. Imediat. Si tata? Mă întorc aşa cum pot la ci. Nu s-a clintit din loc. îi spun: O să mă opereze. O să mă opereze. Privirea lui se pierde în depărtare: — îţi aminteşti când ai fost dus la Satu Mare? Apendicita... Binecuvântarea rabinului din Borşa... Trenul în plin Sabat... Blândeţea infirmierei... Ce departe pare totul, din altă viaţă. — Totul o să meargă bine, spune tata. Îi iau mâna dreaptă, o sărut. Mi se rupe inima: îl voi revedea? De fiecare dată când ne despărţim, chiar şi numai pentru a mă duce la latrină, simt aceeaşi spaimă: şi dacă e pentru ultima oară? Mă întorc în baracă. Acolo mă aşteaptă un nou „miracol" uman: unul dintre medici, înalt, cu o expresie călduroasă, încearcă să-mi dea curaj: - N-o să te doară, sau o să te doară foarte puţin, nu fi necăjit, băieţel, ai să trăieşti. Îmi vorbeşte înainte de operaţie şi îl aud şi când mă trezesc. Fără îndoială, mi-a vorbit fără întrerupere. Cu ani şi ani mai târziu, la universitatea din Oslo, unde am venit să ţin o conferinţă, un bărbat distins şi elegant mi se adresează: - Cred că am fost în acelaşi lagăr. Uit pe loc unde mă aflu. Amfiteatrul e învăluit în umbră. Suntem singuri. Profesorul Leo (Shua) Eitinger, psihiatru de renume internaţional, şi cu mine. Un răstimp îndelungat ne privim în tăcere. Apoi, ne zâmbim în aceeaşi clipă. De atunci, ori de câte ori ne revedem, pe chipurile noastre apare acelaşi zâmbet, parcă pentru a confirma complicitatea dintre noi. La dineul oficial de după înmânarea Premiului Nobel, va fi printre cei care vor lua cuvântul. Va vorbi simplu, în calitate sa de supravieţuitor. Încă un punct comun între noi: si-a consacrat viaţa ajutorării celor care au scăpat. Si, în timp ce vorbeşte, îl revăd, acolo, printre fantome. Aici vreau să fac o remarcă: Se vorbeşte mult — un pic prea mult? şi prea într-o doară? — în mediile psihiatrice despre „culpabilitatea, numită a supravieţuitorilor". Culmea ironiei: călăii nu suferă de acest complex. Ei unii nu se simt culpabili. La Frankfurt, în anii '60, la procesul Auschwitz-ului, asistau râzând la dezbateri. Aşadar, supravieţuitorii ar fi singurii care s-ar simţi cumva acuzaţi: „De ce-am supravieţuit când atâţia alţii au pierit?" Ar fi greşit din partea lor să se frământe. Am spus-o. Eitinger a afirmat-o şi el. Supravieţuitoiii nu sunt vinovaţi că au scăpat de la moarte. Nu aveau nici un amestec. Singur călăul avea puterea de a decide cine va trăi şi cine va muri. Cât despre victime, lor li se spunea să mărşăluiască şi mărşăluiau; să se oprească şi se opreau; li se ordona să mănânce şi mâncau; li se spunea să se resemneze şi se resemnau. Cei care au scăpat au drepturi asupra voastră; voi n-aveţi nici un drept asupra lor. Nu-i judecaţi; ei sunt cei care vă judecă. Imaginilor li se adaugă zgomote... 18 ianuarie 1945: Armata roşie se află la câţiva kilometri de Auschwitz. Varşovia a fost eliberată, Cracovia va fi eliberată mâine. La fel şi Lodz-ul. Berlinul decide să-i evacueze pe deţinuţi spre interiorul Germaniei. în toate barăcile domneşte o agitaţie febrilă. Se golesc magaziile. Se împart pături şi haine. Fiecare primeşte o pâine întreagă. Privilegiaţii obţin de patru ori mai mult. Tata vine la spital să mă vadă. În neorânduiala generală, este lăsat să intre, îi spun: - Bolnavii pot rămâne la K.P., dar... - Dar ce? întreabă tata. - Numai că... nu vreau să mă despart de tine. Dar, adaug, să ştii că ai putea să râmai cu mine. - E posibil? mă întreabă. - Da, e posibil. Loc este. Astăzi, supravegherea slăbeşte în acest du-te-vino, orice este posibil. Ideie tentantă, dar o respingem. Ne este frică. Nemţii nu vor lăsa în urma lor martori, îi vor ucide. Pe toţi. Până la unul. E în logica monstruoasei lor acţiuni. Vor arunca totul în aer pentru ca lumea liberă să nu afle natura şi amploarea crimelor lor. Ne hotărâm deci să plecăm împreună cu ceilalţi, cu atât mai mult cu cât cei mai mulţi dintre doctori vor fi evacuaţi şi ei. Ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă am fi ales să rămânem? Toţi bolnavii sau aproape toţi au supravieţuit. Eliberaţi de ruşi cu nouă zile mai târziu. Altfel spus, daca am fi ales să rămânem la infirmerie, tata n-ar fi murit de foame şi de ruşine cu zece zile mai târziu, la Buchenwald... Şi viaţa mea ar fi urmat alt curs… M-aş fi întors împreună cu el la Sighet... Aş fi rămas alături de el... N-aş fi venit în Franţa... Nu mi-aş fi scris cărţile în france/ă... Aş fi scris alte cărţi? În 1979, în timpul unui voiaj oficial la Moscova, îl întâlnesc pe generalul sovietic Vasili Petrenko, cel care, în fruntea trupelor lui, a eliberat Auschwitz-uJ. Facem schimb de amintiri, îmi descrie cum s-au pregătit pentru asalt unităţile de sub comanda sa, în timp ce eu îi povestesc cum îi aşteptam noi pe el si pe soldaţii lui. — Vă aşteptam aşa cum un evreu religios îl aşteaptă pe Mesia. De ce n-aţi venit cu câteva ore mai devreme? De ce-aţi întârziat? O breşă făcută de câteva patrule ar fi fost suficientă pentru a salva mii de vieţi omeneşti! Mi-a dat explicaţii vagi, de ordin tehnic: strategie, meteorologie, logistică. Nu m-au convins. E adevărat că Stalin hotărâse să facă tot ce era cu putinţă pentru a nu-i elibera pe prizonierii de război sovietici? Aşa se spune. Fapt este că armata sovietică ar fi putut să facă un efort; nu l-a făcut. Şi nici armata americană, pe propriul ei front, mai târziu. Toţi istoricii sunt de acord în această privinţă: nici unul dintre obiectivele statelor majore ale armatelor aliate nu avea în vedere lagărele morţii; eliberarea lor n-a făcut obiectul nici unei directive prioritare şi a avut loc ca din întâmplare. Moartea tatălui meu. Port şi în ziua de astăzi doliu după el. Nu cumva pentru că nu l-am purtat în ziua când am rămas orfan? încercările care au precedat-o rămân prezente în memoria mea în întreaga lor brutalitate, îri Noaptea, am descris acesî episod dintr-o trăsătură de condei. Marşul morţii de la Gleiwitz, dormitul în zăpadă, călătoria în picioare în vagoane deschise, supuse intemperiilor, ţipetele înnebunite ale cadavrelor vii înainte de sosirea la Buchenwald. Mi-aş putea petrece întreaga viaţă povestind aceste lucruri. Cum să reduc la tăcere, în mine, strigătele care mă străbat? Oare eu sunt cel călcat în picioare? Eu sunt cel căruia i se dă ajutor? Eram, cu toţii, ca vrăjiţi. Deja morţi, nu ne mai temeam de moarte. Nu mai ştiu de ce se întâmpla asta, dar mă vedeam în seara de Kol Nidre, înconjurat de credincioşi înfăşuraţi în şalurile lor rituale, v ii şi morţi de-a valma, gata să urce până la cer pentru a pleda cauza unei omeniri învinse de Satana: strigam împreună cu ceilalţi, urlam ca şi ceilalţi cuvintele Ş'ma, din cadiş şi din alte invocări care se răspândeau pe zăpadă. Purtate de vânt, ele aveau să acopere pământul de la un capăt la celălalt şi universul de la un capăt la celălalt. Mână în mână, cu capetele înfundate în pături ude rele, tata şi cu mine ne legănam din faţă spre spate ca altădată în Beit Hamidraş, cu nişte nebuni într-o lume care a înebunit, şi... La Buchenwald, după sosire, duşul fierbinte ne face bine. Din nefericire, suntem alungaţi afară în pielea goală. Suntem în lagărul cel mic. Aglomerat, înghesuit. Barăci imense, îmbrânceli incontrolabile. - Să rămânem împreună, spunea tata, reluând vorbele mamei, ale bietei mame care le spusese mai demult, în tren. Epave care abia dacă mai erau umane, ne agăţăm unul de celălalt pentru a nu ne prăbuşi. Tata are febră, eu la fel, dar febra lui e altfel decât a mea. S-a si îmbolnăvit, eu nu. Valuri dense irezistibile, ne despart, strigăm. Ne regăsim. Aproape de uşă se dă cafea caldă Să ne ducem? Nu, nu trebuie. In mulţimea asta agitată, isterică, riscul de a ne pierde unul de celălalt e prea mare. O să ne lipsim de cafea. Să aşteptăm supa O să vină, vine. Trebuie să ne mişcăm repede, îl aşez pe tata pe un mindir,în partea de sus a unei boxe si mă reped spre uşă, unde se face împărţirea. Mă întorc, tata a dispărut. Cuprins de panică, întreb în dreapta şi în stânga. Nimeni nu 1-a văzut. Cu atât mai rău pentru gamelă, plec în căutarea lui, dar iată-1 reapărând. A fost la latrină. Se simte rău. Tatălui meu îi este rău. iar eu sunt disperat. Au trecut ani, ani-lumină. Evoc cu Jorge Semprun amintirile noastre despre Buchenwald: el a fost cantonat în lagărul mare. Lucra în Schreibstube şi n-a suferit de foame şi de frig. Lagărul mic îl cunoştea — cum să spun? — de la distanţă. De ce să nu recunoaştem? Soarta evreilor nu avea nimic de-a face cu aceea a neevreilor. Fuseserăm atât de aproape unul de celălalt, şi totuşi... Şi totuşi, starea tatălui meu se înrăutăţeşte, va muri. E ziua cea mai neagră din viaţa mea. Cea mai grea de sensuri. Sunt slăbit, istovit, bolnav, dar vreau să-1 ajut, nu ştiu cum. Aş face orice. As vrea să-i pot da sângele meu, viaţa mea. Sunt gata să sufăr, să mor în locul lui; numai că mie nu mi-a sunat încă ceasul, dar lui da. Îi implor pe medici, îl implor pe Stubendienst, îl implor pe Creator: faceţi ceva pentru tata. Fără milă, cu toţii. Fără inimă. Suntem izgoniţi de mai multe ori afară pentru a se face curăţenie în block. Tata este incapabil să se mişte; vreau să rămân lângă el, dar sunt împiedicat cu lovituri de bâtă. Atunci mă prefac că sunt bolnav sau în agonie. Tata mă cere, nu vreau să-i înşel aşteptările. Inii vorbeşte, dar vorbele lui sunt Iară şir. Vrea să-mi comunice ultimele lui dorinţe? La un moment dat şopteşte ceva despre bijuteriile pe care le-am îngropat, despre banii încredinţaţi unor prieteni creştini. Refuz să-1 ascult. Puţin îmi pasă de bijuterii. Puţin îmi pasă de toate bogăţiile lumii. Tata este pe moarte şi asta mă doare, între două gemete pronunţă numele meu, vreau să mă ridic, vreau să mă caţăr, să mă târăsc până la el, dar torţionarii sunt aici, interzic orice mişcare, înv-vine să strig: ai răbdare, tată; rezistă, tată; într-un minut, într-un minuţel o sa fiu lângă tine, o să te ascult, o să-ţi vorbesc, n-o să te las să mori singur, voi muri cu tine. Tata este în agonie şi eu simt că plesnesc, atât de rău îmi este. Nu vreau să-1 părăsesc, îl părăsesc, sunt silit s-o fac. Mă lovesc, mă vor da gata. Geme şi aştept ca torţionarii să se depărteze. Plânge încet, ca un copil, şi simt că mi se sfâşie pieptul. Horcăie şi trupul meu e sfârtecat. Neputincios, zdrobit o remuşcări, „ştiu" că în viaţa mea -- viaţa mea? o zi? o săptămână? –nu voi izbuti să mă eliberez de acest simţământ apăsător de culpabilitate: tata geme, tata se svârcoleşte de durere, tata e pe moarte şi sunt aproape de el, dar nu destul de aproape. Tata mă cheamă si nu mă reped să-i ţin mâna. Ce să fac pentru să-i fie mai puţin rău? Să fie mai puţin singur? O revăd brusc pe bunica Niesel: o implor sa mă însoţească la casa de studiu; vom deschide chivotul, vom ruga sfânta Tora să intervină în favoarea tatălui meu muribund, îmi întinde mâna, dar ating vidul. Îmi muşc pumnii până la durere, vreau să urlu, dar nu reuşesc decât să şoptesc, atât de tare mă doare, vreau să mor, atât de tare mă doare. Am 16 ani când moare tata. Tata a murit şi nu mă mai doare. Nu mai simt nimic: în mine a murit cineva şi acel cineva sunt eu. N-am plâns. Toată fiinţa mea hohotea, dar eu nu mai aveam lacrimi. Eram absent din mine însumi: morţii nu plâng, în general nu se plângea în lagăr, ca si cum oamenilor le-ar fi fost teamă că nu se vor mai putea opri. Pentru noi, libertatea ar fi în primul rând să putem plânge. Pierdut, cu spiritul mut, merg împleticindu-mă. Mă văd mort printre morţi, îl caut pe tata ca şi cum aş vrea să-i spun: uită-te, sunt cu tine, alături de tine. Adevărul este că n-am nevoie să i-o spun; o ştie; ştie tot. Şi eu ştiu totul despre el. înainte de a se stinge a avut parte de un moment de teribilă luciditate; a deschis larg ochii, spaima i-a marcat chipul cenuşiu şi răvăşit, a scos un strigăt scurt şi puţin după aceea a murit. Când, exact? Peste un minut? Peste o oră? Nu ştiu; nu 1-am văzut murind. L-am văzut muribund. După aceea, nu mai era acolo. Când şi unde a fost dus? Nu vreau să aflu. Mi-e frică. Odată tata mort mă simt, în mod curios, eliberat. Liber să mă duc la fund. Să mă las să alunec spre moarte. De câte ori mă gândesc ia tata, revăd agonia lui şi mi se pune un nod în gât. Mă simt rămânând orfan. Ei da, poţi să rămâi orfan chiar şi la o vârstă înaintată. Şi mai mult decât o dată. Şi de fiecare dată este pentru prima dată. Îl revăd şi-mi spun: aşadar n-am să-l văd îmbătrânind. Am ajuns mai bătrân decât era el când a murit. Şi întrebarea revine, sâcâitoare: dacă am fi rămas la infirmeria din Buna? Cine ştie, poate că ar fi supravieţuit, ar fi reconstruit casa noastră, m-ar fi călăuzit în viaţă; cine ştie, poate că aş fi găsit mijlocul de a-1 face să fie fericit, senin şi mândru de fiul l ui. La 10 decembrie 1986, cu prilejul înmânării Premiului Nobel pentru pace, în faţa regelui şi a Parlamentului Norvegiei, în faţa corpului diplomatic şi a Presei mondiale, în faţa lui Elisha şi a mamei lui, în faţa Hildei, trebuie să pronunţ discursul de mulţumire. Nu reuşesc. Mă simt incapabil să articulez un cuvânt, Egil Aarvik. s-a referit la tata, spunând cam aşa: - Aţi fost lângă tatăl dumneavoastră când s-a stins; a fost ceasul cel mai întunecat al vieţii dumneavoastră. Şi iată acum, ora cea mai glorioasă. Este deci un simplu act de dreptate ca fiul dumneavoastră să fie alături de dumneavoastră când veţi primi înalta distincţie pe care o poate conferi omenirea unuia dintre ai ei. Iar în această apropiere între tatăl meu şi fiul meu mă răscoleşte. Gâtuit de emoţie, îl văd pe tatăl meu alături de fiul meu. Îmi simt buzele mişcându-se, dar nu iese nici un sunet; lacrimile îmi năpădesc ochii, se vor revărsa, lacrimile acelea pe care nu le-am putut vărsa cândva... Odată tata dispărut, mă las cuprins de o letargie care va dura până la eliberarea mea, la 11 aprilie 1945. Nu mă mai simt trăind, nu mai ţin să trăiesc. Nu ştiu ce se întâmplă in lagăr. Nici în block. Nu mai ştiu nimic. Nu mai vreau să ştiu. Practic sunt unul dintre „musulmanii" care plutesc dincolo de viaţă, care se lasă să alunece în moarte aşa cum ar aluneca în apă: nu le mai este nici foame nici sete nici somn; nici măcar nu le mai este frică de bătăi sau de moarte. Au murit, dar n-o ştiu. Aceste câteva săptămâni, goale de sens şi de conţinut, nu ocupă în Noaptea decât câteva pagini. Şterse din existenţa mea, fără să lase urmă. Aşteptam cumva împărţirea pâinii si a supei? Nu aşteptam nimic şi pe nimeni. Pluteam pe deasupra timpului pentru a mă cufunda într-un somn fără vise. Când mă trezeam, nu ştiam unde mă aflu. Nu mai număram orele sau zilele. Totul mi-era egal. Acum, privind în urmă, îmi amintesc de anumiţi camarazi din Kovno si din Wilno cu care jucam, mecanic, şah. îmi amintesc că, în timpul sărbătorilor de Pesah, am asistat la serviciile religioase oficiale în blockul nostru dimineaţa şi seara. Dar cel care a trăit aceste evenimente a fost un alt eu. Să fi fost cumva noaptea de 5 aprilie (a şaptea zi de Pesah) cea în care SS-iştii din turn au ordonat tuturor evreilor să se strângă pe platoul de apel? Ne supuneam, în drum, suntem opriţi de poliţiştii lagărului, cei numiţi Lagerschutz. în principiu ar trebui să ne mâne spre Appelplatz. Or, iată că ne şoptesc să nu ne ducem, ci să ne întoarcem în block şi să ne ascundem acolo. Cuvânt de ordine al Rezistenţei: să fie împiedicată evacuarea. Numai că, în această epocă, sunt atât de absent, atât de departe de realitate, încât nici măcar nu ştiu că în lagăr există o mişcare clandestină. După mulţi ani, la un dineu oficial la Ierusalim, ambasadorul norvegian mi-a declarat: - Sunt fericit să vă revăd, căci s-ar putea să ne fi văzut deja la Buchenwald. La fel ca majoritatea studenţilor norvegieni închişi în lagăr, făcuse parte din Lagerschutz. I-am răspuns: — Vă caut de la 5 aprilie 1945, ca să vă mulţumesc că ne-aţi salvat viaţa. în zilele care preced eliberarea, mă aflu de mai multe ori pe platoul de apel, în faţa turnului, pe punctul de a fi evacuat, în starea de slăbiciune şi de apatie în care mă aflu, n-aş suporta marşul nici măcar o zi. Fatalitate sau providenţă? De fiecare dată, alarmele aeriene ne obligă să ne întoarcem în lagărul mic. Sau poate că, fiind acoperită cota de deţinuţi transferaţi, grupul din care făceam part6 era trimis înapoi la barăci. La numărul 66, cel care controlează totul este Gustav. Aşa cum se obişnuia, îi favorizează pe adolescenţii polonezi. Normal. Mai târziu, unii îl vor ţine de râu. Eu nu mă gândesc la mai târziu Nu mă gândesc la nimic. La 10 aprilie, reîntorşi pe platoul de apel, gata să părăsim lagărul, ni se închide încă o dată poarta în nas, dar suntem avertizaţi: — Mâine e în mod categoric rândul vostru; ultimul convoi va părăsi lagărul mâine. În ziua aceea, am rămas în urmă şi mi-a luat locul altcineva. De atunci, mă întreb adesea: Cine să fi fost? Cine mi-a luat locul? Sau, mai curând: cine a plecat pentru că eu am rămas în urmă? Sau pentru ca eu să rămân în urmă? Nu o voi şti niciodată, ştiu însă că-i datorez viaţa. Şi mai ştiu că, aici unde sunt eu acum, s-ar fi putut să fie el. 11 Aprilie 1945. Buchenwald-ul este eliberat. Iertare: lagărul s-a eliberat singur. Ieşiţi din clandestinitate, rezistenţii înarmaţi s-au hotărât să se răzvrătească la câteva ore înainte de feerica apariţie a primelor unităţi americane. La noi, în „lagărul mic", Gustav aleargă de la o baracă la alta, cu buzunarele burduşite de grenade, învingătorii, deţinuţii surescitaţi aduc înapoi SS-işti care fugeau. Prizonierii de război sovietici pun mâna pe câteva jeep-uri americane si se duc să-i pedepsească pe locuitorii din Weimar, oraşul lui Goethe. Noi, adolescenţii evrei, înfiripăm un minian şi spunem cadiş. în acelaşi timp slăvire a Numelui şi protest împotriva creaţiei Sale, acest cadiş răsună şi azi în urechile mele. El mulţumea pentru că am fost cruţaţi, dar întreba: „De ce nu i-ai cruţat pe atâţia alţii?" Bizar: camarazii mei şi cu mine nu „simţim" victoria. Nu ne îmbrăţişăm cu bucurie. Nu strigăm şi nu cântăm pentru a ne exprima fericirea. Ce înseamnă acest cuvânt pentru noi? Nu suntem fericiţi. Vom fi vreodată? Mai târziu, voi auzi discursuri, voi citi articole celebrând triumful repurtat de aliaţi asupra Germaniei hitleriste. Şi noi, evreii? Nuanţă: Hitler a pierdut războiul, dar noi nu 1-am câştigat. Prea mulţi morţi ne înconjoară ca să putem vorbi de victorie. Descumpănit, dezorientat, mă apropii de un grup pentru a mă despărţi imediat de el. Privesc cerul, scrutez pământul, caut, caut, habar n-am ce caut. Pe cineva căruia să-i pot spune: „Ei, vino-ncoa, uită-te: sunt viu"? Este de altfel un cuvânt care nu înseamnă deocamdată mare lucru. A fi viu, oare ce va să zică.Voi şti oare vreodată? Îmi amintesc de soldaţii americani, de oroarea care se citea pe chipurile lor. Nu-1 voi uita niciodată pe acel sergent negru — era oare sergent? Mi s-a spus, probabil, mai târziu. Era negru? Mi se pare că aşa mi-1 amintesc. Un uriaş numai muşchi şi plin de omenie, vărsa lacrimi de mânie neputincioasă, lacrimi de ruşine: îi era ruşine pentru specia umană din care făceam cu toţii parte, profera blesteme şi înjurături care, pe buzele lui, deveneau cuvinte sacre. Pentru a-i exprima recunoştinţa noastră, am încercat să-1 purtăm în triumf, dar ne lipsea forţa necesară. Eram prea slabi până şi pentru a-l aplauda. pp. 90-97 …. În Israel, urmăresc procesul Eichmann. Voi scrie reportaje pentru Jewish Daily Forward şi un eseu pentru Commentary şi L 'Arche. Vin în fiecare zi la „Casa Poporului", pentru a asculta depoziţiile supravieţuitorilor. Conştiincioşi în privinţa amănuntelor, implacabili în demersul lor, procurorul Gideon Hausner şi colaboratorii lui evocă Crima şi Tragedia cu o intensitate febrilă care se transmite audienţei. Unii plâng în hohote, alţii par absenţi. Cei trei judecători sunt întruchipări vii ale moderaţiei şi demnităţii obligatorii în justiţie. Ştiu să asculte. Nu-mi pot lua ochii de la inculpat, în cuşca lui de sticlă, se comportă ca un om obişnuit. Impenetrabil, imperturbabil, ia notiţe. Crimele împotriva umanităţii şi împotriva poporului evreu de care este acuzat par să lunece peste trăsăturile lui fără să-1 zgârie. Mi se spune că mănâncă cu poftă, că doarme normal. Uluitor lucru, pare a se apăra destul de abil, făcând faţă presiunilor copleşitoare ale procesului. Nici procurorul nici judecătorii nu izbutesc să-1 facă să cedeze. să-1 împingă până la limitele raţionamentelor lui. Am impresia că-mi amintesc de el: fusese la Sighet pentru a supraveghea deportarea. Oare pe el îl văzusem la gară, sumbru, trist pentru că nu mai existau convoaie de expediat din acest oraş golit de evreii lui? Serile le petrec împreună cu corespondenţii israelieni care relatează permanent despre proces: Haim Guri, (poet liric al Palmahului, va traduce în ebraică Noaptea şi Evreii tăcerii), Şmuel Along (viitor şef al televiziunii), Eliahu Amicat (pentru Yediot) reportajele lor sunt antologice. Fireşte, există şi unele mai puţin bune, pseudo-intelectuale, pseudo-filosofice, cu prea multe floricele, pe un ton neinspirat. Dacă le menţionez, este pentru a arăta că subiectul, oricât ar fi de grav, nu-1 înalţă în mod necesar pe cel care se ocupă de el. Cu israelienii vorbim despre destinul Israelului şi despre marile lui salturi. Nimic de zis, istoria evreilor are o fantezie uimitoare. Cine ar fi crezut, în 1941-1945, că va veni o zi când Adolf Eichmann va trebui să răspundă judecătorilor într-un stat evreiesc independent? Şi, de asemenea, ce le impune evreilor suveranitatea lor regăsită? Datoria etică de a imprima un ritm nou istoriei, inventând-o în loc s-o suporte? De a împăca justiţia cu adevărul, puterea cu omenia, pentru a structura memoria generaţiilor viitoare? Şi ce rol are în toate astea procesul Eichmann? Hannah Arendt are propria ei coterie. Nu ştiu ce se vorbeşte în cercul ei. Ziariştii israelieni par s-o evite: o găsesc arogantă, condescendentă. Ştie totul înainte de toată lumea şi mai bine decât toată lumea. Nu vom face cunoştinţă decât mai târziu, la ea acasă, pentru a discuta teoriile ei despre „banalitatea răului", pe care unii supravieţuitori le găsesc simpliste, insultătoare şi pe care mi s-a propus să le combat într-o mare revistă. Primire amabilă, prietenoasă. Spune că m-a citit. Complimente sincere? Politeţe? Privirea ei mă descumpăneşte. Prea rece. Cum se poate să plonjezi în Tragedie şi să păstrezi o asemenea răceală în ochi? întrebarea pe care i-o pun e simplă: —Eu eram acolo şi nu ştiu; cum procedaţi pentru a şti, dumneavoastră care eraţi în altă parte? Răspunsul ei: —Sunteţi romancier, puteţi să vă cramponaţi de întrebări; eu însă mă ocup de ştiinţele umane şi politice, n-am dreptul să nu găsesc răspunsuri. Textul meu Pledoarie pentru morţi este o tentativă de a respinge acuzaţiile la adresa Israelului şi de a mă ridica împotriva dispreţului manifestat de ea faţă de morţi, într-o corespondenţă celebră, Gershom Scholem îi va reproşa că este lipsită de Ahavat-Israel, de dragoste pentru poporul evreu. Adesea, după şedinţele tribunalului, mă alătur grupului de intelectuali care-l înconjoară pe regele său încoronat, Joseph Kessel, pe terasa hotelului King David. Fac parte din el cei mai buni reporteri ai presei franceze. Kessel evocă alte procese, alte aventuri, îmi place forţa lui îmbinată cu blândeţe, după cum îmi place sensibilitatea lui acută, omenia lui. Eichmann pentru el, pentru noi? O enigmă. O sfidare. Mă obsedează aceleaşi probleme ca întotdeauna: cum se explică puterea răului? Şi complicitatea ţărilor „neutre"? Pasivitatea iudaismului american şi aceea a comunităţii evreieşti palestiniene? Şi, de asemenea: măcar dacă inculpatul ar putea fi declarat irevocabil neuman, neaparţinând speciei umane! Mă scoate din sărite ideia că Eichmann este o fiinţa umană; aş fi preferat să aibă un cap monstruos, a la Picasso, trei urechi şi patru ochi. Îl privesc, îl privesc ore în şir; mă înspăimântă. Şi totuşi, în situaţia în care este, în cuşca lui de sticlă blindată, nu prezintă nici un pericol. De ce-mi insuflă această spaimă? Există cumva un rău ontologic întrupat într-o făptură care nici măcar n-are avea nevoie să acţioneze, să se manifeste în afara propriei sale fiinţe, pentru a-şi face simţită puterea malefică? În universul juriştilor se fac auzite lungi dezbateri tehnice despre necesitatea procesului, despre desfăşurarea lui, ca şi despre posibilul lui rezultat. La urma urmei, omorându-l pe fratele său Abel, Cain exterminase jumătate din specia umană. Cu toate acestea a fost condamnat doar să poarte pe frunte stigmatul crimei sale. Aşa dar, să rămână în viaţă. Mai mult: să rămână de neatins. Nimeni nu avea dreptul să-i facă rău. Şi Eichmann? Martin Buber se pronuntã împotriva pedepsei capitale, urmat de mai multe personalităţi a căror autoritate morală este de netăgăduit. Eu unul am încredere în justiţia statului Israel. Cu mulţi ani mai târziu, cu prilejul unui pelerinaj al tinerilor la Birkenau mă pomenesc alături de un fost ofiţer de poliţie israelian, originar din regiunea mea şi fost deportat. E un bărbat liniştit, cu privire intensă. Spunem cadis împreună. Era călăul lui Eichmann. pp. 356-358 ... La ce te gândesti când ai 40 de ani si iei hotãrârea, consacratã de legea lui Moise, de a întemeia un cãmin împreunã cu femeia pe care o iubesti? Te vezi din nou copil, agãtat de poalele mamei. Ea murmurã ceva. Vorbeste cumva despre Mesia? Iti vine sã-i spui: "Tu ai murit si El n-a venit. Poate cã va veni, dar va fi prea târziu." Mergi cu tata la serviciul religios de Sabat. Dupã aceea într-un cortegiu mortuar. Ai dori sã-l linistesti, sã-l consolezi: "Nu te teme, fiul tãu se va strãdui sã creascã în asa fel încât sã devinã un bun evreu." Nu spui însã nimic. Chemi în tãcere o fetitã frumoasã si surâzãtoare, gravã si linistitã, îi mângâi pãrul care este ca un mãnunchi de raze de soare. Sã faci, încã o datã, bilantul? Sã-ti stpânesti emotia sau sã-i dai frâu liber? Îti lasi gândul sã urce muntii, sã coboare pe cãrãri abrupte, sã rãtãceascã prin cimitire nevãzute, sã caute si sã evite singurãtatea si pe oameni, povestile gata spuse si pe cele care vor fi spuse mai târziu. - Vino, îi spun lui Marion. Sã coborâm. Suntem asteptati. Se poate însã sã sã nu fi spus nimic. pag. 440
|
