Jacques Castermane

Jacques Castermane este discipolul lui K.G. Durckheim.
Locuieste în Franta si conduce un centru de dezvoltare personalã (Mirmande) în spiritul învãtãturii lui K.G. Durckheim: Un loc dedicat exercitiului, experientei si vietii spirituale.
Centrul CENTRE-DURCKHEIM a fost inaugurat de Jacques Castermane si inaugurat de K.G. Durckheim în 1981.
Mai multe informatii referitoare la acest centru aici

Jacques Castermane este kinesiterapeut, instructor AIKIDO, instructor tirul cu arcul, dar si autor de carte. Un fragment din cartea sa CUM AM PUTEA FI ZEN pe site aici

Un interviu despre K.G. Durckheim pentru revista Nouvelles Cles aici

Despre întâlnirea lui cu Durckheim si învãtãtura lui a scris douã cãrti.

Una dintre ele este deja tradusã în româneste: CENTRUL FIINTEI, publicatã de EDITURA HERALD.

Cealaltã carte, intitulatã LECTIILE LUI K.G. DURCKHEIM. Primii pasi pe Calea initiaticã, este posibil sã se traducã de asemenea în româneste.

Un fragment din aceastã ultimã carte, o discutie cu Dr. Ignaz Tauber pe tema psihologiei adâncurilor poate fi citit aici

Puteti asculta o emisiune recentã (aprilie 2015) la FRANCE CULTURE, emisiune gãzduitã de Frederic Lenoir, invitat Jacques Castermane aici:
http://www.franceculture.fr/emission-les-racines-du-ciel-l-exercice-de-la-sagesse-avec-jacques-castermane-2015-04-19

 

PERSONAL LEIBTERAPIA
TERAPIA PRIN CORP

Expunere la colocviul de la Saint-Baume, Franţa,
colocviu dedicat lui K.G. Durckheim

DOUĂ TEHNICI MAJORE

Cu toate acestea, două tehnici s-au născut la Rutte: desenul condus de Maria Hippius şi „Personal Leibterapia” lui Durckheim.

Personal Leibterapia este o cale şi nu un ansamblu de tehnici alături de cale. Nu există calea, adesea calificată drept spirituală, şi altceva care ar fi exerciţiul. Leibterapia este calea, aşa cum Zazenul este calea, adică trebuie să privim exerciţiul nu ca pe un  mijloc care duce la ceva, ci ca pe un moment. Exerciţiul este un moment de experienţă; aceasta fiind trăită mai mult sau mai puţin conştient de cel aflat pe cale.

Dacă Leibterapia este „cale”, să ne întrebăm mai întâi ce vrea să spună acest cuvânt?

Este o primă întrebare pe care i-am pus-o lui Graf Durckheim la puţin timp după întâlnirea noastră.

-         Cum definiţi cuvântul „cale”?

Există întotdeauna pe biroul lui Durckheim o roză. El îi subliniază prezenţa cu un gest al mâinii şi îmi spune:

„Putem vorbi de cale pentru această roză. Calea, pentru această roză, este devenirea ei”…

Devenire permanentă! În sensul în care chiar la momentul în care noi o privim, această roză nu este numai aici, ci ea devine ceea ce este ea. Ea este „pe drum”, adică ea realizează într-o formă existenţială – pe care o putem atinge şi simţi – ceea ce eu numesc „Fiinţa esenţială, forma ei înnăscută.”

Iată ce reprezintă calea pentru fiecare dintre noi. Este un proces care priveşte dezvoltarea noastră. Dar există o diferenţă între calea acestei roze şi calea omului. Această floare nu poate spune „nu” devenirii ei. Omul spune „nu” mai des decât crede el. Henri Hartung a subliniat de asemenea această contradicţie pe care o trăieşte fiecare din noi. Există antagonism între polul existenţial şi polul esenţial.

Şi acest antagonism se naşte desigur din aceea că floarea nu are la dispoziţia ei conştiinţa umană, conştiinţa obiectivantă.

Calea este în acelaşi timp experienţă şi transformare. Experienţă! Ea ne obligă să facem uzaj de conceptul „mistic”. Tema mea fiind Leibterapia, trebuie să mă opresc o clipă asupra acestei experienţe care distinge această terapie de altele.

Auzind cuvântul „mistic” nu trebuie să ne imaginăm imediat marile experienţe ale sfintei Tereza de Avilla sau ale companionului ei, sfântul Ioan al Crucii. Şi nici experienţele misticilor renani sau ale misticilor orientali. Eu mi-aş permite să fac o comparaţie: aceste mari experienţe au intensitatea unei arsuri de gradul trei.

După cum cunoaştem arsura de gradul doi şi arsura de gradul întâi, tot aşa există o experienţă de aceeaşi calitate deşi de mai mică intensitate. Este căldura simţită la extremitatea indexului atunci când vă apropiaţi degetul de flacăra unei lumânări. Această căldură este de aceeaşi natură ca şi o arsură de gradul trei. Şi, experienţa despre care este vorba aici ne obligă să luăm în serios căldura percepută cu vârful degetului.

Durckheim vorbeşte despre atingerea Fiinţei, contactul cu Fiinţa sau despre gustul numinosului. Şi cred că trebuie să fim foarte atenţi la această calitate particulară care aparţine în totalitate dimensiunii mistice şi care, în acelaşi timp, sesizează natura noastră umană. Graf Durckheim îmi spunea într-o zi „Cum ne-am putea imagina o singură clipă că ceea ce numim supranatural ar putea fi perceput altfel decât pe planul natural?”

Aceasta este important în Leibterapie unde cuvântul  „corp” reprezintă marea Viaţă universală care se personalizează în condiţiile spaţiului şi ale timpului – adică se materializează pe planul natural. Dar să rămânem încă o clipă în analiza a ceea ce poate fi această experienţă a numinosului.

Aş vrea să vă povestesc o anecdotă referitoare la experienţa atingerii Fiinţei.

MAESTRUL ŞI DISCIPOLUL

Îl însoţeam pe Graf Durckheim la o sesiune organizată pentru ordinul iezit în Germania. În cursul acestei sesiuni venea momentul în care era vorba de importanţa, atât pentru discipolul aflat pe cale cât şi pentru cel pe care îl numim maestru, de a recunoaşte aceste experienţe.

El nu dăduse nici un exemplu şi la întrebările-răspunsuri care au urmat conferinţei, o călugăriţă ridică timid mâna şi spune: „Domnule, când vă auzim vorbind de asemenea experienţă nu există nici o îndoială, se simte, că dumneavoastră aţi trăit aşa ceva. Aţi putea să ne faceţi relatarea unei asemenea experienţe? Dacă nu este ceva prea indiscret.”

Ascultând-o cu atenţie pe această călugăriţă, aveam impresia că această experienţă nu putea fi trăită decât în Catedrala din Cologne sau eventual în casa în care s-a născut Meister Eckhart! Şi Graf Durckheim, cu intuiţia şi umorul care îl caracterizează, îi răspunde: „Fiţi sigură, nu este nici o indiscreţie. Pot să vă spun că odată eram la Munchen…” Şi tăcerea care a urmat a permis fiecăruia să-şi spună că, desigur, exista şi o catedrală la Munchen. „La Munchem, într-un cinemamtograf…” Un frison scutură umerii mai multor participanţi. „Da, într-un cinematograf în timpul proiecţiei filmului „My Fair Lady!” Nu trebuia aşteptat cinci secunde pentru a auzi adunarea izbucnind într-un hohot râs pe care mulţi l-au înţeles.

În ceea ce priveşte atingerea Fiinţei, experienţa mistică, noi nu avem dreptul să judecăm conţinutul acestei experienţe. Este momentul de deschidere. Spiritul suflă unde vrea, atât la Roma, cât şi la Kyoto, atât într-o grădină publică cât şi într-un cinematograf. Este vorba pentru noi să luăm în serios ceea ce trăim, ceea ce simţim în acel moment. Şi care este organul acestei percepţii? Este omul, deci şi „corpul” care acest om ESTE. „Sunetul Fiinţei este mereu prezent. Depinde de om, de modul lui de a fi acolo, dacă el este acordat pentru a intra în rezonanţă cu ceea ce este mereu acolo.” Iată încă o frază a lui Graf Durckheim care îmi jalonează atât mersul pe cale cât şi practica Leibterapiei.

„Leib”, corpul care SUNTEM, este modul de a fi al fiecăruia. Stare de a fi, mai mult sau mai puţin transparentă sau opacă, la experienţa mistică pe care bine să o demistificăm.

Experienţă fundamentală care permite trecerea de la o terapie pragmatică la o terapie iniţiatică. Fiind de formaţie terapeutică clasică, universitară, ştiinţifică, am avut şansa de a face această conversiune. Mai exact atunci când, în timpul sejurului de mai mulţi ani la Durckheim, nu numai că am înţeles, ci am simţit despre ce este vorba.

Despre ce este vorba? Experienţa Fiinţei… Ce anume este? Iată răspunsul pe care Graf Durckheim l-a dat întrebării mele: „Este o falsă întrebare? Nu poate fi deloc „aceasta”! Dar omul are şansa, în viaţa lui, de a trăi anumite experienţe revelatoare ale Fiinţei.”

PATRU DOMENII PRIVILEGIATE

Aş vrea acum să dezvălui cu ajutorul unor exemple, ce trebuie să înţelegem din aceste momente speciale în care Fiinţa se revelează. Durckheim ne vorbeşte despre patru domenii privilegiate, momente care compun cadrul material al întregii e xistenţe. Şi nu trebuie să fi practicat nici zen şi nici yoga pentru a avea şansa de a participa la asemenea momente. Este marea natură, domeniul artei, întâlnirea între două persoane, cultul tuturor religiilor. Sper ca în minutele care urmează se va trezi în dumneavoastră amintirea unui moment privilegiat.

Marea Natură! Henri Hartung ne-a vorbit despre un apus de soare. Aş lua acest exemplu cu atât mai mult cu cât, pentru a traduce spectacolul la care am asistat în aceste ultime două seri, ar trebui să utilizăm cel puţin cuvântul „frumos”! Dar ce vrea să spună frumos? Două lucruri – este înainte de toate acest ansamblu obiectiv compus din soare, din nori, din stânci, din arbori… Este frumos. Dar, dacă în aceeaşi clipă nu s-ar dezvolta, în voi înşivă, o ambianţă interioară particulară, voi nu aţi avea nici măcar ideea de a rosti cuvântul „frumos”. Şi iată ce este important, recunoaşterea a ceea ce trăim ca subiect.

Dacă aţi pierdut timpul şi rămâneţi (ceea ce înseamnă altceva decât a rămâne mul timp) aceasta poate deveni magnific. Experienţă care încă este în ordinea lucrurilor, în perimetrul natural şi obişnuit al experienţei noastre. Dar adesea, fără să ştim nici de ce şi nici cum, acest cadru natural se destramă. Este clipa în care superlativul cuvântului „frumos” nu mai are nici o legătură cu ceea ce simţiţi, cu ceea ce trăiţi.

Şi ce resimţiţi? Iată că este dificil de tradus în cuvinte acest moment diferit. Unele persoane vor spune:”A fost o forţă, da o mare forţă care m-a cuprins în întregime. Eram ca şi locuit de o plenitudine, plenitudinea.” Alţii vor spune: „Da, aceasta este, dar în ce mă priveşte pe mine era mai degrabă senzaţia că totul era în ordine. Niciodată nu am resimţit ceea ce se numeşte ordinea universală ca în acea clipă.” Şi alte persoane vă vor vorbi despre unitate „nu mai era ca numărul unu soarele şi ca numărul doi eu, ci nu mai exista distanţă, era experienţa lui ‚non-doi’. Da, mă simţeam una în mine însumi şi una cu tot ceea ce mă înconjoară.”

Luăm noi, oare, destul de în serios asemenea clipe? Dăm noi acestor momente de plenitudine, de odine şi de unitate semnificaţia pe care o merită ele?

Tot domeniul artistic ne dă şansa unor asemenea experienţe. Pictura, muzica, sculptura. Eu nu pot uita acel moment diferit în care m-a plonjat Sărutul lui Brâncuşi, cât şi o pictură a lui Manet.

Aş vrea să iau ca exemplu muzica. Apariţia filmului „Amadeus” mă provoacă să iau ca exemplu particular pe Mozart. Acest om a fost inspirat. Există, ca sursă a ceea ce merită şi astăzi să fie numită capodoperă, inspiraţie creatoare. Inspiraţie care se materializează într-un cadru precis: cutare partitură. Această operă scrisă poate fi atunci cântată, interpretată, ascultată.

Şi iată cine legitimează epitetul de capodoperă: este faptul că această operă, ascultată, poate fi inspiratoare, adică poate să conducă la experienţa dincolo-ului (lumea cealaltă), la experienţa a ceea ce depăşeşte cadrul natural în care trăim. Aceasta este experienţa a ceea ce Graf Durckheim numeşte „atingerea Fiinţei”, atingerea Sacrului. Ce plenitudine, ce ordine şi ce unitate poate fi trăită, resimţită, experimentată într-un asemenea moment!

Această experienţă a lumii celeilalte, cei care se întâlnesc în iubire pot de asemenea să o trăiască. Acel moment, extrem de rar, al întâlnirii. Cei doi sunt împreună, absolut nimic nu îi mai separă. Cu siguranţă în întâlnirea erotică, sexuală, dar şi într-o privire. În acea privire cei doi sunt una! Moment extraordinar în care, cum spune Durckheim, „marele Al Treilea este prezent.”

În ceea ce priveşte cultul tuturor tradiţiilor, al tuturor religiilor, el reprezintă un ansamblu de condiţii exterioare(muzică, tăcere, mirosuri, sunete, cântece, gesturi etc) care deschid o ambianţă interioară diferită. Sensul cultului este experienţa religioasă, experienţă care reuneşte omul cu lumea cealaltă.

 
ROZA DE PE MASĂ

Oricare ar fi conţinutul experienţei, cel care o trăieşte se simte cel mai adesea obligat, pentru a traduce în cuvinte ceea ce a trăit, să utilizeze cuvintele forţă, ordine şi unitate. Aceste trei cuvinte compun cheia înţelegerii pe care Durckheim ne-o propune pentru a descoperi sensul vieţii. Fiinţa transcendentă este ceea ce face să trăiască tot ceea ce este viu. Tot ceea ce trăieşte este manifestarea Fiinţei. Şi Fiinţa universală se manifestă în cele trei aspecte de plenitudine, de ordine şi de unitate.

Priviţi această roză de pe masă! Această roză, fiinţă vie, exprimă Fiinţa în plenitudinea ei. Forţa bobocului, vivacitatea culorilor reprezintă plenitudinea Fiinţei în limbajul particular al acestei flori. Această roză nu este numai aici în faţa noastră. Ci în aceeaşi clipă ea devine ceea ce este, ea se realizează în condiţiile spaţiului şi timpului. Realizare operându-se într-o ordine pe care o putem deja recunoaşte în cele trei stadii ale dezvoltării ei: bobocul, floarea înflorită, floarea care se ofileşte. Se manifestă şi ordinea universală, în limbajul particular al acestei flori.

Această roză este una! Văzută în locul ei interior, ea nu este ceea ce am învăţat la şcoală, ea nu este suma florii, a tijei şi a rădăcinilor. Ci este „roza” în unitatea ei. Una şi cu legătura exterioară: pământul, aerul.

Tot ceea ce am prezentat priveşte Leibterapia pentru că scopul ei este plenitudinea, ordinea şi unitatea.

Dar, vorbind despre aceste experienţe, trebuie să vorbesc şi despre pericolul lui „aceasta nu este decât” şi ceea ce priveşte „demonii îndoielii” despre care vorbeşte Durckheim.

Înainte de toate omul de ştiinţă care, auzind relatarea acestor experienţe, va spune cu uşurinţă „este doar ceva subiectiv”. Totuşi, o experienţă trăită „ca subiect nu este decât subiectivă”. Apoi, psihologul va traduce această experienţă ca nefiind decât o proiecţie a inconştientului nostru.

Reprezentanţii unei anumite teologii vă vor spune că ceea ce aţi trăit „este numai ceva natural” şi că aceasta nu are nici o legătură cu supranaturalul. În sfârşit, se afirmă astăzi demonul unei anumite politici care vă va face vinovat de a vă lua în serios pe un plan personal.

Aceşti diferiţi „demoni” îşi au reprezentanţii în fiecare din noi. Să nu ne încredem deci în acest „nu este decât…”

Experienţa Fiinţei, transparenţa la Fiinţă, ţinta centrală a „Personale Leibterapiei”, este o experienţă şi o stare de a fi a corpului (Leib). Iată încă un obstacol: această relaţie prea directă între ceea ce numim spirit (experienţa spirituală) şi corpul. Experienţa relatată mai jos va elimina poate această îndoială a conştiinţei unora.

Eram în stagiu la spitalul universitar din Bruxelles. Şi cu totul întâmplător am asistat la agonia unei persoane la al cărei tratament participasem şi eu. Nu era acolo nici datoria mea, nici rolul meu, dar fără îndoială era ceva ce Jean Marchal a numit în această dimineaţă ca fiind un fenomen de sincronicitate.

Eram foarte preocupat de faţa acestei persoane. O faţă crispată, deformată de suferinţă, dar şi, şi fără îndoială mai mult, de frica de momentul care în mod ineluctabil se apropia.

Şi iată ultimul suflu. O ultimă inspiraţie în care acest om se redresează ca şi cum ar încerca să se agaţe de viaţă. O ultimă expiraţie în care dă drumul la strânsoare. Nu mai rămân acolo mult timp, fiind foarte marcat emoţional. Infirmierele fac ceea ce este de făcut.

Dar, fără să pot spune efectiv de ce, revin în ora ce urmează. Chiar în momentul în care trec pragul camerei mortuare, sunt oprit de… această faţă! Ce diferenţă! Şi pentru a traduce ceea ce am resimţit în acel moment îmi vin cuvintele… „Ce destinsă este!” Conştient, în acelaşi timp, că cuvântul – destins – este insuficient pentru a traduce ceea ce văd acolo, ceea ce se petrece acolo.

Câţiva ani mai târziu, la Rutte, îi povestesc lui Graf Durckheim această experienţă. Şi, având şansa de a înregistra toate conversaţiile pe care le-am avut cu el, aş vrea să transcriu ceea ce mi-a spus el cu această ocazie:

„Există acel moment în care persoana expiră, pulsul se opreşte, persoana nu mai trăieşte. Dar ea nu este încă ceea ce numim un „cadavru”. Şi iată clipa în care se poate foarte adesea vedea, la această persoană care nu mai trăieşte, o viaţă mai profundă. În sensul în care se petrece pe faţa ei ceva incredibil: „trans-figurarea”. Naşterea unei noi feţe datorită faptului că eul, dând drumul la strânsoare, Fiinţa esenţială apare.”

„Iată aşadar imaginea esenţială care întreaga noastră viaţă ar vrea să se manifeste şi care profită de şansa că eul nu este în drum pentru a se materializa în acest ţesut încă suplu. Şi apare deodată la acest bărbat, la această femeie, faţa ei, fiinţa ei. Transfigurare pe care adesea medicii nu o văd pentru că vin să constate decesul în minutele care urmează. Dar pentru cel care are ochiul esenţial, este acolo totuşi un mare moment. Nu există îndoială că se află acolo Fiinţa, a cărei prezenţă poate fi văzută şi aveţi perfectă dreptate: este expresia unei mari superficialităţi dacă nu vedem acolo nimic altceva decât o destindere musculară. Este foarte puţin! Foarte, foarte puţin!”

Faţa decedaţilor: eul dă drumul la strânsoare. O altă faţă mi-a atras atenţia. Este cea a unui bebelus care tocmai s-a născut. Acolo încă nu există eu structurat, condiţionat. Fotografiile din cartea Doctorului Leboyer „Naşterea fără violenţă” (s-a tradus şi în româneşte la editura HERALD, n.t.) sunt transparente (este cuvântul care se cuvine). Acel bebelus are faţa adevăratei lui naturi.

Şi iată că acel surâs, îl regăsim şi pe o faţă cunoscută. O faţă care a convertit mai mulţi orientali la budism decât a făcut-o discursul budist: faţa lui Budha.

Aceste două exemple subliniază că nu trebuie să aşteptăm ultima expiraţie pentru ca Fiinţa să transpară prin faţa care suntem, prin corpul care suntem (Leib).

CORPUL FIINŢEI

Pot acum să precizez ce este Personal Leibterapia. Prima mea experienţă datează din 2 noiembrie 1967: era primul sejur pe care îl făceam la Centru unde trăieşte şi lucrează Durckheim din 1947.

Două bastoane canadiene mă ajutau să suport un lumbago care, la rândul lui, urma unui alt lumbago. Tristă situaţie pentru un specialist al corpului.

Nici ajutorul colegilor mei terapeuţi, nici cel al medicilor nu putuseră până atunci să mă trateze de aceste dureri lombare. Un prieten chirurg a diagnosticat o hernie de disc pe care voia s-o opereze cât mai  repede. Dar, alt fenomen de sincronicitate, chiar în momentul în care trebuia să decid data operaţiei am primit invitaţia lui Graf Durckheim pentru acea primă vizită la Pădurea Neagră.

Imediat Graf Durckheim îmi spune să nu mă operez înainte de a o fi întâlnit pe colaboratoarea sa, D-na Pelzer. „Ea practică Leibterapia şi ea poate să vă ajute”, spunea el. Întâlnirea era programată pentru a doua zi dimineaţa.

După ce a ascultat rezumatul istoriei spatelui meu, D-na Pelzer mi-a spus: „întindeţi-vă acolo, pe burtă”.

Acolo! Era pe o cuvertură pusă pe jos. Pe burtă, este poziţia cea mai dureroasă pe care o evită cel suferind de lumbago. În acelaşi timp, mă întrebam dacă pot avea încredere în această doamnă care părea să ignore poziţiile antalgice şi cum urma să mă ridic de acolo?

Surpriza mea a crescut şi mai mult atunci când, după ce a rămas puţin aşezată alături de mine, cu o mână aşezată uşor pe zona dureroasă, D-na Pelzer a început să lucreze, să maseze regiunea umerilor! Mă străduiesc să tac în faţa dorinţei puternice de a-i spune: „dar nu acolo mă doare”. Dificil să mă concentrez asupra manevrelor, foarte diferite de tehnicile învăţate la universitate.

Deodată resimt dorinţa foarte puternică de a plânge. Cu atât mai jenantă cu cât eu sunt condiţionat de faptul că un bărbat nu plânge, cu atât mai puţin în prezenţa unei doamne. Chiar în clipa în care se operează această reflecţie interioară, d-na Pelzer îmi spune: „lăsaţi să vină ceea ce vine”. Nu trebuie mai mult pentru ca lacrimile să forţeze barajul jenei. Nu m-am mai oprit din plâns timp de 20 sau 30 de minute probabil. Imediat ce m-am oprit din plâns, câteva presiuni continue(alunecate) pe umeri au făcut imediat să-mi ajute să continui să mă destind (să dau drumul la strânsoare). Şi apoi, fără să ştiu nici cum şi nici pentru ce, m-am simţit invadat de o stare de a fi diferită. Stare în care cuvântul „seninătate” este altceva decât un concept sau o speranţă.

Să fi rămas aşa 10 minute sau 30 de minute? Nu ştiu. D-na Pelzer era încă acolo sau s-a retras? Nu ştiu… Până când cu o voce blândă, ea îmi spune: „gata, s-a terminat, ridicaţi-vă uşor”.

M-am ridicat… Nu mă mai durea spatele, nu mai aveam lumbago. Văzând uimirea mea, d-na Pelzer izbucneşte în râs şi într-o franceză care subliniază originile ei germane, îmi spune: „Cred că spatele dumneavoastră era plin.”

Prin aceste cuvinte ea traducea exact situaţia în care eram în acea perioadă a vieţii mele: îmi era plin spatele de ea! Şi d-na Pelzer a luat în serios corpul care, zi după zi, materializa în trup acea crispare sacro-lombară de refuz. Prietenii mei kinetoterapeuţi şi medici, formaţi la şcoala corpului pe care omul îl are – nu căutau cauzele „suferinţei” mele decât în dispoziţia vertebrelor, a discurilor şi a tendoanelor…

Prin acest simplu exemplu, veţi fi remarcat că Leibterapia are un caracter foarte pragmatic: nu mă mai durea. În acelaşi timp, Personal Leibterapia are un caracter iniţiatic, deschiderea la această stare atât de diferită în care am putut trăi experienţa plenitudinii, a ordinii şi a unităţii.

Care sunt mijloacele Personal Leibterapiei? Ele sunt numeroase. Cele două sau trei colaboratoare care l-au ajutat pe Graf Durckheim să pună la punct procedura de Personal Leibterapie au lucrat în special „Atem-Masajul”, masajul însoţit de respiraţie. Aceasta îmi pare a fi coloana vertebrală a Leibterapiei. Este vorba de o procedură în care alternează presiunile, presiunile continue(alunecate), întinderi şi alte tehnici clasice de masaj. Dar fiecare tehnică însoţeşte expiraţia persoanei tratate. Şi când utilizăm cuvântul „masaj” există totdeauna caracterul a ceva fizic. Durckheim preferă să vorbească, pe bună dreptate, de tratamentul persoanei.

Un alt ansamblu de tehnici este reluat sub numele de „Behandlungstherapie”. Sunt manevrele( hand- mână) care se aseamănă mai mult cu modelajul, cu sculptura, decât cu masajul. Tehnici terapeutice care au drept sens să permită persoanei tratate să intre în forma sa. Corpul care este omul, reprezintă forma în care acel om se arată şi care este vizibilă. Astfel, sunt mulţi bărbaţi, multe femei, care sunt închişi în cuşca lor toracică. Această denumire anatomică este interesantă: „cuşca toracică”. Behandlungstherapia ajută la deschiderea acestei cuşti. Ar fi şi mai bine să se spună: ajută persoana să se deschidă, să nu rămână închisă… Leibterapia conduce de asemenea foarte adesea la un fel de mângâiere care foarte atinge uşor pielea. Câţi dintre noi suntem închişi în pielea noastră? Omul nu se simte „bine în pielea lui” decât atunci când o depăşeşte.

Personal Leibterapia, este şi această invitaţie pe care Graf Durckheim i-a făcut-o lui Henri Hartung atunci când i-a spus: „ar trebui poate să învăţaţi să mergeţi!” Înseamnă a lua în serios persoana în atitudinile şi în gesturile ei. Pentru terapeut, care are ochiul orientat spre transparenţa la Fiinţa esenţială, atitudinea, gestul, mersul reprezintă totdeauna sau şansa unui pas spre transparenţă sau un obstacol la transparenţă.

Terapeutul trebuie să aibă ochiul preocupat de trei factori:

1)  Tensiunea

2) Respiraţia

3) Centrul, centrul de greutate (hara).

Sursa:

Revista QUESTION DE… Albin Michel, nr. 81, număr dedicat lui Karlfried Graf Durckheim
http://www.albin-michel.fr/Karlfried-Graf-Durckheim-EAN=9782226041074
Traducerea îmi aparţine, V.J.