Peter Birkhäuser
1911-1976
Trăiesc în interiorul meu o forță
care nu este identică cu eul meu conștient. Ea m-a constrâns
să adopt o cale foarte îndepărtată de atitudinea
mea conștientă, o cale contrară voinței mele
și a tot ceea ce era important pentru mine. Înainte de a putea
să mă supun acestei forțe, am avut nevoie să
fiu zdrobit și aproape distrus. De multe ori am avut impresia
că a fost regretabil că acest proces a durat atât de mult
timp, dar acum, revenind asupra miilor de vise și de sacrificii
pe care le-a necesitat o lungă și dificilă dezvoltare,
pot să văd cât de prețios a fost să trăiesc
această experiență.
Această putere misterioasă are propria
sa voinţă şi propriile scopuri. Ştie lucruri
pe care nici o fiinţă umană nu le-ar putea şti. Aşa
că sunt sigur că nu greşesc dacă îi dau numele
de Dumnezeu. Ea este, după toate acestea mai mare decât
orice facultate umanã. Este ceea ce îi atribuim lui
Dumnezeu: a cunoaşte viitorul, sau a şti ce ar trebui
să facă o persoană în deceniile următoare.
Peter Birkhäuser (într-o conversatie cu Dean Franz, 1975)
Pictorul contemporan care,
începând de la un anumit moment al vietii, si-a schimbat
complet stilul si continutul artei sale. Spre deosebire de alti
artisti contemporani care au redat imagini din inconstientul personal,
Peter Birkhauser a redat în special imagini din incontientul
colectiv. Imagini în contrast cu imaginile frumoase pe care
le pictase pânã atunci. Dar imagini cu semnificatie
pentru dezvoltarea umanã, pentru vârsta la care a ajuns
omenirea... Imagini care exprimã nevoia de luare în
considerare a inconstientului pentru dezvoltarea umanã, dezvoltare
care implicã creativitate.
Deosebit de apreciat de C.G. Jung.
Pictorul Peter Birkhäuser
De Eva Wertenschlag-Birkhäuser și Kaspar Birkhäuser (fiica
și fiul lui P.B.)
Peter Birkhäuser s-a născut la 7 iunie 1911 la Basel. Tatăl
său era oftalmolog. Copilăria sa a fost întunecată
de moartea prematură a mamei sale. Copil fiind, era deja clar
pentru el că va fi mai târziu pictor. O pictură medievală
din muzeul de artă din Basel, care reprezenta un cavaler, l-a
inspirat atât de profund încât și-a propus: ”Trebuie să
devin pictor. Vreau să învăț să pictez cavaleri
ca acesta.”
Împins de aspirația sa de a picta, P.B. a părăsit
liceul înainte de vreme, a întreprins studii la Școala de arte
aplicate și s-a format pe lângă un pictor baselez foarte
cunoscut, Nicolas Stoecklin. Cele două decenii următoare
au fost consacrate unei activități profesionale care a
primit aprobarea tuturor. Fie cu pensula, fie cu creionul, P.B.
reprezenta ceea ce vedea în natură sau în ființa umană
de o manieră pe cât de frumoasă, estetică pe atât
de perfectă din punct de vedere tehnic. Își lua modelul
din vechii maeștri. P.B. respingea arta modernă a timpului
său care îi părea vidă și nu părea să
fie decât o simplă distrugere a imaginii tradiționale
despre lume. Și-a exersat activitatea de pictor și de
grafician, dovedindu-se extrem de diversificat. […] La începutul
anilor 30 și-a întâlnit tovarășa de viață,
Sibylle Oeri, cu care s-a căsătorit ăn 1939.
În timp ce lucra într-o seară în atelierul său, un fluture
de noapte s-a așezat, în exterior, pe sticla ferestrei. Vederea
acestei insecte l-a incitat pe P.B. să-l picteze dând fluturelui
o dimensiune neliniștitoare și aripi de o mare anvergură.
La vârsta sa înaintată, el a interpretat această imagine
spunând că era o reprezentare simbolică a stării
sale de spirit de la acea vreme: fluturele, o imagine a sufletului,
se vedea împiedicat de sticla ferestrei să vină la el,
la lumină, adică la conștiința sa.
Și, efectiv, P.B. era atunci complet despărțit de
inconștient. Crescut într-un mediu mai degrabă rațional
și influențat de secolul Luminilor, el avea o atitudine
categoric negativă referitor la orice vizează sufletul
și religia.
Problema involuntar ridicată de imaginea fluturelui a debușat,
când el avea aproape treizeci de ani, spre o veritabilă criză
de viață. Dificultăți și-au făcut
apariția în munca sa artistică. Preconcepția sa pentru
tradiție s-a dovedit a fi nesatisfăcătoare. Continua
și unilaterala reprezentare a lumii exterioare îl făcea
pe pictor din ce în ce mai nefericit. Și-a pierdut astfel vechiul
său entuziasm pentru munca sa. Pânzele sale nu ajungeau la
final decât cu prețul unor mari eforturi. Ele rămâneau
ici și colo, mult timp nefinalizate, și P.B. nu le termina
decât fără plăcere. Se simțea adesea ca și
paralizat pentru pictură și cădea tot mai frecvent
în depresie.
În această stare de suferință P.B. și soția
sa au întâlnit gândirea lui C.G. Jung și, impresionați
de această lume, au început să acorde atenție la
visele lor și să le analizeze.
... update 10 mai 2022...
Și visele se dovediră a fi de un mare ajutor, indicând
concret o orientare și criticând categoric ceea ce pictura
lui P.B. avea ca tradițional. Un exemplu dintre multe altele
este acest vis: P.B. se străduia să lucreze cu scrupulozitate
asupra unui studiu după natură când a constatat cu spaimă
că mâna care desena se înțepenea și se transforma
într-un corn rigid.
Dar inconștientul îi atrăgea atenția și
asupra noilor posibilități creatoare.
[…]
Artistul și soția sa au început
amândoi o analiză jungiană în acel an, o analiză
care s-a dovedit a fi una de o viață și care a durat
până la moartea lor.
[…]
Reînnoirea spirituală pe care o trăia P.B. a declanșat
în creația sa artistică o muncă de cercetare care
s-a întins pe o lungă perioadă. Timp de mulți ani,
el a continuat să picteze potrivit vechiului său stil,
dar, nemulțumit de această realizare, el a încercat, pe
de altă parte, să liniștească vocea inconștientului
căutând compromisuri în pictura sa. La mijlocul și spre
sfârșitul anilor patruzeci, el a pictat câteva pânze care ar
putea fi calificate ca semi-realiste, semi-fantastice. Una dintre
ele arată flori imense ce cresc din nori și, sus de tot
pe cer, la mare distanță, o barcă cu vâsle văzută
de dedesubt. Existau așadar încă lucruri de văzut,
ele existau în lumea exterioară și erau observate și
studiate cu minuțiozitate de către pictor. Noutatea rezida
deci în maniera de a le integra într-o compoziție irațională.
[…]
Pentru P.B., a depăși tradiția moartă
consta în aceasta: ”A trebuit să abandonez toate idealurile
mele, unul după altul, cu prețul a mari suferințe.”
Cât a trebuit să fie de aspre această, acest conflict
dur cu el însuși, se vede din simplul fapt că artistului
i-au trebuit 12 ani pentru a face marele pas și a picta un
tablou care urma numai viziunea sa interioară, fără
model care să emane din lumea exterioară.
[…]
”Mi se întâmplă adesea să nu realizez un tablou din prima
încercare pentru că îmi este dificil să păstrez contactul
cu intuiția care mă ghidează. Apoi, dintr-odată,
regăsesc expresia justă sau, mai degrabă, ea mi se
revelează pe neașteptate. Majoritatea timpului este ca
și cum aș tatona în întuneric, aș căuta. În
mod repetat, mă angajez pe o pistă falsă fără
să-mi dau seama. Un vis poate să survină atunci,
criticându-mă sever. Și știu că trebuie să
încep din nou. Disperat și nesigur, caut o nouă cale și,
spre marea mea surpriză, pictura adoptă apoi spontan forme
pe care nu le prevăzusem înainte. Majoritatea timpului, inconștientul
îmi arată un nou conținut, o formă sau o idee; da,
adesea inconștientul mă copleșește cu această
noutate. Dar apoi, eu trebuie să descopăr cum să
o pun pe pânză. A găsi atitudinea cea bună este o
problemă serioasă. Sunt fericit că am putut să
discut cu Jung”.
Jung i-a spus într-o zi: ”Visul dă impulsul, dar el este înainte
de toate un presentiment. Și dumneavoastră trebuie
să-l puneți în lumină și să-i dați
o formă.”
[…]
Pictura fantastică a lui P.B. servește interesului
general, căci ea nu reflectă numai situația personală
a artistului, ci ea dezvăluie imagini care provin din inconștientul
colectiv și atinge ansamblul culturii noastre și a timpului
nostru. […]
Când și-a prezentat publicului primele sale pânze fantastice,
P.B. s-a lovit de o totală incomprehensiune. Cum pictura sa
prezenta subiecte complet noi, lumea artei l-a respins. Mulți
prieteni ai lui P.B. au găsit că pictura sa este stranie,
așa încât pictorul s-a simțit din ce în ce mai izolat.
Vreme de ani întregi el nu a mai putut conta pe pictura sa pentru
a-și asigura subzistența, ci a depins în totalitate de
munca sa în publicitate. Abia încet-încet au început să se
intereseze de el noi cercuri care înțelegeau și cumpărau
picturile sale fantastice. Erau în majoritate americani și
tineri.
[…]
”Această forță necunoscută (a inconștientului)
are propria sa voință, propriul ei scop. Ea știe
lucruri pe care nici o ființă umană nu le poate ști.
De aceea nu este cu siguranță fals să o numim Dumnezeu.
Desigur, cunoașterea ei se situează mai presus de toate
facultățile umane. Numai o forță după imaginea
celei a lui Dumnezeu poate cunoaște viitorul și poate
ști ce este just pentru mine să fac în deceniile ce urmează.”
Licht aus dem Dunkel
Lumina iese din întuneric
Picturile lui Peter Birkhäuser
comentate de Marie-Louise von Franz
Sursa imagini: http://www.slideshare.net/4htyas9/paintings-of-peter-birkhauser
LINXUL
ulei, septembrie 1975
Orice fiintã care se aratã
a fi creativã este în slujba unui spirit al naturii
care vrea sã se manifeste prin intermediul ei;
dar adesea prodigioasa energie a acestui spirit este prea mare pentru
artist,
mai ales când corpul lui îmbãtrâneste.
Cu putin înainte de moartea sa, Peter Birkhauser a pictat
aceastã pânzã
care se bazeazã pe o imagine din vis.
Fiinta umanã si muritoare trebuie sã se încredinteze
atotputerii lui Dumnezeu.
Linxul este cel care vede departe,
cel care vede si în întuneric.
Numele lui este legat de lux (lumina).
Animalul din munte
ulei, 1958
"Archeus" al lui Paracelsus, spiritul
creator al naturii, este un foc în interiorul muntelui: este
o fortã primitivã care ar putea face iruptie în
lumea noastrã si sã o nimiceascã. Flãcãri
se înaltã în afara muntelui si pietre se rostogolesc
cu vuiet. Jos, în dreapta, o masinã micã si
un om care fuge. Dar ochiul rotund si auriu al animalului actioneazã
ca un germen de luminã în tenebre, schitând comprehensiune
si constientizare. El se aseamãnã cu ochiul unei pãsãri:
priveste în depãrtare si nu foarte aproape. Acest animal
este un fel de Behemot, fatza obscurã, femininã, a
divinitãtii, care asteaptã sã fie eliberatã
din adânc, din profunzime.
Artistul calificã acest tablou drept "Forta creatoare
încãtusatã", dar a fost numit, bine gândit,
si "Animalul-cutremur de pãmânt". Ne dãm
seama cu oroare (si este ceea ce i se întâmplã
evident micului om care fuge, în partea de jos, la dreapta)
cã dacã acest Behemont cu ochi aurit ca o stea se
miscã, fie si imperceptibil, muntele întreg care îl
contine se va prãbusi si va eploda din toate flãcãrile
lui. De acest cutremur de pãmânt care vine din interior,
ne temem cu totii: este pericolul cã o revelatie divinã
nouã urcã din inconstient si cã, neajungând
sã-si croiascã un drum pânã la constiintã
sã nu o distrugã în loc de aceasta. Dacã
civilizatia noastrã ar fi distrusã de bomba atomicã,
aceasta ar fi, în fond, esentialmente pentru cã acest
animal nu a putut sã iasã si sã se elibereze.
Ochiul lui aurit vede dincolo de imagine, el are o privire pe care
o regãsim la ochiul pãsãrii, un ochi care nu
fixeazã drept înaintea lui, ci este construit pentru
a vedea lucrurile de departe. Aceasta aratã cã animalul
poartã în ele germenele unei noi constiinte, o constiintã
obiectivã si îndepãrtatã, foarte departe
de problemele omenesti si cotidiene. Animalul este întors
spre stânga: nu este orientat în directia asociatã
în general constiintei, si este un alt motiv pentru care este
"întemnitat". El nu poate fi decât acolo,
sub povara înspãimântãtoare a stâncii
în fuziune, si nimeni nu are idee ce va face el. Trãsãturile
lui sunt cele ale unui saurian paleontologic din vremea primelor
specii de viatã animalã. Asa cum îmi spunea
Jung într-o zi: "acest gen de imagini sauriene desemneazã
întotdeauna puterea creatoare. Cãci, a continuat el
glumind, Dumnezeu savureazã din plin formele si culorile,
El a încercat tot felul de forme noi: reptile care puteau
sã zboare ca si pãsãrile, monstrii enormi cu
gâturi lungi si capete mici, elaborãri noi si stranii
ca penele, si tot felul de fiinte fantastice. Dar El a simtit apoi
cã trebuie sã existe ceva acolo sus (si aici Jung
arãta spre cap), cã ceva trebuie sã creascã
acolo.[...] În cele din urmã si dintr-odatã
Creatorul a stiut: ceea ce trebuia era mai mult creier în
interior! De aceea El a inventat mamiferele mai evoluate, si saurienii
nu aveau decât sã se culce si sã moarã
- disperati de propria lor stupiditate!" Acesta este motivul
pentru care gãsim atât de des imagini de saurieni în
visele de artisti creatori.
Omul care îsi pãrãseste masina într-o
stare de panicã nu este numai mic, el este si putin colorat
ca un desen tehnic: orice energie, orice viatã este înmagazinatã
în animalul sãlbatic si în muntele care îl
acoperã. Aceasta aratã imensul decalaj care existã
în vietile noastre: pe planul constient, lucrurile sunt tehnice,
rationale, golite de culori, schematice, dar fortele inconstiente
ale imaginatiei creatoare au devenit distructive pentru cã
nu mai gãsesc pe unde sã curgã. Acest animal
seamãnã mult cu imaginile medievale ale lui Behemont
sau ale Leviatanului si pot fi deci vãzute si ca o laturã
obscurã a Creatorului - aceastã laturã a divinitãtii
pe care noi trebuie acum sã o recunoastem si sã ne-o
apropiem, sperând în acelasi timp cã vom putea
evita ca ea sã ne distrugã.
PUER 1960
ulei, aprilie 1960
Acest spirit nou este cel al erei care va
sã vinã, care este vârsta Vãrsãtorului.
El este cãlare pe un cal alb (Pegas). Oriunde îsi întinde
mâna noi forme înfloresc. Cartea Revelatiei lui Ioan
îl vede sub trãsãturile unui tânãr
asemãnãtor acestuia care, se prevede, este rãpit
în cer. Este, asa cum interpretezã Jung, o imagine
a ”omului complet”.
”Tineretea ta este inepuizabilã: tu esti eternul copil,
fiinta cea mai frumoasã care atrage privirile în înãltimile
cerurilor; capul tãu, când te arãti fãrã
coarne, are o gratie virginalã; Orientul Îti este supus
pânã la locurile în care Gangele, la capãtul
cursei sale, scaldã tinutul Indienilor negri”.
(Ovidiu, Metamorfoze, traducere proprie...în
lipsã de altceva pe moment)
Sursa: La lumiere sort
des tenebres, Ed. LA FONTAINE DE PIERRE,
|
