Voi, purtătorilor de Dumnezeu sunteţi
sarea pământului şi lumina lumii1.
Dacă voi vă pierdeţi mireasma şi vă întunecaţi,
lumea se va goli de viată,
va fi doar o piele de şarpe năpârlită pe care acesta o
pierde printre spini2.
Voi aveţi flacăra cerească în mijlocul cenuşii3.
Dacă voi vă îngăduiţi să pieriţi
lumea va fi o grămadă de cenuşă dincolo de porţile
vieţii.
Purtătorii de moarte flecăresc despre viata
voastră, fiindcă ei nu au o viată a lor.
Sperjurii se jură pe Dumnezeul vostru, fiindcă
ei nu au un Dumnezeu al lor.
Un mincinos se îndreptăţeşte pe sine
cu adevărul tău, fiindcă acesta nu-l are pe al său.
Înţelepţii lumii caută înţelepciunea
pe căi întortochiate şi revin la înţelepciunea voastră,
fiindcă alta nu există.
Famenii vă persecută fiindcă se tem
de puterea voastră, pe care n-o pot lua de la voi.
Laşii vă invidiază curajul, fiindcă
ei n-au nimic care să-i încurajeze.
Iată, bogaţii cerşesc cu toţii
la voi, totuşi nimeni nu vă poate oferi nimic. Voi sunteţi
bogaţi, fiindcă îl aveţi pe Dumnezeu. Voi sunteţi
avuţi, fiindcă sunteţi purtători de Dumnezeu.
Sufletul vostru este sălaşul Dumnezeului
Celui Viu. Inima voastră este tronul Său. Mintea voastră
este Muntele Sinai acolo unde numai El singur dă tablele legii şi
grăieşte4.
Călătoriţi liber cu Dumnezeu în voi;
nu vă veţi rătăci şi nu veţi rămâne
fără adăpost. Intraţi cu El liberi prin porfile zilei,
iar ziua va fi a voastră. Intraţi cu El nestingheriţi prin
porţile nopţii şi noaptea vă va arăta minunile
ei.
Nu vă vindeţi comoara, căci lumea
nu o poate plăti5.
Nu neguţătoriţi cu universul, căci
acesta nu vă poate oferi nimic decât pe sine. El însuşi nu este
decât o biată hârtie în comparaţie cu aurul, într-o bună
zi va arde şi va fi redus la o mână de cenuşă6.
Va muri cu adevărat? El este deja mort şi nu are nimic fără
comoara voastră duhovnicească.
Spaţiul, de la un capăt la altul nu vă
poate cuprinde avuţia.
Timpul, de la un cap la altul nu vă poate calcula
avuţia.
Lumea vă urăşte, fiindcă voi
aveţi pace şi ea nu are. Lumea vă invidiază, căci
voi aveţi bogăţie, iar ea este împovărată de
lipsuri.
Lumea se teme de voi, fiindcă aveţi putere,
iar ea nu are.
Lumea vă urăşte, fiindcă voi
sunteţi binecuvântaţi7, iar ea este nenorocită8.
Nu contrariaţi lumea şi nu puneţi
gaz pe foc, fiindcă întreaga lume luceşte de flăcările
răutăţii. Aţi fost izolaţi, spuneţi voi?
Simt oare mormintele cu adevărat o tovărăşie? O persoană
vie într-un cimitir e mai puţin singură decât toate mormintele
celor morţi.
Sunteţi putini la număr, ziceţi? Dar
sunteţi bine înarmaţi.
Vrăjmaşii voştri sunt morminte văruite.
Lumea e lipsită de viată fără
voi. Voi sunteţi vasele prin care viata se scurge în lume.
Lumea n-are bucurie fără voi. Prin voi
râsetele întră în temniţă.
Nu vă îngrăşaţi trupurile, fiindcă
îngrăşarea este îngreunare duhovnicească. Nu acumulaţi
noroi în vasele voastre, fiindcă acestea se vor lenevi, iar sufletele
vi se vor subţia.
Cu râvnă păstrati-L pe Mirele ceresc în
voi şi aveţi grijă şi să nu-L îndepărtaţi
de la voi9. Cu adevărat, El este tot atât de sensibil
ca o pasăre şi nu Se va impune cu sila. La un singur gând necugetat
El zboară de la minte. Din pricina unei singure dorinţe necurate
El fuge din inimă.
Amintiti-vă: dacă
El vă părăseşte, lumea va deveni deşartă
pentru voi, piele de şarpe năpârlit printre spini.
Din volumul
Nicolae Velimirovici - RUGÃCIUNI PE MALUL
LACULUI, Editura ANESTIS, 2006
2 octombrie 2009
Sfântul Nicolae Velimirovici
Meditatia a XCVI-a din volumul
RUGÃCIUNI PE MALUL
LACULUI
Orice creatură mă înspăimânta când
eram copil, dar pe vreme ce am crescut am început să simt compasiune
pentru orice creatură. Orice creatură mi se părea a fi
mai puternică decât mine când eram copil.
Acum mă simt mai puternic decât orice şi
simt compasiune fată de orice.
Fiindcă am învăţat să stau lângă
Tine, Domnul meu, Carele eşti înconjurat de cete nemuritoare ca un
munte acoperit de brazi. Iar eu am crescut din Tine ca un pom dintr-un
munte.
Pe când eram copil, am luat fiecare zidire drept
dascăl al meu şi am petrecut putină vreme cu fiecare dintre
ele. Şi am aflat despre neputinţă şi moarte şi
strigătul către Tine.
Am căutat creatura cea mai puternică, pentru
ca să mă apuc de ea şi să mă izbăvesc de
schimbare şi fluctuaţii. Dar ochii mei n-au văzut-o vreodată
şi nici urechile mele n-au auzit de la ea, dar nici picioarele nu
s-au împiedicat de ea. Timpul îi creşte pe toţi copiii săi
spre a se lupta cu ei şi spre a-i îndoi ca pe o glumă şi
a-i plesni în două şi a-i scoate din temelie, râzând de groapa
muritorilor.
Am pus mâna pe o floare şi am spus: "în
frumuseţe ea e mai tare decât mine". Dar când a sosit toamna,
floarea a murit dinaintea ochilor mei, iar eu n-am putut face nimic spre
a o ajuta. Aşa că mi-am întors privirea înlăcrimată
de la ea şi am apucat copacii înalţi.
Dar o dată cu trecerea timpului copacii au fost
scoşi din rădăcini şi au căzut la pământ
precum ostaşii biruiţi, iar eu mi-am întors privirea înlăcrimată
de la ei şi am apucat o piatră: "E mai tare decât mine",
am spus eu, "cu ea mă simt în siguranţă".
Dar odată cu trecerea timpului piatra s-a prefăcut
în ţărână dinaintea ochilor mei, iar vântul a spulberat-o,
iar eu mi-am întors privirea înlăcrimată de la ea şi m-am
prins de stele. "Stelele sunt mai tari ca orice altceva", am
spus eu "mă voi agăţa de ele şi nu voi cădea".
Dar după ce am îmbrăţişat stelele
şi am început să grăiesc cu ele în şoapte tainice,
am auzit geamătul muribunzilor şi mi-am
întors privirea înlăcrimată de la ele şi m-am alipit de
oameni. "Oamenii umblă falnic, drept şi liber", am
spus eu, "uite ce forţă este în ei; mă voi agăţa
de ei ca să nu cad".
Dar odată cu trecerea timpului l-am văzut
chiar şi pe cel mai puternic dintre oameni alunecând neajutorat
pe gheaţa timpului în prăpastia fără margini, lăsându-mă
singur.
Asudat de atâta căutare am contemplat universul
în întregul său şi am spus: "Tu eşti mai puternic
ca orice. Mă voi agăţa de Tine. Ţine-mă strâns
ca să nu alunec în prăpastia fără fund. Şi am
căpătat acest răspuns: "în seara aceasta şi eu
mă voi cufunda în prăpastia fără fund, iar mâine îmi
va lua locul un alt univers, în zadar te legi de mine, căci eu îţi
sunt un biet tovarăş de drum".
Din nou am revenit la oameni, la cei mai înţelepţi
dintre fiii oamenilor şi le-am cerut povaţa. Dar ei s-au certat
în timp ce îmi dădeau răspunsuri, până când moartea şi-a
fluturat mâna şi a adus tăcerea m mijlocul cetăţenilor.
Din nou am revenit la oameni, la cei mai fericiţi
dintre fiii oamenilor şi le-am cerut părerea. (De parcă
s-ar putea oferi vreo părere din partea celor ce cugetă trupeşte!):
Dar ei m-au luat drept o glumă spre amuzamentul lor, până când
moartea şi-a ridicat toiagul şi le-a acoperit limbile cu ţărână.
Din nou mi-am întors fata către oameni, spre
cei ce m-au zămislit şi m-au pus în rândul creaturilor şi
le-am cerut părerea. Chipurile lor zbârcite au început să pălească;
ochii li s-au umplut de lacrimi şi au început să murmure: "În
neştiinţă am fost zămisliţi, în neştiinţă
te-am zămislit şi pe tine şi neştiinţa noastră
o împărtăşim cu tine".
Din nou am revenit la oameni, la prietenii mei şi
am spus: "Ce credeţi, prietenii mei?" Dar ei au tăcut
îndelung, până când ruşinaţi şi fără a-şi
ridica ochii au început să murmure: "De multă vreme ne
pregăteam să te întrebăm ce crezi, ce gândeşti tu".
Iar când am bătut la cea mai de pe urmă
dintre uşi spre a-mi rosti întrebarea, uşa s-a deschis şi
am văzut un mort purtat în afara casei.
Când n-au mai existat uşi la care să bat,
chiar şi lacrimile au încetat să mai curgă şi o teamă
cumplită şi-a înfipt ghearele în oasele mele.
S-a mai aflat o singură lacrimă în ochii
mei şi ea s-a rostogolit în străfundul sufletului meu. Şi
iată, o uşă necunoscută, la care a bătut această
ultimă lacrimă, s-a deschis şi atunci ai apărut Tu,
împăratul Meu şi Tatăl meu, înconjurat de întregime de
cete nemuritoare ca un munte acoperit de brazi, cufundat într-o flacără
nestinsă.
Iar lumina a început să dănţuiască
precum numeroasele sunete ale unei harpe şi am auzit un glas spunând:
"Eu sunt Cel pe Care tu îl cauţi. Alipeşte-te de Mine.
Numele Meu este: EU SUNT"*.
Din volumul
Nicolae Velimirovici - RUGÃCIUNI PE MALUL
LACULUI, Editura ANESTIS, 2006
Orice traumatism ne deruteazã, îndreptându-ne
cãtre tragedie. Dar reprezentarea
evenimentului ne oferã posibilitateaa de
a-l transforma într-un pivot al istoriei noastre, un fel
de luceafãr negru, care ne indicã directia. Când bula
noastrã s-a destrãmat, nu mai suntem protejati. Rana
este realã, bineînteles, dar
destinul ei nu este independent de vointa noastrã, pentru
cã putem sã o transformãm în
altceva.
(Boris Cyrulnik - Murmurul fantomelor, Editura Curtea Veche)
Fragmente pe site (aici)
28 septembrie 2009 Sfântul Nicolae Velimirovici
Meditatia a XIII-a din volumul
RUGÃCIUNI PE MALUL
LACULUI
Tu nu ceri mult de la mine, iubirea mea. Cu adevărat, oamenii
cer mai mult.
Sunt învăluit într-un înveliş gros de nonexistentă care-mi
acoperă ochii sufletului meu.
Tu îi ceri doar sufletului meu să-şi scoată învelişul
ceţos şi să-şi deschidă ochii spre Tine, puterea
mea şi adevărul meu.
Oamenii îmi cer să-mi învelesc sufletul din ce în ce mai mult cu
învelitori din ce în ce mai groase.
O, ajută-mă, ajută-mă! Ajută-mi sufletul să
ajungă la libertate şi lumină, să devină uşor,
dăruindu-i aripi să zboare.
Poveştile sunt lungi, prea lungi; morala e scurtă - un cuvânt.
Poveştile curg mai departe şi nasc alte poveşti, întocmai
precum faţa netedă a lacului meu se transformă din culoare
în culoare.
Unde se sfârşeşte revărsarea de culori a apei de sub soare
şi unde revărsarea de poveşti în alte poveşti?
Poveştile sunt lungi, prea lungi; morala este scurtă - un cuvânt.
Tu eşti acel cuvânt, o, Cuvinte al lui Dumnezeu*. Tu eşti morala
tuturor poveştilor.
Ceea ce stelele scriu pe cer, iarba şopteşte pe pământ.
Ceea ce apa susură în mare, focul huruie sub mare.
Ceea ce îngerul spune cu ochii săi, imamul* strigă din minaretul*
său.
Ceea ce trecutul a spus şi a zburat, prezentul spune şi zboară.
Există o esenţă pentru toate lucrurile; există o morală
pentru toate povestirile.
Lucrurile sunt poveşti ale cerului.
Tu eşti înţelesul tuturor poveştilor.
Povestirile sunt adâncul şi profunzimea Ta.
Tu eşti cuprinsul tuturor poveştilor. Tu eşti o pepită
de aur într-un morman de pietre.
Când îţi rostesc numele, am spus totul şi mai mult decât atât!
(cf. Filipeni 2,9-11)
O, dragostea mea, ai milă de mine!
O, Puterea şi Adevărul meu, ai milă de mine!
Din volumul
Nicolae Velimirovici - RUGÃCIUNI PE MALUL
LACULUI, Editura ANESTIS, 2006
27 septembrie 2009
Sfântul Nicolae Velimirovici
Meditatia a XII-a din volumul
RUGÃCIUNI PE MALUL
LACULUI
Unge-mi inima cu untdelemnul milei Tale, Preamilostivul meu Domn.
Fie ca niciodată mânia împotriva celor puternici şi nici dispreţul
fată de cei slabi să nu-mi cuprindă inima! Căci totul
e mai firav decât roua dimineţii.
Fie ca niciodată să nu se cuibărească în inima mea
ura fată de cei ce complotează răul împotriva mea, spre
a lua aminte la sfârşitul lor şi să rămân în pace.
Milostivirea deschide calea spre inima tuturor creaturilor şi aduce
bucurie. Nemilostivirea aduce ceată la prova şi crează
izolare.
Ai milă de robul Tău cel vrednic de milă, Preabună
Marie şi descoperă-mi taina milei Tale.
Omul Absolut* este copilul milei Tatălui şi lumina Duhului.
Toată creaţia este doar o poveste despre El. Sorii cei puternici
din ceruri şi cele mai mărunte picături de apă din
lac poartă într-însele o părticică din istoria, povestea
despre El. Toţi ziditorii cerului şi ai pământului, de
la preaputernicii serafimi până la stăpânii şi cele mai
mărunte particule de praf, grăiesc exact aceeaşi poveste
despre El, Care este preesenta lor şi izvorul cel mai dinainte de
viată dătător.
Ce sunt toate cele de pe pământ, şi soarele şi luna decât
creaţia Lui? Cu adevărat, în acest chip toată creaţia
văzută şi nevăzută este Omul Absolut* în povestiri.
Esenţa este simplă, dar nu există sfârşit sau număr
la povestirile despre esenţă.
Fraţii mei, cum oare pot eu să vă vorbesc despre esenţă,
când voi nu înţelegeţi nici măcar povestirile?
Ah, dacă măcar aţi şti cât e de mare dulceaţa
şi lărgimea şi tăria când ajungi la capătul tuturor
povestirilor, acolo unde încep istorisirile şi acolo unde ele se
sfârşesc. Acolo unde limba tace şi unde totul se spune dintr-o
suflare!
Cât de plictisitoare devin atunci toate îndelungile şi obositoarele
povestiri ale creaturilor! Cu adevărat ele sunt tot atât de plictisitoare
ca pentru cel obişnuit să vadă fulgerul şi căruia
îi spui povestiri despre fulger. Primeşte-mă în Tine, o, Unule
Născut Fiule, aşa încât să pot fi unul cu Tine aşa
precum am fost înainte de creaţie şi de Cădere*.
Fie ca lunga şi plictisitoarea mea poveste despre Tine să se
sfârşească cu vederea Ta, fie şi de o clipă.
Fie ca să moară înşelarea mea în privinţa Ta, care
m-ar putea face să cred că sunt ceva fără de Tine,
că sunt altceva înafara Ta.
Urechile-mi sunt pline de poveşti. Ochii mei nu mai caută să
vadă nimic înafara de Tine, esenţa mea, Cel plin de povestiri.
Din volumul
Nicolae Velimirovici - RUGÃCIUNI PE MALUL
LACULUI, Editura ANESTIS, 2006
26 septembrie 2009 Sfântul Nicolae Velimirovici
Meditatia a XI-a din volumul
RUGÃCIUNI PE MALUL
LACULUI
Odată m-am legat de Tine, iubirea mea, iar toate celelalte legături
s-au rupt.
Văd o rândunică zburând deasupra cuibului ei sfărâmat şi-mi
spun: "Nu sunt legat de cuibul meu".
Văd un fiu plângându-şi tatăl şi spun: "Nu sunt
legat de părinţii mei".
Văd un peşte murind de îndată ce este scos din apă
şi spun:
"Acesta sunt eu! Dacă aş fi scos din braţele Tale,
aş muri în câteva clipe, ca un peşte aruncat pe nisip".
Totuşi cum m-aş fi putut cufunda atât de mult în Tine, fără
cale de întoarcere şi să fi trăit, dacă n-aş
fi fost mai înainte în Tine?
Cu adevărat am fost în Tine de la prima Ta trezire, fiindcă
simt că Tu eşti casa mea.
Veşnicia există în veşnicie întocmai precum vremelnicia
există în timp. Într-o veşnicie, o, Doamne, Tu Te aflai într-o
inefabilă identitate cu Tine însuti şi în sfinţenia Ta
de seară, în acea vreme ipostasurile* Tale erau adevărul dinlăuntrul
Tău, căci le era cu neputinţă ca ele să nu se
afle în Tine. Dar ele nu s-au recunoscut una pe alta, fiindcă ele
nu erau conştiente de diversitatea lor. într-o a doua veşnicie
Tu erai în sfinţenia Ta matinală, iar cele trei ipostasuri*
s-au recunoscut pe ele însele ca atare.
Tatăl nu a fost înainte de Fiul, nici Fiul n-a fost înainte de Tatăl,
nici Atotsfântul Duh n-a fost înainte sau după Tatăl şi
Fiul. Ca un om care atunci când se trezeşte brusc deschide amândoi
ochii în acelaşi timp, la fel s-au deschis deodată şi Cele
trei ipostasuri* din Tine în acelaşi timp. Nu există nici un
Tată fără Fiul şi nici un Fiul fără Duhul
Sfânt.
Când stau întins pe marginea lacului meu şi dorm inconştient,
nici puterea cunoştinţei, nici dorinţa, nici acţiunea
nu mor în mine, ci mai degrabă ele se revarsă într-o unitate
indefinită, fericită, asemănătoare nirvanei*.
Aceasta este istoria Ta în sufletul meu, o, Doamne, tâlcuitorul
vieţii mele.
Nu este oare istoria sufletului meu tâlcuitorul istoriei a tot ceea ce
este creat, a tot ceea ce este împărţit şi a tot ceea ce
este unit?
Şi al Tău, de asemenea, Patria mea, sufletul meu este - iartă-mă,
o, Doamne - tâlcuitorul Tău.
O, Patria mea, mântuieşte-mă de atacurile străinilor
asupra mea.
O, Lumina mea, alungă întunericul din sângele meu. O, Viata mea,
arde toate larvele morţii din sufletul meu şi din trupul meu.
Din volumul
Nicolae Velimirovici - RUGÃCIUNI PE MALUL
LACULUI, Editura ANESTIS, 2006
25 septembrie 2009
Sfântul Nicolae Velimirovici
Meditatia a X-a din volumul
RUGÃCIUNI PE MALUL
LACULUI
Către o limbă tăcută şi o minte contemplativă
Tu Te apropii, o, Atot Sfinte Duhule, mirele sufletului meu.
Tu eviţi o limbă vorbăreaţă aşa precum lebăda
evită un lac bântuit de furtună.
Ca o lebădă tu înoţi peste liniştea inimii mele şi
o faci rodnică.
Încetaţi cu înţelepciunea voastră cea lumească, voi,
fraţii mei. înţelepciunea* e născută, nu făcută.
Aşa precum înţelepciunea* Se naşte în Dumnezeu, tot astfel
ea se naşte pe pământ,
înţelepciunea născută crează, dar nu este creată.
Aşadar, voi fanfaronilor vă lăudaţi cu intelectul
vostru!
Ce este intelectul vostru înafara amintirii multor fapte?
Şi dacă voi vă amintiţi atâtea, cum de aţi putut
uita momentele de minunată naştere a înţelepciunii înlăuntrul
vostru?
Uneori vă aud vorbind despre cugete măreţe care s-au născut
în voi în chip neaşteptat, fără a face vreun efort.
Cine v-a adus aceste cugete, voi, intelectualilor? Cum de s-au născut
ele fără un tată, dacă voi acceptaţi că
nu le-aţi zămislit voi?
Cu adevărat vă spun vouă: tatăl acestor cugete este
Atotsfântul Duh, iar maica lor supravieţuieşte ca un locşor
pur, neprihănit al sufletului vostru, acolo unde Atotsfântul Duh
încă mai îndrăzneşte să intre.
Aşadar, orice înţelepciune din cer şi de pe pământ
se naşte din Fecioara şi din Atotsfântul Duh. Acesta a plutit
deasupra purităţii celui dintâi ipostas şi Omul Absolut*,
înţelepciunea lui Dumnezeu* S-a născut.
Ceea ce puritatea Tatălui este în cer, fecioria Maicii este pe pământ.
Ceea ce reprezintă lucrarea Sfântului Duh în cer, tot astfel lucrează
El şi pe pământ.
Aşa cum este naşterea înţelepciunii în cer, la fel este
şi naşterea ei pe pământ.
O, suflete al meu, veşnica mea surpriză! Ceea ce s-a întâmplat
odată în cer şi cu voi trebuie să se întâmple odată
pe pământ.
Trebuie să deveniţi precum o fecioară, ca voi să puteţi
primi înţelepciunea lui Dumnezeu.
Trebuie să fiţi ca o fecioară, astfel încât Duhul lui Dumnezeu
să Se poată îndrăgosti de voi.
Toate inimile din cer şi de pe pământ îşi au izvorul în
Fecioara şi în Duhul.
O fecioară dă naştere la înţelepciunea creatoare.
O femeie desfrânată crează cunoaştere stearpă, aridă.
Doar o fecioară poate vedea adevărul, în vreme ce o femeie desfrânată
poate doar recunoaşte lucruri.
O, Doamne, în Treime slăvit, curăteşte-mi vederea sufletului
meu şi pleacă-Ţi chipul asupra lui, astfel încât sufletul
meu să poată străluci cu slava Domnului său, aşa
încât minunata istorie a cerului şi a pământului să-i
poată fi dezvăluită, ca să se poată umple de
strălucire
ca lacul meu atunci când soarele se află deasupra sa la amiază.
Din volumul
Nicolae Velimirovici - RUGÃCIUNI PE MALUL
LACULUI, Editura ANESTIS, 2006
RUGÃCIUNI PE MALUL
LACULUI
O, Doamne, taina cea mal adânc hrănită a sufletului meu, cât
de uşoară e această lume, când eu o pun în balanţă
cu Tine!
Pe un taler al balanţei este un lac de aur topit, iar pe celălalt
un nor de fum.
Toate grijile mele, dimpreună cu trupul meu şi convulsiile sale
prosteşti de dulceaţă şi amărăciune - ce
sunt acestea altceva decât fum, dinapoia cărora sufletul meu înoată
într-un lac de aur?
Cum le pot eu mărturisi oamenilor taina pe care o văd prin cercurile
de foc ale arhanghelilor Tăi?
Cum le pot eu vorbi părticelelor despre totalitate?
Cum pot înţelege unghiile circulaţia sângelui în trup?
Este într-adevăr dureros pentru cel mut de uimire să le grăiască
celor asurziţi de zgomot.
Mai întâi vine naşterea şi apoi creaţia,
întocmai precum un gând minunat se naşte tainic şi cu pace
în om, iar gândul astfel născut creează mai apoi,
tot astfel a procedat şi Omul Absolut*, ca Cel Unul Născut
să apară în Tine şi mai apoi a creat tot ceea ce Dumnezeu
poate crea.
În curăţia Ta absolută, prin lucrarea Atotsfântului Duh,
Fiul S-a născut [cf. "Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi
Te-am născut" (Fs. 2, 7)]. Aceasta este naşterea lui Dumnezeu
de Sus.
Aşa cum este sus, tot astfel e şi jos - obişnuiau să
spună cei din vechime.
Ceea ce s-a întâmplat în cer, s-a întâmplat şi pe pământ.
Ceea ce s-a întâmplat în veşnicie, s-a întâmplat şi în vremelnicie.
Îmi eşti drag, iubirea mea, fiindcă Tu eşti o taină
pentru mine.
Orice iubire arde fără să se stingă atâta timp cât
durează taina.
Taina revelată este dragoste arsă. Eu mă făgăduiesc
Ţie cu o veşnică iubire chiar dacă Tu mi Te făgăduieşti
prin taină veşnică.
Tu Te-ai înveşmântat în şapte ceruri; Tu Te-ai ascuns prea adânc
de orice fel de ochi.
Dacă toţi sorii ar fi să se unească într-un singur
focar, toţi aceştia n-ar putea pătrunde prin toate vălurile
Tale.
Tu nu Te-ai tăinuit de bunăvoie, o, Preamărite Doamne,
ci din pricina nedesăvârşirii noastre.
O creatură divizată şi disecată nu Te vede.
Tu eşti netăinuit doar celui ce s-a făcut una cu Tine.
Tu eşti netăinuit doar celui pentru care zidul dintre "eu"
şi "Tu" a dispărut.
O, Doamne, cea mai adânc hrănită taină a sufletului meu,
cât de uşoară e această lume când o pun în aceeaşi
balanţă cu Tine!
Pe un taler al balanţei se află un lac de aur topit şi
pe celălalt un nor de fum.
Din volumul
Nicolae Velimirovici - RUGÃCIUNI PE MALUL
LACULUI, Editura ANESTIS, 2006
23 septembrie 2009
Sfântul Nicolae Velimirovici
Meditatia a VIII-a din volumul
RUGÃCIUNI PE MALUL
LACULUI
Lumile roiesc în jurul Tău ca albinele în jurul
unui cireş înflorit.
O lume o dă pe cealaltă deoparte; una contestă moştenirea
celeilalte; unul se uită la celălalt ca la un intrus în casa
sa.
Toţi pretind un drept mai mare de la Tine decât Tu însuti o faci.
Din revărsarea plinătăţii Tale mulţimile-s hrănite,
o, Dulceaţă nesfârşită. Toţi se îmbuibă
şi toţi pleacă înfometaţi.
Din toate gloatele, gloata omenirii pleacă cea mai înfometată.
Nu fiindcă Tu n-ai avut hrană pentru oameni, o, Stăpâne,
ci fiindcă ei nu-şi recunosc hrana şi aşa, ei se luptă
cu omizile pentru acelaşi frunziş.
Înaintea tuturor creaturilor şi înaintea tuturor veacurilor şi
a întristării Tu, o, Doamne, l-ai conceput pe om în inima Ta.
Tu l-ai conceput pe om mai întâi, chiar dacă Tu l-ai vădit cel
de pe urmă în grădinile creaţiei
- la fel precum grădinarul se gândeşte la trandafirul înflorit
tot timpul cât sapă şi plantează pedunculii uscaţi
de trandafir
- întocmai precum un constructor trăieşte bucuria turlelor
în timp ce plănuieşte o biserică,
chiar dacă el le construieşte pe acestea tocmai la urmă.
Tu l-ai născut pe om în inima Ta, înainte ca Tu să începi crearea
lumii.
Ajută-mi limba de ţărână să-i dea un nume acestui
om, acestei străluciri a slavei Tale, acestui cânt al binecuvântării
Tale.
Să-L numesc eu Omul Absolut*?
Fiindcă întocmai precum El a fost cuprins în inima Ta, tot astfel
a fost şi întreaga lume plăsmuită, incluzându-l pe om şi
pe vestitorii omului, cuprinsă în mintea Ta.
Şi nimeni nu-L cunoaşte pe Tatăl în afară de Fiul
şi nici nimeni nu-L cunoaşte pe Fiul afară de Tatăl
(cf. Mt. 11:27).
Tu erai precum nirvana*, o, Doamne, până când Fiul a fost conceput
întru Tine; Tu erai fără număr sau nume.
Cum Te voi preamări în mijlocul unei mulţimi de omizi înfometate,
pe care un vânt le bate în cireşul înflorit,
iar altul le alungă de acolo, şi a căror viată întreagă
se petrece între două vânturi?
O, Doamne, visul meu de zi şi noapte, ajută-mă să
Te preamăresc, aşa încât nimic să nu poată deveni
măreţ în inima mea afară de Tine.
Fie ca toate creaturile să Te preamărească, o, Doamne,
ca nu cumva acestea să se mărească pe ele însele în locul
Tău.
Cu adevărat, Tu eşti nesfârşit de mare, o, Doamne,
chiar dacă imnele noastre Te-ar preamări oricât!
Chiar atunci când toate roiurile de insecte sunt azvârlite, din
cireşul înflorit, cireşul rămâne acelaşi în
măreţia şi frumuseţea sa primăvăratică.
Din volumul
Nicolae Velimirovici - RUGÃCIUNI PE MALUL
LACULUI, Editura ANESTIS, 2006
22 septembrie 2009
Sfântul Nicolae Velimirovici
Meditatia a VII -a din volumul
RUGÃCIUNI PE MALUL
LACULUI
Aş vrea dacă s-ar putea să fac muzicanţi din piatră,
dănţuitori din nisipul lacului şi cântăreţi din
frunzele tuturor copacilor din munţi, astfel încât aceştia să
mă poată ajuta să-L slăvesc pe Domnul - şi astfel
încât glasul pământului să poată fi auzit în mijlocul cetelor
îngereşti!
Fiii oamenilor se îmbuibă la masa Stăpânului
absent şi nu cântă pentru nimeni înafara lor înşile
şi pentru gurile lor pline care, în cele din urmă se vor întoarce
în ţărână.
Cumplit de tristă este orbirea fiilor oamenilor,
care nu văd puterea şi slava Domnului. O pasăre vieţuieşte
în pădure şi nu vede pădurea. Peştele înoată
în apă şi nu vede apa. Cârtiţa vieţuieşte în
pământ şi nu vede pământul. Cu adevărat, asemănarea
omului cu păsările, peştii şi cârtiţele este
grozav de tristă.
Oamenii, ca şi animalele, nu dau atenţie la ceea ce există
cu supraabundenţă,
ci îşi deschid ochii asupra a ceea ce este rar sau excepţional.
Există o supraabundenţă
de Tine, o, Doamne, răsuflarea mea, de
aceea oamenii nu Te văd. Tu eşti mult prea vădit,
o, Doamne, suspinul meu, şi de aceea atenţia oamenilor e abătută
de la Tine şi îndreptată spre urşii polari, spre rarităţi
aflate la distanţă.
Tu îi slujeşti pe slujitorii Tăi prea mult,
dulcea mea credincioşie, de aceea Tu eşti supus dispreţului.
Tu Te ridici spre a aprinde soarele deasupra lacului prea devreme, de
aceea somnoroşii nu Te pot suporta. Tu eşti prea râvnitor în
a aprinde lămpile de veghe pe bolta cerului noaptea, râvnirea mea
neîntrecută, iar inima cea leneşă a oamenilor grăieşte
mai mult despre un slujitor indolent decât despre râvnă.
O, dragostea mea, aş vrea să-i pot face
pe toţi locuitorii pământului, apei şi văzduhului
să îţi psalmodieze imne Ţie! Aş vrea să pot stinge
lepra de pe fata pământului şi să preschimb această
lume desfrânată la fecioria cea dintâi a ei, cu care Tu ai creat-o!
Cu adevărat, Dumnezeul meu, Tu eşti tot
atât de măreţ cu sau fără lume.
Tu eşti Ia fel de măreţ chiar dacă
lumea Te slăveşte sau dacă lumea Te huleşte.
Dar când lumea Te huleşte, Tu pari a fi chiar şi mai măreţ
în ochii sfinţilor Tăi.
Din volumul
Nicolae Velimirovici - RUGÃCIUNI PE MALUL
LACULUI, Editura ANESTIS, 2006
20 septembrie 2009
Un om de puritate
Nu are nevoie sã stie
Cum sa abordeze lumea.
Caci Domnul lui Suprem
Abordeazã lumea
În el si prin el.
Sri Chinmoy
15 septembrie 2009
Oricine poate deveni furios - e simplu.
Dar sã te înfurii pe cine trebuie, cât trebuie, când
trebuie,
pentru ceea ce trebuie si cum trebuie -
nu este deloc usor.
(ARISTOTEL, Etica nicomahicã)
12 septembrie 2009
Viaţa şi moartea, suferinţa şi bucuria,
băşicile picioarelor învineţite,
iasomia din spatele casei, persecuţiile, atrocităţile nenumărate,
totul, totul este în mine şi formează
un ansamblu puternic,
îl accept ca pe o totalitate indivizibilă şi
încep să înţeleg din ce în ce mai bine –
pentru propriul meu folos, fără a o putea explica încă
altora –
logica acestei totalităţi. (…)
Viaţa este frumoasă şi plină de sens în absurditatea
ei,
cu condiţia să ştim să înlesnim
un loc pentru tot
şi să o purtăm întreagă
în noi în unitatea ei;
atunci viaţa, de o manieră sau alta, formează un
ansamblu perfect.
De îndată ce refuzăm sau vrem să
eliminăm anumite elemente,
de îndată ce ne urmăm bunul nostru plac şi capriciul nostru
pentru a admite un aspect al vieţii şi a-l respinge pe altul,
atunci viaţa devine într-adevăr absurdă:
de îndată ce ansamblul este pierdut, totul
devine arbitrar.
(E. HILLESUM, Une vie bouleversée, Paris, Seuil, 1985)
... distrugătorii,
care încă sunt regula în multe familii,
comunităţi religioase,
societăţi de toate tipurile...
Lytta Basset - Dincolo de iertare - Dorinta
de a întoarce paginaaici
10 august 2009
Ascultându-vă, am sentimentul că
Christos este pentru dvs mai ales un maestru spiritual,
adică cineva care a evoluat, a realizat o adevărată cale
şi apoi a dat o învăţătură foarte profundă
invitând la urmarea acestei căi…
Pentru mine Christos este în acelaşi timp,
cum spune Tradiţia, „om adevărat şi Dumnezeu adevărat”.
Dar o întreagă parte a Bisericii a insistat mai ales asupra acestui
al doilea aspect. Or, eu cred că Christos a deschis şi o
cale, pentru orice fiinţă umană, de perfecţiune,
de desăvârşire, nu în sens moral, ci în sens spiritual. Este
ceea ce ortodocşii, fideli învăţăturii Părinţilor
primari, numesc „proces de îndumnezeire”.
Lytta Basset - Sã ne vindecãm
pentru a ierta (aici)
9 august 2009
Fiinţa de dorinţã
si fiinţa de aspiraţie
din noi
Orice căutător spiritual poartă în el două
fiinţe:
omul care doreşte şi omul care aspiră.
Lumea a provocat în voi considerabile frustrări. A cui este vina?
Răspunzătoare este fiinţa care doreşte în voi. Fiinţa
care aspiră în voi nu va fi niciodată victima frustrării,
pentru că ea se străduie întotdeauna să vadă lumina
potrivit lui Dumnezeu.
Dacă simţiţi constant prezenţa fiinţei care doreşte,
ea nu vă va putea da decât ceea ce are ea, adică frustrarea
care vă va împiedica să daţi un sens vieţii voastre.
Dacă, dimpotrivă, simţiţi în voi fiinţa care
aspiră, ea vă va lăsa să întrevedeţi în orice
clipă, în viaţa voastră, un scop strălucitor. Orice
gând, orice idee, orice ideal va avea un sens. Fiecare clipă va fi
întoarsă spre un scop.
Veţi percepe, în inima fiecărei clipe,
un vast proces conştient.
De aceea, dacă doriţi să descoperiţi
sensul vieţii voastre,
străduiţi-vă de acum să hrăniţi
fiinţa care aspiră în voi.
Scopul vieţii voastre nu va întârzia să
vi se dezvăluie.
Nu sunteţi jungla de dorinţe a vieţii
voastre.
Nu sunteţi bruta distructivă a vitalului
vostru.
Sunteţi lampa de aspiraţie a inimii voastre.
Sri Chinmoy - Les Ailes de la Joie
(cartea este tradusã si în româneste - Editura Herald)
8 august 2009
Cei care încep să studieze medicina trebuie la început să studieze
scheletul, craniul, diferitele organe. Tot aşa, pentru a studia religia,
trebuie învăţate anumite reguli, anumite procedee care sunt
prescrise; căci ele pregătesc corpul şi spiritul şi
facilitează căutarea lui Dumnezeu.
Nu puteţi face abstracţie
de exterior dacă vreţi să cunoaşteţi interiorul.
Interiorul se reflectă în lumea exterioară.
Universul este imaginea Celui care veghează
mereu.
Nu vă lăsaţi rătăciţi de falsele atracţii
ale lumii.
Căutaţi-l pe Cel care, din
interior, dirijează totul.
(Mâ Ananda Moyî – Aux sources de la joie, Ed. Albin Michel)
7 august 2009
Vorbiţi şi acţionaţi mereu din fondul inimii voastre de
generozitate.
Numai atunci când avem realmente ceva de oferit lumii putem deveni cu
adevărat umili. Pomul care nu are roade rămâne drept. Dar cel
care este încărcat de roade se înclină. O umilitate autentică
este semnul că avem ceva de oferit umanităţii. Dacă
sunteţi plini de orgoliu şi de ego, nimeni nu va avea nimic
bun de primit de la voi.
Rugaţi-vă pentru ca Dumnezeu
Să nu se mulţumească cu utilizarea voinţei voastre,
Ci să transforme şi aroganţa voastră
Într-un spirit de slujire dezinteresată.
A-l conceptualiza pe Dumnezeu înseamnă
a răsturna ierarhia veritabilă a existenţei,
subordonând Increatul creatului,
Modelul imaginii,
înseamnă a introduce imaginea în model
şi, mai de vreme sau mai târziu, a o substitui Modelului
reducând Fiinţa divină la dimensiunile
asemănării ei.
Arhimandrit Sofronie – „Stareţul Siluan”
5 august 2009
Descoperirea lui Dumnezeu
Doi prieteni mergeau alături, pe un fir de vale. Unul din ei zise,
arătând către munte:
- Vezi peştera aceea de sus? Acolo vieţuieşte un om care
de multă vreme s-a ascuns de lumea aceasta. nu doreşte nimic
şi nu caută altceva, decât să-l afle pe Dumnezeu pe faţa
pământului.
- Pe Dumnezeu nu îl va descoperi decât numai dacă va renunţa
la peştera sa, la sihăstrie, la singurătate, spre a se
întoarce în lumea aceasta, împărtăşindu-i bucuriile şi
restriştile, dănţuind cu dănţuitorii la nunţi
şi bocind cu bocitorii la capul morţilor.
Cel dintâi îi dădu dreptate, dar nu se stăpâni, cu toate acestea,
să spună:
- Împărtăşesc întrutotul cele ce zici, dar cred că
pustnicul este un om bun. Nu este cu putinţă, oare, ca omul
să facă bine cu pustnicia lui, mai mult decât binele pe care
îl face ca să fie văzut şi ştiut?
din volumul KAHLIL GIBRAN – Pribeagul, Editura Herald
2 august 2009
Nu după maniera în care un om
vorbeşte despre Dumnezeu,
ci după maniera în care el vorbeşte despre
lucrurile pământeşti
se poate cel mai bine discerne
dacă sufletul lui a stat în focul iubirii lui
Dumnezeu.
Nici cea mai mică deghizare nu este posibilă.
Există false imitaţii ale iubirii de Dumnezeu,
dar nu ale transformării pe care ea le operează
în suflet,
pentru că nu avem nici o idee despre această transformare
altfel decât trecând noi înşine pe acolo.
Simone Weil
1 august 2009
Privirea lui Iisus
In Evanghelia dupa Luca scrie:
Dar Petru a spus: „Omule, nu stiu despre ce vorbesti”. In
acel moment, chiar in timp ce vorbea, un cocos a cotcodacit, iar Domnul
s-a intors si a privit drept spre Petru… iar Petru a iesit afara
si a plans.
M-am inteles intotdeauna bine cu Domnul. Conversez tot timpul cu el, ii
multumesc, ii implor adevarul.
Dar am avut intotdeauna sentimentul ca doreste sa-l privesc in fata…
Iar eu nu pot. Chiar si cand ii vorbesc, ma uit in alta parte atunci cand
simt ca el ma priveste direct. Ma tem de fiecare data ca voi descoperi
o acuzatie nerostita in ochii sai, pentru vreun pacat nemarturisit. Sau
poate vreo cerere: poate ca asteapta ceva de la mine.
Intr-o zi, mi-am adunat tot curajul si l-am privit in ochi! Nu exista
nici o acuzatie, nici o cerere. Singurul mesaj pe care il puteai citi
in ochii lui era: „Te iubesc”.
La fel ca si Petru, am iesit afara si am plans.
Dragostea oamenilor nu este perfecta. Am inteles si eu asta, azi, in sfarsit!
Doar Dumnezeu poate iubi „perfect”, neconditionat, sfant. Iar eu, de multe
ori L-am cautat pe Dumnezeu in oameni... Si L-am gasit si acolo aproape
de fiecare data, insa ceva nu era complet.
Banuiesc ca eu ma asteptam de la oameni sa fie dumnezei... si ei nu sunt.
Ce povara trebuie ca simteau unii ca le pun
in spate!! Oamenii sunt minunati, mai vii sau mai putin. Oamenii
sunt pentru... a calatori impreuna. Un om
cu inima vindecata, cum imi doresc sa ajung si eu, poate face alegeri
cu adevarat libere...
Frica urăşte.
Iubirea iartă.
Înţelepciunea uită.
Sri Chinmoy
29 iulie 2009
Întrebare:
Cum imi dau seama ca Dumnezeu mai e cu mine?
Ca nu a plecat din cauza ca poate am comis un pacat de neiertat?
Dumnezeu e totul pentru mine.
Un nimenea
Rãspuns:
Minune a lui Dumnezeu!
Nu stii tu ca Dumnezeu e mereu cu noi?
Doar noi nu suntem mereu cu El.
Daca ma intrebi cum ne dam seama daca noi mai suntem
cu Dumnezeu iti spun:
dupa nadejde si bucurie!
Ai gresit? Nu pierde nadejdea. Cere iertare!
Ai reusit sa nu cazi? Multumeste si bucura-te!
Cand faci poruncile cu drag, esti cu El!
Cand plangi pentru pacatele tale, esti cu El!
Cand zambesti cuiva, esti cu El!
Cand mananci si-i multumesti, esti cu El!
La Slujbe, esti cu El!
Ai grija numai sa ai si gandul la El!
Cu drag si incredere,
Maica Siluana
.... din dialogurile Maica Siluana vã rãspunde
(aici)
28 iulie 2009
Asceza interiorizată va
impune
abţinerea (postirea)
de la gândurile dispersante,
de la iubirile idolatre,
inclusiv de la un dumnezeu conceput ca un idol.
Marie-Magdeleine Davy,« Le Désert Intérieur »
26 iulie 2009
Absolutul este ascuns, acoperit, astupat
de concepţii, opinii,
false certitudini.
Arnaud Desjardins, « Les Chemins de la Sagesse
»
25 iulie 2009
În admiraţia unui anumit tineret pentru religiile orientale
eu am citit setea de viaţă interioară.
Deja de generaţii, tinerii sunt frustraţi,
deposedaţi de viaţa mistică, de viaţa interioară.
Astăzi în lamaseriile din Nepal, în ashramurile din India, în grupurile
carismatice, la Taizé, această nevoie de adoraţie nepotolită
explodeazã.
Într-o zi, omul va fi obosit
de ideologii sterile în care îşi defulează imensa
lui nevoie de a adora (…) Vine timpul şi a şi venit deja
când Dumnezeu „care stă la uşă şi
bate” va fi auzit. Prea mulţi oameni nu se mai pot învârti
pe loc în acest zoo uman.
Stan Rougier ,« L’avenir est ŕ la tendresse »
24 iulie 2009
Apartenenta si fidelitatea noastra la oricare alta entitate în aceasta
lume – stat, natiune, familie, cultura sau orice alta valoare –
nu rezista decât în masura în care aceasta nu contrazice
si nu diminueaza cu nimic apartenenta (syntaxis) esentiala – fidelitatea
noastra fata de Împaratia lui Dumnezeu. Fata de loialitatea noastra
cu privire la aceasta Împaratie, nici o alta loialitate nu pastreaza
un caracter absolut, nici una nu poate pretinde de la noi ascultare neconditionata,
nimeni nu este stapânul vietii noastre.
Starea de a fi a persoanei în întregime apare
în atitudine, în raportul tensiune-destindere
şi în respiraţie. „Atitudine”,
„tensiune justă” şi respiraţie nu desemnează niciodată
un aspect pur fizic, ci reprezintă principiile vieţii umane
care se reflectă în comportamentul fizic, psihic şi spiritual.
De aceea putem ca, lucrând asupra lor, să modificăm
omul întreg. Corpul este înţeles de fapt ca modul de „a fi
prezent” în această lume; orice lucrare a corpului semnifică
deci o lucrare asupra persoanei însăşi – dar cu
condiţia ca omul să se gândească la persoana lui şi
nu la corpul lui.
(K.G.Durckheim – HARA, centre vital de l”homme, pag. 202)
22 iulie 2009
Un important moment al vieţii
este acela în care îi este dat omului să înţeleagă deodată
că tot ceea ce se mişcă, în el
şi în jurul lui, reprezintă efortul
puternic al FIINŢEI spre manifestarea ei în spaţiu şi timp.
El va recunoaşte poate atunci cu angoasă cât de mult împiedică
el impulsul FIINŢEI spre manifestarea ei; o asemenea experienţă
poate fi ocazia unui mare reviriment
care face din om slujitorul FIINŢEI.
(K.G. Durckheim – LE MAITRE INTERIEUR)
21 iulie 2009
Adevãrata umilitate nu
este niciodatã o încercare voluntarã de înjosire
dureroasã.
Ea este bucurie.
Ariane Buisset
20 iulie 2009
...viaţa spirituală creştină
o neîncetată întoarcere la Dumnezeu...
...a unui om niciodată
descurajat... Un bătrân călugăr a fost întrebat:
“Avva, ce faceţi voi aici în deşert?”
Avva a răspuns : « Cădeam şi ne ridicăm,
cădem şi ne ridicăm, cădem iarăşi şi
ne ridicăm din nou!”
Nu-şi face nici iluzie : viaţa spirituală
creştină nu este o continuă
ascensiune spre înalt, nu este nici o cale de perfecţiune, ci
o neîncetată întoarcere la Dumnezeu. Da, în viaţa creştină,
potrivit cuvintelor lui Grigore de Nyssa, se merge „din început în început
prin începuturi care nu au sfârşit.”
Într-adevăr, nici un păcat nu are ultimul cuvânt în viaţa
creştinilor, dar credinţa ne face capabili să credem mai
mult în milostivirea lui Dumnezeu decât în evidenţa propriilor noastre
slăbiciuni. Ea ne face capabili să reluăm din nou calea,
„în continuul reînceput al unui om niciodată
descurajat pentru că este întotdeauna iertat”, cum
este scris.
Şi pentru a te încuraja şi pe tine în acest demers îţi
ofer o ultimă istorie din deşert: A fost întrebat un bătrân
într-o zi : „Avva, poate omul să pună în fiecare zi un nou fundament?”
Bătrânul a răspuns: „Dacă este muncitor, el poate chiar
în fiecare oră să pună un nou fundament!”
(Enzo Bianchi, Panorama, iunie 2009)
19 iulie 2009
Rugăciunea este un dialog, şi nu un monolog
al omului în faţa lui Dumnezeu.
Cuvânt înseamnă faţă către faţă,
schimb de gânduri şi de suflete, uniune într-un spirit comun, în
adevărul posedat în comun şi împărtăşit. Cuvântul
presupune un « Eu » şi un « Tu », el este manifestarea
lor reciprocă. In rugăciune omul nu îi vorbeşte unui Dumnezeu
care i s-a manifestat omului cu mult timp în urmă într-un cuvânt
atât de puternic şi de comprehensiv încât nu poate deveni cu desăvârşire
trecut, ci continuă să răsune ca
prezent prin toate timpurile ? Cu cât un om învaţă să
se roage cum trebuie, cu atât mai profund simte că
bâlbâiala lui spre Dumnezeu nu
este decât un răspuns la cuvântul pe care Dumnezeu i-l adresează.
El simte cât este de adevărat că atunci
când Dumnezeu şi omul vor să se înţeleagă, ei nu o
pot face decât în limba lui Dumnezeu.
Dumnezeu a început mai întâi să vorbească,
şi numai pentru că El s-a „exteriorizat”, omul a putut să
se „interiorizeze” spre Dumnezeu.
Hans Urs von Balthasar
17 iulie 2009
...afarã... în viata ostilã...
Trebuie în final să ieşim
afară, să părăsim casa tatălui şi
adăpostul numelui lui,
să mergem afară unde totul rămâne străin pentru totdeauna,
să trăim în străinătatea neliniştitoare
a absenţei de cămin.
„Omul nu poate să rămână copil la
nesfârşit,
el trebuie să iasă în sfârşit afară,
în viaţa ostilă.”
Sigmund Freud – L’avenir d’un illusion (citat de Lytta Basset în
La joie imprenable, pag.226)
16 iulie 2009
Aspiraţia la bucurie este partea omului, mai
mult ca oricând. Contrar simţului bucuriei, pe care îl găsim
înscris deja în noi, aspiraţia la bucurie este din start de
ordinul conştientului. Or, ne revine nouă să o cultivăm,
şi nimănui altcuiva. Dacă însuşi Isus nu a învăţat
bucuria perfectă, este pentru că nimeni nu poate insufla cuiva
dorinţa de a trăi cu intensitate.
Se va obiecta că această aspiraţie poate lipsi cu desăvârşire.
Dar a spune la modul strigat sau a recunoaşte: nu am dorinţa
de a trăi, nu înseamnă a spune aceasta la negativ: altceva aşteptam
de la viaţă? Noi am avut, la plecare, simţul bucuriei,
dar viaţa ne-a decepţionat într-atât încât nu mai aspirăm
la nimic. Atunci cum să cultivăm o aspiraţie cvasi moartă?
Lytta Basset - La Joie imprenable, pag. 500, fragmente pe site:
(aici)
14 iulie 2009
Astăzi şi în fiecare zi,
fă-mă binevoitor, solidar şi milostiv
în ochii tăi şi
în ochii tuturor celor care mă văd.
(Talmud babilonian)
13 iulie 2009
...drumurile lui Dumnezeu duc la Dumnezeu.
Prin fericire sau nefericire,
Dumnezeu nu ne duce niciodatã decât
la Dumnezeu. (...)
Nimic nu mai este ruinat, nici pierdut, nici absurd
atunci când Dumnezeu consoleazã.
(D. Bonhoeffer)
12 iulie 2009
Se caută prea adesea chestiunea sensului
în exteriorul nostru,
ca şi cum ea ar putea să ne fie dată de-a gata.
Or, sensul este în noi.
Dar el se elaborează şi construieşte
în mare parte datorită încercărilor
care poartă în ele, într-un fel, germenul sensului
existenţelor noastre.
Marie de Hennezel
11 iulie 2009
Nu încerca sã
faci din tine o capodoperã,
ci un instrument de fericire.
(Printul Vladimir Ghika)
10 iulie 2009
Doi vânători
Într-o zi luminoasă de mai, Tristeţea
şi Bucuria s-au întâlnit pe un mal de lac. S-au aşezat
chiar lângă apa încremenită, să stea la taifas. Bucuria
a vorbit despre toată această splendoare care înveşmântează
pământul, despre podoabele care înfrumuseţează pădurea
zi după zi, despre cântecele care umplu văzduhul de la răsărit
până la ceasul amurgului.
Tristeţea a îngăduit toate cele spuse de Bucurie, înţelegând
vraja şi frumuseţea acelei clipe. Dar Tristeţea se întrista
şi mai mult atunci când trebuia să vorbească despre luna
lui mai peste ogoare şi peste coline. Au tăifăsuit vreme
îndelungată şi s-au înţeles din vorbe şi din priviri.
Apoi, pe malul dimpotrivă al lacului, au zărit
doi vânători care le priveau pe deasupra apelor liniştite.
- Mă întreb cine vor fi fiind cele două persoane? Zise unul
din ei.
- Ai spus „două”? Eu nu văd decât una singură.
- Ba sunt chiar două!
- Cu toate acestea, eu nu desluşesc decât una. Ia seama, că
şi apa lacului oglindeşte doar o singură umbră.
- Nu, nu! Sunt două. Şi în unda lacului se văd tot două
umbre.
- Eu nu văd decât una.
- Iar eu văd două, fără fărâmă de îndoială.
Până astăzi, primul vânător este încredinţat că
tovarăşul său a văzut doar o umbră dublată
de reverberaţia lacului, în vreme ce acesta din urmă gândeşte:
„amicul meu trebuie să fie cam orb!”
Kahlil Gibran – Pribeagul, Editura Herald,
trad. Dumitru Chican,
Detalii carte:
(aici)
9 iulie 2009
Călugărul şi samuraiul
Printre virtuţile, care sunt remedii ale relelor despre care vorbim,
şi care ne ajută în acest proces de maturizare spiritualã,
figurează răbdarea. Nu numai
răbdarea în raport cu lucrurile exterioare, ci şi răbdarea
interioară, această capacitate a non-acţiunii, a non-reacţiei,
a lăsării
lucrurilor să vină. Este o formă de meditaţie.
În meditaţie învăţăm această non-reacţie.
Ceea ce îmi aminteşte o povestire zen.
Un călugăr zen a fost mandatat de un rege să ducă
o scrisoare şi, pentru a face aceasta, călugărul trebuia
să treacă pe un pod unde stătea un samurai teribil care
îi ucidea pe toţi cei care încercau să-l treacă. Samuraiul
omorâse deja o sută de persoane, ne ratând pe nici una şi deci
nu exista excepţie. Călugărul, ţinând scrisoarea în
mână, şi-a spus: „Regele mi-a cerut să duc scrisoare, trebuie
deci s-o fac, este misiunea mea, vocaţia mea, mi-am dat cuvântul.
Iar acest samurai este teribil, îi ucide pe toţi cei care trec; aşadar,
voi muri!” Atunci, călugărul s-a dus să consulte un înţelept
care i-a spus: „Acum, într-adevăr, ştii că vei muri. Singurul
lucru pe care-l poţi face sosind pe pod, este acela de a închide
ochii, de a apleca capul şi de a aştepta ca samuraiul să
ţi-l reteze. La un anumit moment, vei simţi ca un frig care
trece de-a lungul coloanei vertebrale: este moartea care vine.” Călugărul soseşte la pod, înaintează,
vede samuraiul venind spre el apoi se opreşte, apleacă capul
şi rămâne astfel. Samuraiul neînţelegând atitudinea acestui
călugăr nemişcat, cu capul plecat, începe să se învârtă
în jurul lui, imaginând tot felul de figuri pentru a-l face să reacţioneze.
După ceva timp, complet epuizat, samuraiul sfârşeşte prin
a-i spune călugărului mereu nemişcat: „N-am întâlnit niciodată
un maestru ca dvs; vă rog, acceptaţi-mă ca discipol.”
(relatată de Faouzi Skali în vol. – GUERIR
L’ESPRIT)
8 iulie 2009
Vestminte
Frumuseţea şi Sluţenia
s-au întâlnit, odată, la malul mării, îmbiindu-se, una
pe cealaltă: „Hai în apă, să ne scăldăm!”
Şi-au scos degrabă abaya largă
şi restul straielor, iar după o vreme, ieşind din valuri,
Sluţenia şi-a pus pe ea vestmintele Frumuseţii, văzându-şi
de drum.
Mai apoi, a ieşit şi Frumuseţea din
apa mării şi, văzând lipsa straielor, a fost năpădită
de ruşine şi teamă la gândul că va să rămână
goală. Dar, de nevoie, s-a vârât în straiele pe cate le lăsase
Sluţenia, văzându-şi apoi de căile ei.
Din ziua aceea, bărbaţii şi femeile
cad în greşeală ori de câte ori le este dat să se întâlnească. Puţini sunt cei care caută cu băgare
de seamă să afle chipul şi trăsăturile Frumuseţii,
cunoscându-le sub straiele care le ascund. Şi mai rari, încă, aceia care nu se lasă
înşelaţi de vestmintele Urâţeniei.
(Kahlil Gibran – Pribeagul, Editura Herald,
trad. Dumitru Chican)
7 iulie 2009
Rugăciunea
esenţială
Se povesteşte următoarea istorie:
Mimuna, care era o persoană foarte pioasă, medita aproape de
plajă.
Trece pe lângă ea un sfânt realizat care ştia să meargă
pe ape.
O vede pe Mimuna rugându-se şi îi spune: „Dacă vrei, te voi
învăţa rugăciunea.”
Mimuna i-a mulţumit, sfântul i-a dat o rugăciune şi apoi
a plecat mergând pe ape.
În acel moment, Mimuna şi-a dat seama că a uitat formula rugăciunii
pe care i-a dat-o sfântul. Fuge după el, îl ajunge din urmă
şi îi spune: „Am uitat ce trebuie să spun, am uitat rugăciunea
care m-ai învăţat!”
Sfântul, privind-o pe Mimuna cum merge pe apă, uimit, o întreabă:
„Ce spuneai tu ca rugăciune?” - Mimuna îl iubeşte pe
Dumnezeu şi Dumnezeu o iubeşte pe Mimuna. Sfântul îi spune să plece înapoi şi să-şi
reia rugăciunea.
(Jean-Yves Leloup – GUERIR L’ESPRIT)
5 iulie 2009
…omul este un amestec de natură
şi de aventură.
Aventura noastră este forma pe care o vom da
materiei.
Toată lumea este condiţionată şi în acelaşi timp
există în noi necondiţionatul:
Beatitudinea pură, inteligenţa pură, Lumina Clară
care îl locuieşte pe fiecare om. Trebuie, deci, să acceptăm în acelaşi
timp forma şi fără-forma care
suntem,
vasul de lut şi infinitul care locuieşte acest vas de lut.
Iar terapia va consta în a curãta
vasul de lut, în a înlătura tot ceea ce împiedică vasul de lut
să conţină trandafirul sau lotusul pe care este chemat
să-l poarte.
Aşa încât n-am putea idolatriza
nimic: nici o fiinţă umană, nici un concept, nici
o religie, nici o tradiţie pentru că toate acestea nu au existenţă
în sine.
În acelaşi timp, nu putem dispreţui nimic
pentru că ceea ce există este locuit de logos.
Noi suntem aici pe o cale pe care am putea s-o numim Calea
Respectului.
Orice lucru este infinit de respectabil nu
pentru că el este absolut, ci pentru că el este o manifestare
a acestui absolut. Fiecare manifestare este o emanaţie, o
epifanie (phanein: care face să strălucească), adică
o materie care manifestă, care face vizibil invizibilul.
Lumina nu se vede pe ea însăşi: avem nevoie
de ceaţă pentru a o vedea.(…)
Deci, terapia sacră trebuie să ne ajute
să regăsim Orientul nostru, orientarea noastră interioară,
busola noastră interioară. O viaţă care nu are sens
este o viaţă care nu are centru; terapia
sacră ne face să ne regăsim centrul.
(Jean-Yves Leloup – GUERIR L’ESPRIT)
3 iulie 2009
Aceasta e teza crestinismului cu privire la
om:
el este un om numai întru cât este un
eu,
si este un eu numai întru cât este un
Fiu,
un Fiu al Vietii, adicã al lui Dumnezeu.
(Michel Henry, "EU SUNT ADEVÃRUL" - pentru o filozofie
a crestinismului,
Editura DEISIS, 2007)
2 iulie 2009
Eu intru într-o pãdure sau într-un
muzeu paleontologic ca într-un templu...
Vestea Bunã a intrat în lume ca o fortã
dinamicã,
înglobând toate aspectele vietii,
deschisã spre tot ceea ce a creat Dumnezeu
în naturã si în om.
Alexander Men
1 iulie 2009
Adevãrata cale
începe atunci când omul simte:
"Este la îndemâna mea."
Swami Prajnapad
29 iunie 2009
Omul este locul în care universul ia cunostintã
de el însusi,
este de asemenea locul unde universul se roagã;
adicã intrã în relatie constientã,
de iubire
cu Sursa lui sau Principiul existentei lui.
Acest loc în care universul se roagã
este inima.
(Jean Yves Leloup – Lettres ŕ un ami athée)
28 iunie 2009
O hipertrofie a nevoii de a judeca
semnalează adesea
ocultarea unei răni profunde.
Drepţii autentici nu se plâng
de nedreptate,
ei sporesc dreptatea.
Ei nu se lamentează de lipsă de credinţă,
ei o intensifică.
Ei nu deplâng ignoranţa,
ei sporesc cunoaşterea.
Rabbi Abraham Iţhac Hacohen (sec XIX)
22 iunie 2009
Doamne, dă-mi o digestie
bună şi normal şi ceva de digerat…
Dă-mi un suflet care să nu cunoască plictiseala, murmurele,
lamentările, suspinele.
Nu permite să mă îngrijorez prea mult de acest lucru invadator
care se numeşte „eu”.
Dă-mi darul de a şti să râd de o glumă,
pentru ca să ştiu să extrag un pic de bucurie
din viaţă şi ca să pot face parte şi altora din
ea.
Doamne, dă-mi simţul umorului.
( Thomas Morus, sec. XV)
21 iunie 2009
În realitate, atunci când ne abţinem
de la a judeca
şi când nu ne mai ocupăm mintea cu ceea ce nu merge la ceilalţi,
în curând nu ne mai simţim în siguranţă:
vălul începe să se ridice,
vom descoperi frica care alimenta spiritul nostru de judecată.
Oamenii cautã pacea, se spune. Dar, este oare adevãrat?
Este ca si când am spune cã oamenii cautã libertatea.
Nu, oamenii cautã pacea în timpul rãzboiului si rãzboiul
în timpul pãcii;
cautã libertatea în vreme de tiranie si tiranie în
timpul libertãtii.
Si apropo de libertate si de tiranie, nu-i nevoie sã spui atât
homo homini lupus (omul este lup
pentru om) cât homo homini agnus
(omul este omului miel).
Nu tiranul l-a creat pe sclav, ci invers.
A fost mai întâi unul care s-a oferit sã poarte în
spinare pe fratele lui
si nu cel de-al doilea l-a silit pe primul sã-l poarte.
Fiindcã esenta omului este trândãvia
si, împreunã cu aceasta,
oroarea de responsabilitate.
(Miguel de Unamuno - Agonia crestinismului)
15 iunie 2009
Fiinta umanã trebuie sã trãiascã
în forul ei interior
pentru ca Dumnezeu care locuieste
acolo
sã se poatã revela.
(Mâ Ananda Moyî)
14 iunie 2009
Jean Yves Leloup – Ceea ce
căutăm
Prezenţa, numai în prezent pot să o trăiesc.
Primul pas pe care-l facem spre Dumnezeu,
este primul pas care ne îndepărtează de El.
Opreşte-te din a căuta Adevărul,
fii adevărat.
Opreşte-te din a căuta Iubirea, iubeşte.
Opreşte-te din a căuta Conştiinţa,
fii conştient. Opreşte-te din a căuta
Trezirea, trezeşte-te, fii vigilent.
Opreşte-te din a căuta Viaţa, fii
viu.
Opreşte-te din a căuta Lumina, deschide
ochii.
Opreşte-te din a-l căuta pe Dumnezeu,
deschide-ţi inima.
Ceea ce căutăm, suntem deja.
(Jean Yves Leloup – Lettres ŕ un ami athée)
13 iunie 2009
...trebuia...
...nu se putea să fie altfel...
pentru a ajunge la bucuria unei
identităţi în sfârşit „găsite”...
Experienţă profund umană această necesitate
a unei bucurii în fundul
abisului
de solitudine, de non-viaţă, de non-fiinţă,
atunci când, atingând fundul, punem capăt abisului
fără fund!
Acest „trebuia” (din pilda fiului risipitor) este o manieră de a
spune atunci:
nu se poate, nu se putea să fie altfel;
este destinul meu de a fi om
locuit în acelaşi timp de non-fiinţă, urmărit (obsedat)
de inexistenţă
şi destinat bucuriei sau vieţii din abundenţă.
Nimic nu este garantat, dar după eveniment,
pentru că mâna lui Dumnezeu a apărut,
prezenţă care ghidează şi acţionează de
la început până la sfârşit,
după eveniment nici o îndoială nu subzistă:
nu putea fi altfel,
este bucuria unei identităţi în sfârşit
„găsite”
în acord profund cu viaţa şi cu Sensul,
cu Dumnezeu.
(Lytta Basset - La Joie imprenable, pag. 184)
11 iunie 2009
Slujirea Vietii nu ne permite sã ne sprijinim pe experienta adusã
de contactul eliberator al FIINTEI supranaturale pentru a dispretui lumea
si a ne instala pe celãlalt tãrm.
Noi suntem acolo pentru a creea spatiul lumii
supranaturale în universul profan.
Omul care, prin contactul lui cu FIINTA si legãtura lui de reflectie
interioarã cu ea, a dobândit o formã trebuie neîncetat
sã o repunã în discutie prin noi confruntãri
cu lumea.
El trebuie sã învete sã-si discearnã umbra.
Curajul lui, sau dimpotrivã frica
lui, interioare si exterioare, de suferintã
îi vor dezvãlui dacã se aflã pe
cale si sub directia - lipsitã
de indulgentã - a maestrului.
(K.G. Durckheim - LE MAITRE INTERIEUR)
10 iunie 2009
O colectie consistentã de maxime si citate puteti gasi (aici)
8 iunie 2009
A lãsa un loc
imprevizibilului…
Nouvelles Clés.: O parabola va impresioneaza în
mod special?
Lytta Basset.: Exact, este cea a grauntelui de mustar,
care este cea mai mica dintre toate semintele si care da un copac atât
de mare si de frumos. Ceea ce este mic, infim, în
tine, în viata ta, udã în loc sa sufoci –
cu cât este mai mic cu atât are mai mare nevoie de atentie
si de îngrijiri. Nu putem prevedea niciodata ce va tâsni de
acolo. Într-o societate care programeaza totul, în care nu
mai stim sa traim în prezent, înseamna a
lãsa un loc imprevizibilului…
din interviul în pregãtire
4 iunie 2009
Câteva gânduri din "Gânduri
pentru zilele ce vin"
ale Monseniorului Vladimir Ghika
3 iunie 2009
Destinaţia noastră pentru bucurie este
fără îndoială înscrisă în noi,
dar suferinţa poate s-o îngroape foarte adânc.
Trebuie să o lăsăm să iasă
ca ceva care este de ordinul promisiunii.
E nevoie de timp pentru a admite că suntem
destinaţi suferinţei
pentru că viaţa nu merge înainte fără suferinţă.
Dar e nevoie de şi mai mult timp pentru a avea
revelaţia că suntem,
înainte de toate, destinaţi bucuriei. (…)
o bucurie de „împlinit”, de „desăvârşit”,
de „perfectat” (…)
o bucurie de realizat.
(Lytta Basset - La Joie imprenable
(fragmente traduse din carte: aici)
2 iunie 2009
"Nu te întreba ce are nevoie lumea.
Întreaba-te ce te face viu, si fa acel lucru.
Pentru ca lucrul de care are nevoie lumea
sunt oamenii vii."
În fiecare din noi,
de la botezul si confirmarea noastrã,
somnoleazã toatã aceastã
capacitate de iubire,
care adesea rãmâne sub-utilizatã
pânã la moartea noastrã
si care ar putea face din noi fiinte de neuitat.
Fii pecetea pusă pe inima mea, pe
simţurile mele. Această imagine atât de familiară – braţele
tale întinse pe cruce – să nu mă părăsească niciodată
şi să mă salveze în ceasurile de ispită! .
. .
16 aprilie 2009
Lasă-mă să închid cărţile...
Un monah al Bisericii de Rãsãrit
Omul care se dăruieşte cu totul unei opere,
fie pentru a asimila sau dezvolta opera altuia, fie pentru a elabora o
operă proprie, acest om se limitează, se simplifică, se
unifică. Se închide, într-un fel, ca într-o mănăstire,
în opera căreia i se consacră. Astfel se întâmplă cu omul
care vrea să-l cunoască pe Iisus. Să ne
închidem pe noi înşine în Iisus. Să-i includem
în El pe toţi ceilalţi, tot restul. În acest fel, în
mod nevăzut, cunoaşterea noastră
se va răsfrânge în graţie asupra lumii. Mântuitorul meu, m-am săturat să raţionez
şi să discut pe tema ta. M-am săturat să citesc, să
ascult, să vorbesc. Lasă-mă să
închid cărţile. Fie ca între noi să nu se mai interpună
nimic. Lasă-mă să vin la tine. Lasă-mă să
mă las absorbit, să mă adâncesc în prezenţa ta. Fie
ca inima ta singură să-i vorbească inimii mele! Dar, Doamne Iisuse, cum ar putea inima mea să
asculte inima ta, în timp ce Învăţătorii şi Cărturarii
se ceartă în jurul numelui tău?
Zgomotul vocilor lor nu va acoperi ceea ce spui tu, cu blândeţe,
în taină? Repet fraza Mariei din grădină: „L-au luat pe
Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus. Spune-mi unde l-ai pus
şi mă voi duce să-l iau”. Aş vrea, şi eu, să
te iau, Doamne Iisuse. Să te iau departe de tumulturile de şcoală,
mult departe de disputele savanţilor. Departe şi de zelurile
amare şi de tensiunile dintre discipoli („Care dintre noi este cel
mai mare?”). Să te ador, să te văd, să-ţi vorbesc. Această prezenţă,
acest „faţă în faţă”
la care aspir, le pot obţine de la tine,
Doamne. Tu te poţi manifesta pentru mine fără ca această
prezenţă nouă să aibă o legătură directă
cu trecutul. Tu poţi, de asemenea, să faci prezentă pentru
mine, şi actuală, şi nouă această viaţă
care a fost viaţa ta pământească. Tu poţi să
scrii tu însuţi în sufletul meu o „Viaţă a lui Iisus”,
veche şi nouă în acelaşi timp. Doamne, revelează-te
mie ca Iisus al Evangheliei şi ca Iisus contemporanul meu.
(din vol. JESUS. Simples regards sur le Sauveur par Un moine
de l’Eglise d’Orient, Editions de Chevetogne)
15 aprilie 2009
Esenţial este ceea ce precede,
tot restul vine pe deasupra (Mt 6,33) şi decurge de aici ca dintr-un
izvor (In 15, 1-11). Am spune chiar: dacă acest punct de emergenţă
nu există, atunci ne bălăcim în amatorism. Dar dacă,
datorită acestei mize de fond, am acceptat să depăşim
stadiul unei vagi religiozităţi, să-l cunoaştem pe
Dumnezeu altfel decât din spate şi să intrăm în
prodigioasa aventură a sfinţeniei, atunci rugăciunea
noastră, cu condiţia să fie adevărată,
ne va dezvălui sensul
vieţii noastre (2 Co 3,16) şi al
istoriei în care se situează ea. Căci Dumnezeu nu este
numai un Dumnezeu ascuns (Ps 89,47), ci este şi Dumnezeul secret
al istoriei omeneşti. Dar cum L-aş putea
recunoaşte pe calea mea dacă privirea mea interioară
n-a învăţat să-L cunoască în intimitate? Într-adevăr,
ochiul este lampa corpului (Mt 6,22-23) şi percepţia
lucrurilor este conformă preocupărilor mele obişnuite.
Dacă acestea sunt departe de Dumnezeu, eu sunt un radio fără
antenă: acesta nu percepe decât paraziţi… Dumnezeu este atunci
mereu un intrus, un „corp” străin şi puţin deranjant!
Să ne amintim de povestea Marelui Inchizitor din Fraţii Karamazov…
Dacă eu mă las sesizat
astfel de El în interiorul rugăciunii mele, îl voi întâlni şi
peste tot în afară, sub vălul aparenţelor şi chiar
al banalităţii. O faţă de om va fi poate culmea
strălucirii Lui, dar un eveniment, o situaţie,
o neprevăzută sau o contrarietate vor fi tot atâtea misterioase
Vizitări care punctează în realitate o Prezenţă care
este continuă…
din scrisoarea de la Bethanie (pr. Alphonse Goettmann) din martie 2009,
text integral, (aici)
14 aprilie 2009
Dacă n-am fi creştini amatori,
lumea ar fi fost demult în flăcări (Lc 12,49).
Acest popor mă onorează cu buzele, dar inima lui este foarte
departe de Mine (Mt 15,18),
religia lui faţă de Mine nu este decât
porunci omeneşti, lecţii
învăţate! (Is 29,13) Amatori…
din scrisoarea de la Bethanie (pr. Alphonse Goettmann) din martie 2009,
text integral, (aici)
12 aprilie 2009
De FLORII
Un monah al Bisericii de Rãsãrit
Natura întreagã este orientată...
Natura murmură numele lui Isus.
Isus şi natura.
Se citează mereu acest pasaj din Evanghelie în care Isus evocă
crinii de pe câmp a căror podoabă eclipsează slava lui
Solomon. Da, Isus ne invită să admirăm frumuseţea
operei divine. Mai mult decât atât: el ne invită să ne punem
încrederea în Tatăl care, dacă
astfel îmbracă iarba de o zi, cu atât mai mult îi va îmbrăca
pe copiii săi. Dar aici nu este decât un aspect(şi nu cel mai
profund) al raportului dintre Isus şi lumea naturală.
O interpretare simbolică a naturii nu epuizează cu nimic semnificaţia
acesteia. Este adevărat, natura este o carte deschisă în care
fiecare detaliu sugerează, în termeni voalaţi, realităţile
vieţii supranaturale. Această intuiţie, atât de vie a simbolurilor,
ţine de geniul evului mediu. Dar există mai mult decât acest
simbolism.
Natura este orientată.
Ea revelează un efort ordonat spre Isus
Christos. Isus: sens şi capăt al oricărei evoluţii,
cauză secretă, săgeată indicatoare şi „vector”
(ar spune fizicienii) al fenomenelor naturale.
„Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga” le spune Isus fariseilor
care voiau să-i potolească pe ucenici. Isus face aluzie la ceea
ce este slujirea proprie a naturii (perceptibilă numai pentru cel
credincios). Natura murmură numele lui Isus.
Ea strigă după Isus chiar dacă păcatul originar i-a
provocat deviaţii dureroase. Toate elementele tind spre Dumnezeu-
Omul. Piatra şi stânca vor furniza mormântul Mântuitorului. Apa îşi
va atinge rostul ei cel mai înalt în botezul care regenerează. Măslinii
vor da uleiul care unge şi vindecă bolnavii în numele lui Isus.
Spicele de grâu şi boabele de struguri vor produce pâinea şi
vinul din care Domnul va face taina corpului său zdrobit şi
a sângelui său vărsat. Copacul va da lemnul crucii. Astfel,
un acelaşi elan poartă spre Christos toată natura şi,
împreună cu ea, toată lucrarea omenească – cea a secerătorului,
a brutarului, a vierului şi altele – care ajută la această
ascensiune, la această transfigurare.
(din vol. JESUS. Simples regards sur le Sauveur par Un moine
de l’Eglise d’Orient, Editions de Chevetogne)
Adevărul ne poate elibera. Din
cauză că adevărul este adesea incomod, nu avem curajul
să umblăm după el. Sigur, el este incomod, dar după
ce ajungi să depăşeşti starea de inconfort pe care
o provoacă, întâlnindu-l şi acceptându-l, abia după aceea
începi să-i înţelegi binefacerile. Fără adevăr
nu putem colabora. Spunem că fiecare avem adevărul nostru. Adevărul
nu poate fi decât unul singur.
Oamenii trebuie să spună adevărul.
Să-l suporte – numai aşa este posibil să se dezbare de
bigotismul politic actual. Adevărul este ascuns popoarelor, tocmai
pentru că se ştie că adevărul îl face pe om liber.
Numai minorilor şi sclavilor li se ascunde acest bun, dar până
şi lor li se oferă ceva care să semene cu realitatea.
Un popor minţit este tratat
ca o fiinţă subdezvoltată mintal, căreia degeaba îi
spui adevărul despre lume şi despre ea însăşi.
Un om hrănit cu
adevăr se maturizează în mod normal, la timp, are opinii, şi
opiniile lui trebuie să le iei în seamă cu seriozitate. MS Regele Mihai
(din vol. Mircea Ciobanu – Convorbiri cu Mihai I al României, Editura
Humanitas)
9 aprilie 2009
Exerciţiul pe cale are drept prin scop schimbarea
conştiinţei. Una din marile neînţelegeri este aceea
de a crede că exerciţiul spiritual, meditaţia, este o concentrare
asupra unui conţinut transcendent, un efort pentru identificarea
cu o imagine transcendentă. Această identificare poate fi un
moment foarte frumos dar este o iluzie totală să crezi că
prezenţa unui conţinut transcendent în conştiinţă
transformă omul.
Trebuie ştiut că sensul căii este
transformarea omului şi nu acela de-l
umple cu conţinuturi sacre. Prea mulţi oameni astăzi
se identifică cu conţinuturi sacre şi îşi imaginează
că aceasta este calea spirituală.
Exerciţiul spiritual are drept sens să
devin un altul.
Numai devenind un altul voi vedea altfel şi voi vedea altceva.
(K.G.Durckheim - LE CENTRE DE L'ETRE)
8 aprilie 2009
... dacă omul a avut şansa
de a fi atins de către Cel cu Totul Altul,
pasul următor este acela de a se transforma,
într-un mod care să nu mai vizeze doar cele câteva clipe în care
trăieşte o experienţă pasivă,
ci ca atunci când atinge un obiect sau întâlneşte o persoană
şi o priveşte,
să emane din el această profunzime
a Fiinţei.
Omul matur pe calea iniţiatică este omul care se simte
responsabil de a lăsa să treacă prin
el ceea ce îl depăşeşte.
(K.G.Durckheim - LE CENTRE DE L'ETRE)
7 aprilie 2009
Infinitul se trezeste în
om prin intermediul finitului care care îi
este opus.
Si finitul însusi descoperã în
infinitul, care îl contrazice, propria lui
Fiintã esentialã.
(K.G.Durckheim - LE MAITRE INTERIEUR)
6 aprilie 2009
Secretul Fericirii...
...dar îmbrãţişarea
divinã este
conţinutul fiecãrei
clipe
pentru cel care îmbrãţişeazã
evenimentul.
(Alphonse Goettmann - La Joie, Visage de Dieu dans l'homme)
3 aprilie 2009
Timpul alergării mele-i lung; calea
este lungă.
Am ieşit pe aripile primei raze de lumină
şi mi-am urmat călătoria peste singurătăţile
lumilor,
Lăsându-mi urma în mulţime de stele.
Drumul cel mai depărtat mă poartă
chiar lângă Tine
şi unduirea cea mai măiastră duce la desăvârşita-Ţi
simplitate.
Călătorul trebuie să bată la
toate porţile
înainte de a ajunge la a sa;
el trebuie să rătăcească prin toate lumile dinafară
pentru a ajunge la altarul dinăuntru.
Mi-am lăsat ochii să rătăcească
departe, înainte să-i închid şi să spun:
Eşti aici!
Această întrebare, această aşteptare,
izbucneşte într-o mie de fluvii de lacrimi
şi inundă lumea sub valul acestei credinţe: Sunt
Eu!
(din vol. Rabindranath Tagore – Ofrandă lirică, Alba Iulia 1995,
trad. George Remete)
Ecospiritualitatea se bazează
pe alegerea şi pe viziunea unui cosmos locuit şi subiect.
Ea cheamă aşadar, ca răspuns la criza ecologică, la
o „resacralizare” a naturii şi a fiinţei umane. Aceasta presupune
să ne eliberăm de dualismele în care ne-a
închis modernitatea, cu separaţie ei între spirit şi materie,
abordarea antropocentrică şi raţionalistă a lumii.
Una dintre provocările majore este ieşirea din această
paradigmă. Căci nu vom rezolva criza ecologică,
de o manieră profundă şi durabilă, fără
o re-creare cosmologică şi antropologică, adică fără
o transformare „radicală” a concepţiei noastre despre natură
şi despre persoana umană. Această
schimbare de conştiinţă este şi de ordin spiritual:
ea trece printr-o redescoperire a dimensiunii metafizice, divine sau sacre,
a materiei, a cosmosului şi a fiinţei umane.
(Maxim Egger - (articol
pe site))
27 martie 2009
TOATĂ CREAŢIA ESTE ÎN DUMNEZEU
Înţelegem de multe ori Creaţia ca pe o
mişcare de la şi spre exteriorul lui Dumnezeu.
Ca şi cum Dumnezeu ar fi creat lumea într-o relaţie de exterioritate.
Or, misticii celor trei mari tradiţii abrahamice (iudaismul, creştinismul,
islamul) spun că, cosmosul este creat nu numai de către
Dumnezeu, ci în Dumnezeu. Altfel spus, Dumnezeu
a creat lumea în interiorul Lui Însuşi, ceea ce dă Creaţiei
o vertiginoasă dimensiune spirituală. Cum să înţelegem
acest „în” Dumnezeu? ...
Problema cu această înţelegere a lui ex-nihilo (adică
„din nimic")este că rămânem într-o dualitate, o exterioritate
a lui Dumnezeu prin raport cu ceea ce creează El.
Există, totuşi, o altă interpretare, mai profundă
şi mistică. Ea a fost dezvoltată în special de către
cabala şi doctrina acesteia, tsimtsoum. Acest cuvânt ebraic
înseamnă literalmente contracţie în sine, coborâre în străfundul
propriu. Pentru a crea lumea, Dumnezeu nu iese din sine însuşi
într-o mişcare de revelaţie spre exterior, ci se repliază
asupra sa însuşi. Se retrage din el însuşi în el însuşi.
Aceasta făcând, el generează un vid sau „neant” (nihilo)
în inima lui. Acest neant este o formă de spaţiu
primordial care conţine totul virtualmente (în germene), un
rezervor infinit de energii şi potenţialităţi, în
care cosmosul urmează să vină la existenţă. În
acest sens, ex nihilo din Biblie nu are nimic comun cu noţiunea
de neant.
Originea cosmosului este aşadar de căutat
în realitatea divină. Mai exact în Logosul creator, spun Părinţii
Bisericii. Toate fiinţele şi elementele naturii – în infinita
diversitate a formelor lor materiale – au preexistat acolo şi există
nu ca atare, ci în realitatea lor arhetipală sau, pentru a relua
terminologia lui Maxim Mărturisitorul (sec. VII), potrivit logos-ului
lor.
Ce este natura? O simplă realitate materială fără
spirit, supusă legilor fizico-chimice explicabile prin raţiunea
umană, aşa cum a pretins Occidentul odată cu epoca modernă
inaugurată la sfârşitul secolului al XVI-lea prin figuri ca
Descartes, Galilei şi Newton? Sau este mai mult decât atât: o
realitate înzestrată cu un mister, cu o interioritate şi cu
o dimensiune divină? Pe de altă parte, pentru ce suntem
chemaţi la o angajare ecologică: pur şi simplu pentru că
prin prea multa exploatare şi epuizare a naturii, noi distrugem înseşi
bazele vieţii noastre şi ale generaţiilor viitoare? Sau,
de asemenea, pentru că natura are un caracter
sacru care invită la respect, cosmosul
şi fiinţa umană fac parte, într-un mod atât de intim, unul
din celălalt, încât orice violenţă făcută primului
este o atingere adusă celui de-al doilea ca şi divinului prezent
şi într-unul şi în celălalt.
Oricare ar fi starea lumii la origine, există o speranţă
căci
Suflul lui Dumnezeu pluteşte la suprafaţa
apelor.
...
Acest Suflu se asemăna unui porumbel care atingea
apele fără să le atingă.
Astãzi se împlinesc 100 de ani de la
nasterea pastorului Richard Wurmbrand
(1909-2001)
Vã recomand un site dedicat personalitãtii lui Richard Wurmbrand,
cu informatii sigure, inclusiv mãrturia lui Mihai Wurmbrand (fiul):
http://www.richard-wurmbrand.ro/
si pagina destinatã acestei personalitãti
pe acest site(ceruldinnoi): (aici)
Cu aceastã ocazie una din renumitele meditatii
din închisoare:
Misterul rugăciunilor fără răspuns
Biblia este plină de rugăciuni neprimite. Pavel
scrie: şi cer totdeauna ca, prin voia lui Dumnezeu, să am,
în sfârşit, fericirea să vin la voi (Romani 1:10). În locul
unei călătorii prospere, el a venit ca prizonier în lanţuri
şi a naufragiat. Şi multe alte exemple abundă în Biblie.
Orice cerere în rugăciune arată o lipsă de supunere la
ceea ce Dumnezeu, în înţelepciunea şi dragostea Lui, a hotărât
dinainte. Cum ar fi lumea dacă Dumnezeu Şi-ar schimba planul
ori de câte ori cineva îşi exprimă o dorinţă în rugăciune?
Talmudul spune că Marele Preot intra în Locul preasfânt din Templu
o dată pe an, spre a se ruga pentru popor şi întotdeauna îşi
încheia rugăciunea cu cuvintele: Doamne, nu lua în seamă
cererile drumeţilor! Era un lucru înţelept. Cei ce călătoreau
lunea cereau să nu plouă în ziua aceea; la fel, cei ce călătoreau
marţea, miercurea, etc. Dacă Dumnezeu i-ar fi ascultat, poporul
ar fi pierit din cauza secetei.
Următoarea poveste ilustrează cel mai bun mod de a ne ruga.
Doi creştini au plantat câte un măr în faţa casei. Când
a venit vremea să se coacă merele, primul s-a uitat furios Ia
pomul lui: nu avea nici măcar un măr. Când s-a apropiat de casa
vecinului, S-a înfuriat şi mai tare. Ramurile din pomul vecinului
său gemeau de greutatea unor fructe minunate. Atunci el i-a cerut
fratelui său: Explică-mi şi mie cum vine asta. Am plantat
pomii în acelaşi timp, slujim aceluiaşi Dumnezeu. Cum se face
că ţie ţi-a dat aşa multe mere şi mie nu? Celălalt
a răspuns: Poate nu te-ai rugat pentru pomul tău. - Cum! Nu
m-am rugat?, a strigat primul. M-am rugat în fiecare zi: Doamne dă
ploaie; Doamne, destul cu ploaia. Doamne, acum e nevoie de soare; acum
e prea mult, o să-mi usuce pomul. N-am neglijat nici o clipă
rugăciunea şi totul a fost zadarnic. Tu cum ai făcut?
Fratele i-a răspuns: Nu sunt atât de priceput la rugăciune
cum eşti tu. M-am rugat numai o dată, la început, în felul acesta:
Tată, am sădit un măr şi aş vrea să aibă
fructe la timpul cuvenit. Nu ştiu de câtă ploaie sau de cât
soare are nevoie. Tu eşti un grădinar mai experimentat decât
mine. Tu ai creat raiul şi toţi pomii cresc sub îndrumarea Ta.
Dăruieşte-mi mere la timpul potrivit.
Trăim rugăciuni fără răspuns pentru că
cerem prea multe lucruri, fără a avea în vedere rezultatele
pe termen lung.
Există o cerinţă creştină: Trăiesc aici,
ca un păcătos iertat prin har şi, la sfârşitul vieţii
mele, mă rog să locuiesc în Cer cu cei dragi ai mei Învaţă-mă Să-ti slujesc pe pământ
ca într-o călătorie către Ceruri O astfel
de rugăciune nu rămâne niciodată nebăgată în
seamă.
(din vol. Richard Wurmbrand - 100 de meditaţii din închisoare,
Editura Stephanus, Bucureşti 1994
23 martie 2009
Richard Wurmbrand
Căutarea după Dumnezeu
Această căutare a început demult. Un poem ugaritic,
"Ludlul bel nemequi" (Îl voi lăuda pe Domnul înţelepciunii),
datând cam din anul 2500 î.d.Cr., conţine aceste versuri mişcătoare:
"O, dacă aş şti măcar că aceste lucrurivor place unui zeu.
Ce e bine în ochii omuluie rău pentru un zeu.
Ce e rău în mintea omului e bun pentru zeul său.
Cine poate înţelege sfatul zeilorîn mijlocul cerului?
Planul lui Dumnezeu este ca apele adânci. Cine-l poate înţelege?"
Omul caută o relaţie autentică cu Dumnezeu
dar, pentru că voinţa Sa, atitudinea şi gândurile Sale
ne sunt necunoscute, noi tremurăm la fiecare pas ca nu cumva să
le nesocotim. Această frică dispare doar atunci când trecem
de la relaţia cu Dumnezeu la posesia Sa.
În Isus, Fiul lui Dumnezeu a devenit om. între natura umană
şi cea divină a avut loc ceva asemănător unei petreceri
de nuntă.
Pot să spun acum: "Preaiubitul meu e al meu
şi eu sunt a lui" (Cântarea Cântărilor 6: 3). El e
posesiunea mea. El dispune de mine dar şi eu dispun de El. Nu mai
este o relaţie între două entităţi care se pot despărţi
oricând. Bariera este zdrobită de Hristos. Dumnezeu nu mai este singur
şi inima obosită a omului nu mai este nici ea singură.
Aceasta îi poate răspunde Domnului său prin afirmaţia lui
Shakespeare: Nu mai pot fi slujit de către tine, pentru că
nu te poţi împărţi în două ("Henric al IV-lea").
Dificultatea de a nu mai înţelege căile lui Dumnezeu
dispare. Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: Pentru
ce m-ai făcut aşa? (Romani 9: 20). Sufletul care îl are
pe Dumnezeu ştie că felul în care El conduce lumea nu poate
fi judecat de vederea mioapă a omului. Ai Lui sunt cel ce se rătăceşte
şi cel ce rătăceşte pe alţii (Iov 12:16).
Cel care-L are pe Dumnezeu e satisfăcut cu asta şi nu mai pune
întrebări.
În ziua de pe urmă. Domnul va spune unora: niciodată
nu v-am cunoscut. Cum oare să nu-Şi poată cunoaşte
Ziditorul creatura?
El ne-a creat, dar nu ca pe nişte creaturi exterioare
Lui însuşi; ci pentru a fiinţa şi a ne mişca în El
(Fapte 17: 28). A dorit unirea cu noi într-o îmbrăţişare
eternă şi nu într-o dualitate: cunoscător - cunoscut. La
sfârşit vor fi respinşi cei care nu au realizat acest lucru
şi au crezut că pot rămâne doar cunoscători ai lui
Dumnezeu.
Ei au avut o relaţie cu un Dumnezeu îndepărtat,
poate chiar o relaţie bună, profeţind în numele Său,
scoţând demoni în numele Său, făcând multe lucruri minunate
(Matei 7: 22), dar rămânând despărţiţi de Dumnezeu,
fără să fi fost ai lui Dumnezeu. Ei nu au aparţinut
iubitului lor şi iubitul lor nu le-a aparţinut.
Renumitul mistic creştin Meister Eckhart spune că
cel care doar îl adoră pe Dumnezeu e un necredincios. Cel care crede
e unit cu El şi nu mai e nevoie să-L adore de la distanţă.
(din vol. Richard Wurmbrand - 100 de meditaţii din
închisoare, Editura Stephanus, Bucureşti 1994)
22 martie 2009
Pentru cei "fatalisti" :) ... dar nu numai... pentru noi toti...
Dumnezeu reînnoieşte
în fiecare zi,
în fiecare clipă, în fiecare secundă,
opera(creaţia) de
la început.
(din Traditia liturgicã ebraicã)
pentru cã Dumnezeu se bazeazã
pe om...
pe responsabilitatea lui,
pe participarea lui...
...miracol valabil pentru omul care participã la aceastã
SINERGIE...
21 martie 2009
Singura şi adevărata problemă este aceea
de a şti dacă vreau cu adevărat să acced la propriul
meu adevăr, la adevărul fiinţei mele, la cel al
istoriei mele.
„Suflul adevărului, afirma Isus, vă va îndruma spre adevãrul
întreg” (In 16,13).
Este promisiunea unei căi care permite
să ajung până la capătul meu
– a ceea ce am făcut din mine şi
a ceea ce sunt capabil să fac din mine
–
şi de a accede la libertatea la care suntem toţi destinaţi:
„Adevărul vă va face liberi” (In 8,32),
pe toţi, fără excepţie.
(Lytta Basset – Au-dela du pardon)
20 martie 2009
Pentru gândirea creştină,
sprijinită pe texte de netăgăduit şi pe credinţa
nezdruncinată a Bisericii, Dragostea e Dumnezeu
însuşi, adică, mai exact,
Dumnezeu e arătat şi apropiat ca Dragoste, iar lumea
toată, cu lucrurile şi cu temeiurile ei nu sunt decât produsul
acestei Dragoste.
E aici punctul cardinal care deosebeşte ideea
creştină despre Dumnezeu, de toate celelalte idei despre Acesta.
Creator, atotputernic, pretutindeni de faţă,
a toate ţiitor, sunt caractere ale divinităţii pe care
le regăsim şi în alte metafizici, prin analogie.
Dumnezeu iubitor, creator şi ţiitor din
dragoste al lumii şi răspânditor de har, e o dezvăluire
proprie a Bisericii creştine.
(Mircea Vulcănescu, Logos şi Eros în metafizica creştină)
19 martie 2009
Apropierea de adevăr e o zăbavă,
o tristă chemare, nimic mai greu şi mai temător
pentru bucuriile omului, cucerite numai cu buricele degetelor. Vrăjite,
ne prind, ne cuprind şi ne joacă jocul
deznădejdii, pe cât de iute pe atât de gol,
jocul înşelător al urâtului fără chip, ce fuge
înspăimântat la cântecul cocoşului.
Dragostea de noi înşine, noi înşine ai trupului, dragostea pentru
o lume care nu cunoaşte decât zorul către descompunere şi
moarte, nu ne poate niciodată linişti, nu ne poate mântui.
Dragostea de adevăr, de om sfinţit,
de lucru tainic hrănit, ne deschide calea eliberării, calea
bucuriei supreme şi a luminii după care tânjesc toţi
cei ca au în inima lor un prinos de omenie şi îmbucurată cercetare.
…
Lumea aceasta e urâtă că suntem noi urâţi.
Dar lumea e frumoasă prin puterea noastră de a cuceri esenţa
lucrurilor, adică veşnicia lor, prin credinţa în cupola
albastră care dă picăturii de rouă aceeaşi putere
ca şi oceanului de a oglindi soarele, omului sărman aceeaşi
tărie ca a sfântului, de a răsfrânge chipul luminat al divinităţii. Lumea noastră e frumoasă,
precum sufletul nostru e frumos, frântură din măreaţa
taină a dragostei şi creaţiei.
(din vol. Ernest Bernea – Cel care urcă muntele,
Editura AGORA, Iasi, 1996)
18 martie 2009
Setea de viatã... adicã de Viatã...
Cei mai mulţi oameni se uită
şi se neagă pe ei înşişi.
Dorinţa de a trăi, care e un bine în sine, lipsită însă
de adevăr şi demnitate, ne alungă continuu, biete fiinţe
nelimpezite, către apele tuturor cedărilor
şi îngăduinţelor.
Câtă sforţare, câtă agitaţie,
câtă speranţă şi îndemn pentru o lume de aparenţe
înşelătoare.
În goana lor după tot ceea ce satisface imediatul,
nevoile inferioare ale vieţii, în setea lor de senzaţional,
oamenii ucid puterea spiritului şi închid soarele frumuseţii
lor interioare. Bătuţi de aripile tuturor vânturilor, purtaţi
într-o lume care nu mai este umană, oamenii se cred cuceritori, dar
sunt robi consumaţi, se cred bogaţi, dar sunt săracii pământului.
Ce este viaţa aceasta pentru cei mai mulţi dintre noi? O toamnă
continuă printre copacii căreia cântă glasul stins al frunzelor
îngălbenite.
…
Viaţa celor mai mulţi oameni e tristă
şi aspră, mergere pustie într-o aşteptare
nelămurită. Puţin îndrăznesc
să o ia de piept, să-i scuture moartea din oase şi
să o poarte pe căi noi, pe căi pline de rod şi vrednicie.
(din vol. Ernest Bernea – Cel care urcă muntele, Editura AGORA,
Iasi, 1996)
17 martie 2009
The Rose - Gheorghe Zamfir
Si, dacã nu cumva ati remarcat înaintea mea,
vã recomand articolul lui Rãzvan Ionescu
Dansul postat pe
8 martie 2009
de pe blogul FERESTRE ÎN PRIDVOR
Când creaţia era nouã şi toate
stelele străluceau
în prima lor splendoare, zeii ţinură sfat în cer şi cântară:
”O, tablou al desăvârşirii! O, preacurată bucurie!”
Dar unul dintre zei
strigă deodată:
”Mi se pare că undeva este o ştirbire în acest lanţ al
prealuminii şi una dintre stele s-a pierdut!”
Struna de aur a harfelor divine se rupe: cântarea încetă
şi îngroziţi zeii începură să se tânguie:
”Fără îndoială era cea mai frumoasă steaua care s-a
pierdut,
gloria tuturor cerurilor!”
Din ziua aceea este căutată fără încetare
şi tânguirea unuia trece la celălalt:
”Cu ea lumea şi-a pierdut singura sa bucurie!”
Dar, în liniştea adâncă a nopţii, stelele surâd
şi murmură între ele: „Zădarnică este căutarea!
O desăvârşire neîntreruptă este pretutindeni!”
(din. Vol. Rabindranath Tagore – Ofrandă lirică,
Editura Polirom, trad. George Popa)
13 martie 2009
Numai Iubirea mişcă fiinţele.
Dumnezeu, aşadar, pentru a putea ieşi
din Sine, a trebuit, în prealabil,
să arunce înaintea paşilor Lui o cale
de Dorinţă,
să răspândească înaintea Lui un parfum
de Frumuseţe.
Atunci m-a făcut să apar, abur luminos, deasupra abisului –
dintre Pământ şi Cer –
pentru a veni în mine să locuiască printre
voi.
(Pierre Teilhard de Chardin - Eternul Feminin)
fragmente pe site: (aici)
Există un vid nefast, de exemplu, în plictiseală.
Dar nu există numai plictiseala; există şi stări în
care omul contemplă un neant larg deschis. Acolo este horror
vaccui – frica de vid. Ceea ce se deschide acolo este o transcendenţă
negativă.
Această stare este negativă pentru că
nu produce nimic. Ea provoacă vidul unei scurgeri, fără
a crea condiţiile necesare unei noi umpleri.
Dar există şi o benedictio
vaccui – binecuvântarea vidului. Multiplicitatea gândurilor,
imaginilor, sentimentelor; multiplicitatea a ceea ce, din cotidian, ni
se „lipeşte de piele” – toate acestea trebuie să dispară.
Este o direcţie a vidului la care trebuie să plecăm urechea,
nu nimicul se aflã acolo, ci totul. Din acest
nimic se poate ridica ceva care este dincolo de orice multiplicitate:
plenitudinea. În acest sens, există o plenitudine a nimicului.
Meditaţia nimicului este una din formele za-zen
–ului. Sunetul Fiinţei răsună fără întrerupere.
Chestiunea este de a şti dacă, în calitate de instrument, suntem
acordaţi aşa încât să-l auzim: sunetul
tăcerii în plenitudinea nimicului.
(Karlfried Graf Durckheim – Sagesse et Amour, Editions du ROCHER)
11 martie 2009
Avem nevoie
de o „cultură a experienţei interioare” ...
Avem nevoie de o „cultură
a experienţei interioare”
care nu se mulţumeşte cu exerciţii specifice,
ci care crede în veridicitatea vechiului dicton:
„fiecare clipă este cea mai bună dintre
ocazii”.
Totul devine ocazie pentru a practica calea interioară,
cale pe care, în perfectă rezonanţă cu Fiinţa noastră
autentică şi cu FIINŢA,
ne transformăm, treptat, într-o Persoană
care,
prin permeabilitatea ei la FIINŢĂ,
face posibilă împlinirea vocaţiei noastre.
(Karlfried Graf Durckheim – La Voie intérieure, Le quotidien comme exercice)
10 martie 2009
Omul, ca Persoană, nu va găsi
fericirea decât atunci
când va descoperi ceea ce caută cu nostalgia lui cea mai profundă.
În această nostalgie, omul
presimte FIINŢA DIVINĂ care „împinge” spre manifestarea
ei
prin Fiinţa esenţială.
În fondul lui, omul aspiră la ceea ce
el este şi la ceea ce
trebuie să fie, ca Fiinţă autentică.
Fericirea lui depinde, în definitiv, de o stare
care corespunde vocaţiei
pe care o primeşte de la Fiinţa lui.
El nu poate răspunde acestei vocaţii decât
în măsura în care i se supune
în toată libertatea, în cotidian.
(Karlfried Graf Durckheim – La Voie intérieure, Le quotidien comme exercice)
9 martie 2009
Cotidianul ca exercitiu pe Cale...
Lumea în care trăim nu este o
vale a lacrimilor
care să ne bareze drumul spre culmile Divinului.
Ci este o punte care să ne lege de ele.
Dar trebuie ca noi să destrămăm voalul
care acoperă conştiinţa noastră
şi ne ascunde vederea lor;
trebuie să distrugem zidul care ne interzice
accesul la ele.
Aşadar a trăi cotidianul ca „practică”.
Nici un moment particular nu este în mod special
necesar.
Fiecare clipă ne invită la reflectare
şi la confruntare.
Nu există pas de acţiune, oricare ar fi scopul exterior,
care să nu conţină „şansa interioară”
de a ne plonja tot mai mult în adevăr.
(Karlfried Graf Durckheim – La Voie intérieure, Le quotidien comme exercice)
8 martie 2009
Omul, sinteză a Naturii, face
multe lucruri, cu focul care arde în inima lui.
El acumulează Puterea, urmăreşte
Gloria, creează Frumuseţea, se devotează Ştiinţei.
Şi nu-şi dă seama, de multe ori,
că sub atâtea forme diferite,
cea care îl însufleţeşte este mereu aceeaşi
pasiune, -
epurată, transformată, dar vie -,
atracţia Femininului.
(Pierre Teilhard de Chardin - Eternul Feminin)
fragmente pe site: (aici)
6 martie 2009
Din cãdere în cãdere mai aproape
de Dumnezeu...
Un bãtrân rabin le povesteste copiilor sãi:
Fiecare dintre noi este legat de Dumnezeu printr-un
fir.
Atunci când comitem o gresealã firul s-a rupt.
Dacã regretãm greseala Dumnezeu vine
si face un nod firului.
Dintr-o datã firul este mai scurt decât înainte.
Si pãcãtosul este mai aproape de Dumnezeu!
Astfel, din cãdere în cãdere,
din gresealã în pocãintã,
ne apropiem încet-încet de Dumnezeu.
În final fiecare din pãcatele noastre
este ocazia
de a scurta cu o buclã coarda cu noduri
si de a ajunge mai aproape de inima lui Dumnezeu.
Totul este gratie!
(din întelepciunea ebraicã)
5 martie 2009
Împãrat glorios, Te stiu transcendent...
deasupra tuturor conceptelor...
O, Dumnezeul meu, mã stii neputincios
sã-ti ofer actul de gratie care-ti trebuie.
Vino deci în mine, multumeste-te pe Tine.
Iatã adevãratul act de graţie
Singurul care existã.
(Al Hallaj, 858-922, mistic si martir sufit)
Sursa citat: Jean Chévalier - SUFISMUL, Editura
Herald, trad. Marius I. Lazãr
…este tocmai acest dar care se află în profunzimea
spiritului omului
care are calitatea distanţei.
Care nu se lasă prins.
Care are un anumit recul vizavi de ceea ce i se
întâmplă.
Care nu acţionează fără o prudenţă
a spiritului.
Care nu se va angaja într-un mod care să suprime
această distanţă.
Înţelepciunea este o distanţă între
voi şi ceea ce se petrece în jurul vostru.
Lucrurile nu vă prind, ci vă păstraţi întotdeauna
echilibrul.
Înţelepciunea este un echilibru al spiritului.
(Karlfried Graf Durckheim – L’ESPRIT
GUIDE)
3 martie 2009
Înainte de a transforma lumea, omul
are nevoie de a se transforma în primul rând pe sine,
de a-şi găsi sensul pierdut al propriei existenţe
prin renunţarea la conceptele anacronice
despre viaţă
şi acceptarea unei noi paradigme
ca fundament al unei noi spiritualităţi,
al unei noi conştiinţe.
Este soluţia pe care o propun toţi comentatorii îngrijoraţi
de evoluţia lumii actuale.
(Dumitru Constantin-Dulcan - În cãutarea sensului pierdut,
fragmente pe site: (aici)
)
Transformarea lumii începe din propria noastră
inimă şi nicãieri din altă parte.
Omul viitorului va fi unul iniţiatic,
spiritualizat, conştient de originea
sacră şi
de sensul venirii sale pe lume, ne spune Jean-Paul Bertrand.
Omul viitorului va fi obligat, ca alternativă a auto-extincţiei,
spre care merge cu paşi repezi, să-şi edifice o
nouă conştiinţă,o
nouă spiritualitateîn acord cu sensul
său originar. Criza morală a lumii moderne,
la care asistăm cu o stranie şi aş spune, inconştientă
pasivitate, este expresia nivelului scăzut
al conştiinţei umane. Pentru că factorul fundamental
în trăirea umană îl constituie conştiinţa sa.
Este nevoie de o altă conştiinţă, de
o ştiinţă a conştiinţeiîn acord cu întreaga cunoaştere începând de la tradiţiile
spirituale ale lumii antice, traversând istoria religiilor şi ajungând
la achiziţiile celor mai noi ştiinţe despre om şi
Univers. Basarab Nicolescu, subliniază şi el acest imperativ
afirmând: „înţelepţii tuturor timpurilor au înţeles că
evoluţia omului este evoluţia conştiinţei sale".
(Dumitru Constantin-Dulcan - În cãutarea sensului
pierdut,
Editura EIKON, Cluj Napoca)
Sunt, aşadar, mai multe drumuri
care conduc spre acelaşi liman,
dacă sunt respectate anumite condiţii.
De vreme ce funcţionează,
sunt convins că Dumnezeu nu se supără
pentru termenii folosiţi,
dacă legile de fiinţare ale Universului
sunt respectate
fiindcă acesta este secretul.
(Dumitru Constantin-Dulcan - În cãutarea sensului
pierdut,
Editura EIKON, Cluj Napoca)
Sfântul Francisc spune: „Domnul m-a făcut să văd
că cea mai înaltă activitate a omului
şi maturitatea lui nu constau în urmărirea unei idei,
oricât de înaltă sau de sfântă ar fi ea, ci în acceptarea
umilă şi voioasă a ceea ce este, a tot ceea ce este. Omul
care îşi urmăreşte propria idee rămâne închis în sine
însuşi. El nu comuniază cu adevărat cu oamenii. El nu face
niciodată cunoştinţă cu universul. Îi lipseşte
liniştea, profunzimea şi pacea. Profunzimea
unui om stă în puterea lui de acceptare. Cea
mai mare parte a oamenilor rămân izolaţi în ei înşişi,
în pofida tuturor aparenţelor. Ei sunt asemenea unor insecte
care nu ajung să se despoaie de carapacea lor. Se
agită cu disperare în interiorul limitelor lor. În final,
ei se află la fel ca la început. Ei cred a fi schimbat ceva, dar
ei mor fără a fi văzut lumina zilei.
Ei nu s-au trezit niciodată la realitate.
Ei au trăit în vis.”
(Eloi Leclerc „Sagesse d’un pauvre”,
pag. 135
citat în Lettre de Bethanie din februarie
2009 www.centre-bethanie.org)
25 februarie 2009
Mai devreme sau mai târziu, religiile vor întelege nevoia
de a se deschide spre universalitate, spre o lume spiritualizatã
în care toti oamenii sunt tratati, fãrã nici o discriminare,
ca fii ai aceleasi planete, ai aceluias Univers si cu aceleasi drepturi
în fata Sursei unice a întregului existent.
Cînd constiinta tuturor oamenilor va face
saltul la întelepciune, indiferent de
calea aleasã, aceea a unei educatii spirituale sau doar
civice si stiintifice, în virtutea cãreia vom recunoaste
si vom milita pentru dreptul tuturor la fericire, în lume va domni
pacea, armonia si iubirea despre care de mii de ani vorbim continuu si
în van.
(Dumitru Constantin-Dulcan - În
cãutarea sensului pierdut, Editura EIKON,
Cluj Napoca)
fragmente pe site: (aici)
23 februarie 2009
Când te-e secat de lacrimi viata care doare,
Gândeste-te la roua din geana unei flori.
Si când ai vrea ca noaptea din urmã sã coboare,
Gândeste la trezirea unui copil în zori.
(din Rubaiyatele lui OMAR KHAYYAM,
Editura TIMPUL, Iasi 1998, trad. George Popa)
22 februarie 2009
Priveste cedrul mândru! Atâtea brate are!
Dar nu ca sã cerseascã, ci ca s-adune soare.
Si limbi nenumãrate au nuferii si crinii.
Vorbesc însã limbajul tãcerii
si-al luminii.
(din Rubaiyatele lui OMAR KHAYYAM,
Editura TIMPUL, Iasi 1998, trad. George Popa)
20 februarie 2009
Plângea un strop de rouã:
"Sunt despãrtit de Mare!"
Desi suntem departe,
Un punct ce nu se vede
abia ne mai desparte."
(din Rubaiyatele lui OMAR KHAYYAM,
Editura TIMPUL, Iasi 1998, trad. George Popa)
19 februarie 2009
Nedumerirea Domnului…
Într-o noapte plină de fericirea razelor luminoase
ale lunii – el îşi vorbi aşa:
”Venit-a timpul şi pentru mine
să plec din astă lume în căutarea Celuia din Slavă,
lăsându-mi fără de stăpân casa
mea.
Vai! cine putut-a să mă ademenească
atâta vreme în împărăţia pământească
cu aceste iluzii mincinoase?"
Dumnezeu îi şopti: „Eu” dar omul nu pricepu
nimic
şi din nou vorbi:
”Unde eşti tu oare – acela care te-ai jucat
cu mine de-a lungul atâtor veacuri?”
Lângă el întinsă în toată liniştea
patului
dormea femeia lui cu pruncu-i ghemuit la sânu-i.
Vocea din nou îi strigă: „Dumnezeu este aici”
– dar omul nu pricepu nimic.
Din vis copilul începu a plânge – zbătându-se
la sânul obosit al mamei.
Dumnezeu îi porunci: - „Opreşte-te, nebune, nu-ţi părăsi
fericirea adăpostului tău”
dar omul tot nu auzi.
Un suspin înecă tristeţea Domnului:
”De ce oare slujitorii mei se cred mai aproape de
mine
atunci când se depărtează întru căutarea
mea?”
(poem 74 din vol. Rabindranath Tagore – Poeme de dragoste,
Editura Helicon, Timisoara, Trad. Silvian Norin)
Cu ocazia împlinirii a 133 de ani de la nasterea lui Brâncusi
vã invit sã revedeti Aforismele lui
Brâncusi (aici)
18 februarie 2009
Nebunul…
Un nebun rătăcea odată întru căutarea pietrei filozofale,
cu părul vâlvoi, albit de soare, plin de praf,
trupul, doar o umbră, cu buzele încleştate
ca şi porţile închise ale inimii lui,
şi cu ochii plini de sclipiri, ca sclipirile licuricilor,
ce-şi caută în noapte prieten de lumină.
Înaintea lui întinsul oceanului murmura.
Valurile săltăreţe povesteau din poveştile
comorilor ascunse în adâncuri
şi-şi râdeau de ăst neştiutor,
ce nu le poate pricepe.
Se spune că se ducea fără de odihnă
şi fără de speranţă, urmându-şi visul,
care acum se făcu una cu fiinţa lui;
asemenea unui ocean ce-şi înalţă valurile către cer,
pentru a atinge ce nu se poate atinge;
asemenea stelelor ce se rotesc în cercul lor de foc,
visând totuşi un sfârşit,
pe care nicicând nu-l vor ajunge;
şi aşa rătăcea acel nebun pe câmpia pustiită,
cu părul înecat în praf, căutând piatra filozofală.
Într-o zi un copil din sat se apropie de el şi-i spune:
- „Dar unde găsit-ai ăst lanţ de aur, ce-ţi încinge
mijlocul?”
Nebunul tresări. Lanţul de fier se prefăcuse în aur!
Era adevărat! dar oare cum se întâmplase?
Cu o putere nebună îşi izbi fruntea.
(poem 66 din vol. Rabindranath Tagore – Poeme de dragoste,
Editura Helicon, Timisoara, Trad. Silvian Norin)
17 februarie 2009
Existã trei mari mistere
ale naturii:
aerul pentru pasãre,
apa pentru peşte
si omul pentru el însuşi.
(proverb hindus)
16 februarie 2009
O legendã indianã...despre
comoara ascunsã...
O legendă foarte populară din India povesteşte
că la început oamenii erau zei. Dar au abuzat atât de mult de puterea
lor divină încât zeul suprem a hotărât să le ia această
putere şi s-o ascundă undeva unde ei să n-o poată
găsi. El i-a convocat pe ceilalţi zei pentru a le cere un sfat
cu privire la ascunzătoarea de adoptat. Unii spuseră să
îngroape această comoară în adâncurile pământului, alţii
să o arunce în fundul oceanului. Dar cunoscându-l pe om, propensiunea
şi abilitatea lui de a scotoci peste tot, ei nu erau deloc siguri
că el nu va putea s-o găsească într-o zi. În faţa
perplexităţii consilierilor săi, Brahman spuse: „Iată
ce vom face cu divinitatea omului: o vom ascunde în adâncul cel mai adânc
al omului, pentru că este singurul loc în care nu se va gândi niciodată
să caute.”
Şi de atunci, omul călătoreşte, plonjează, sapă,
explorează în căutarea a ceva ce se află în el…
15 februarie 2009
Bucuria perfectã... în
relativul existentei noastre... aici si acum...
Dacă eu spun că această experienţă
a lui Ioan Botezătorul ( „Aşa este bucurie mea, perfectă!”)
este la îndemâna noastră, este pentru că bucuria se desfăşoară
în întregime în relativul acestei existenţe.
Nu vrem acea bucurie absolută, complet idealizată, pe care nu
încetăm să o proiectăm dincolo. Nu vrem acea compensare
imaginară care să liniştească refuzul nostru spontan
al relativului acestei existenţe: înseamnă a nu şti despre
ce vorbim. După părerea mea,
bucuria perfectă este la îndemâna noastră cu
condiţia să valorificăm şi să primim relativul
existenţei noastre, fără a ne încrede în ceea ce ea ar
trebui să fie. Doliul bucuriei absolute şi
al fericirii fără nori permite irumperea a ceva neaşteptat:
plenitudinea relativului. Este o bucurie care refuză
să facă abstracţie de această existenţă
mediocră şi decepţionantă: este, deci, o bucurie
care nu riscă să recadă.
Plenitudinea relativului este în întregime la îndemâna
noastră. Ea ne invadează atunci când ne deschidem fiinţa
la tot ceea ce ni se întâmplă, cu hotărârea de a crede că
toate acestea ne vor face să ne maturizăm, să creştem,
să înaintăm tot mai mult „în vederea bucuriei noastre”.
Sentimentul de plenitudine înfloreşte în însuşi interiorul existenţei
noastre celei mai personale: această
viaţă este a mea, minunat de a mea, este istoria mea, Egiptul
meu, rătăcirea mea şi mana mea, abisul meu, transfigurarea
şi Rusaliile mele… şi nimeni nu mi-o poate lua. De fapt,
eu nu m-as deschide niciodată pentru plenitudinea relativului dacă
n-aş fi avut deja acces, în mine, la sentimentul de neclintit pe
care nimic şi nimeni nu va putea vreodată să-l distrugă.
(Lytta Basset – La joie imprenable, Albin
Michel, 2004, Paris, France, pag. 530)
14 februarie
2009
Vasile Voiculescu
Ca năframa sfintei Veronica
Sufletul meu este alb şi fără pată
Cum a fost năframa sfintei Veronica.
Doar a-ntins-o sfânta, negrăind nimica,
Iar martirul şterse faţa-nsângerată.
Sufletu-mi întinde tainica-i năframă,
Să-ţi apeşi pe dânsa ochi, obraji şi gură,
Dornic să-ţi cuprindă faţa ca-ntr-o ramă
Şi să-ţi prindă chipul tot în ţesătură.
Chipul tău, iubito, înger în prigoană,
Pătrunzând ca mirul pânza-i străvezie,
Luminos şi dulce ca pe o icoană
Să-l păstreze apoi pentru veşnicie.
13 februarie 2009
De ce nu vrei ca partea
sã regãseascã întregul,
raza, lumina?
În inima mea eu conţin universul,
în jurul meu lumea mã conţine.
Rûmi (1207-1273)
(citat în volumul: Jean Chévalier - SUFISMUL,
Editura Herald, trad. Marius I. Lazãr)
12 februarie 2009
Inima mea avea nenumãrate
pasiuni
dar descoperirea iubirii tale le-a fãcut
una singurã.
Las oamenilor pãmântul si credinţa
lor
de când tu ai ajuns ţara si religia mea.
Ibn 'Arabi (1165-1240)
(citat în volumul: Jean Chévalier - SUFISMUL,
Editura Herald, trad. Marius I. Lazãr)
11 februarie 2009
O nevroză este într-adevăr „reglată”, atunci
când este debarasată de eul poziţionat prost. Nu
ea este cea vindecată, ci ea ne vindecă pe noi. Fiinţa
umană este bolnavă, dar boala este o tentativă din partea
naturii de a o vindeca. Putem învăţa mult, deci, de la
boală pentru vindecarea noastră, şi adevăratul
aur, de negăsit altundeva, se află
în ceea ce pare absolut condamnabil la nevroză.
(Carl Gustav Jung)
10 februarie 2009
Am văzut adesea cum oamenii devin nevrozaţi
când se mulţumesc cu răspunsuri insuficiente sau false la întrebările
vieţii. Ei caută situaţie, mariaj, reputaţie,
reuşită exterioară şi bani; dar ei rămân nevrozaţi
şi nefericiţi, chiar şi atunci când ajung la ceea ce caută.
Cel mai adesea, aceşti oameni suferă de
o prea mare îngustime de spirit. Viaţa lor nu are nici conţinut
suficient, nici sens. Dacă se pot dezvolta
într-o personalitate mai vastă, nevroza încetează de obicei.
(Carl Gustav Jung)
9 februarie 2009
Îngustimea de spirit
nu adãposteste decât
propriile noastre reprezentãri despre Dumnezeu
si nu pe adevãratul Dumnezeu.
(Anselm Grun – Accomplir son humanité)
8 februarie 2009
Nu putem fi cu adevărat
copii faţă de Dumnezeu
decât dacă
ne arătăm suficient de adulţi faţă
de oameni.
(Marc Oraison, psihoterapeut francez)
7 februarie 2009
Pentru om, totul în natură este
parabolă, ea este o Biblie deschisă
care îi revelează propria lui devenire.
Pentru ce este aşa, pentru ce trebuie să se moară pentru
a trăi?
Pentru că fondul fiinţei, fondul tuturor
lucrurilor este Iubirea.
Secretul vieţii constă în a ne
dărui şi a ne primi, mori şi devii este esenţa
ei.
Nu este nimic de înţeles aici, ci numai de experimentat. Asadar este
oferit numai celor care iau Calea.
Şi acestora li se dezvăluie o bucurie
complet necunoscută şi nouă care nu înfloreşte
niciodată în viaţa exterioară. Ea este de tip iniţiatic
pentru omul care consimte la aceasta şi care se lasă dus acolo
unde, fără îndoială, n-ar merge de bună voie.
Este bucuria înălţimilor, unde lauda se
conjugă cu suferinţa.
(Alphonse Goettmann - La Joie, Visage de Dieu dans l'homme)
6 februarie 2009
Orice om este un înstrãinat
în măsura în care a devenit un altul
decât el însuşi.
(Arnaud Desjardins)
5 februarie 2009
R.M. Rilke
Preludiu de
primăvară
Dispăru asprimea. I-o cruţare
peste pajişti nude, cenuşii.
Ape mici au altă accentuare.
Imprecise gingăşii
se întind din spaţii spre pământ.
Drumuri merg în ţară şi-o arată.
În copacul gol, neaşteptată,
vezi expresia creşterii, trecând.
(trad. Maria Banuş)
4 februarie 2009
Evagrie Ponticul descrie raportul
sincer cu gândurile, emoţiile, patimile şi demonii în maniera
următoare:
”Dacă un om va vrea să cunoască teribilii demoni şi
dacă vrea să se familiarizeze cu arta lor, eu l-aş sfătui
să-şi observe gândurile. Va trebui
să fie foarte atent la intensitatea
lor, să remarce când acestea slăbesc,
când se nasc şi dispar iarăşi.
Va trebui să observe multiplicitatea
gândurilor lui, regularitatea cu care ele
apar, va trebui să recunoască demonii care sunt responsabili
de ele, pe cel care le suprimă şi pe cel care o face. Apoi,
va trebui să-i ceară lui Christos să-i explice tot ceea
ce a observat. Demonii izbucnesc în mânie mai ales împotriva acelora
care rămân în virtute, înarmaţi cu asemenea cunoştinţe.”
(din volumul Anselm Grun – Accomplir son humanité)
3 februarie 2009
Unele persoane, în pietatea lor infantilă, se sprijină
pe cuvântul lui Isus din Matei 18,3:
”Dacă nu vă veţi întoarce la starea
de copii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”.
Totuşi, Isus a vrut să spună cu totul altceva.
Nu este vorba de a fi pueril,
ci deschis noului, aşa cum sunt copiii,
care nu pot să spună:
„Noi ştim deja totul.”
Isus nu făcea aluzie la imaturitatea copiilor,
ci la deschiderea lor, la absenţa lor
de prejudecăţi, condiţii pentru
a accede în împărăţia cerurilor.
Şi noi avem nevoie de încrederea copilului, într-o lume în care vrem
să stăpânim totul, pentru a avea intuiţia că există
altceva, că putem să ne plasăm speranţele altundeva.
(Anselm Grun – Accomplir son humanité)
1 februarie 2009
Doamne, dăruieşte-mi să
primesc cu linişte sufletească
tot ce îmi va aduce ziua de azi.
Învredniceşte-mă să mă dau întru
totul Sfintei Voii Tale.
În fiecare clipă, fă-mi cunoscute îndreptările
Tale.
Binecuvântează lucrul mâinilor mele şi
toate cele ce mă înconjoară.
Oricare vor fi veştile pe care le voi primi
în timpul zilei,
Învaţă-mă să le primesc cu suflet liniştit
şi întărit în credinţa că peste toate este Sfântă
Voia Ta.
În toate faptele si gândurile mele,
Tu cãlãuzeste-mi gândurile si simtirile.
În toate întâmplările neaşteptate nu mă
lăsa să uit că totul vine de la Tine.
Invaţă-mă să fiu deschis şi
înţelept cu fiecare din mădularele familiei mele duhovniceşti,
pe nimenea amărând, pe nimenea întristând.
Doamne, dă-mi puterea să port osteneala
zilei de astăzi
şi toate întâmplările din vremea ei.
Călăuzeşte-mi voia şi învaţă-mă
să mă rog.
Si când mã rog, Tu Însuţi să
te rogi în mine. Amin.
(rugăciune ortodoxă)
30 ianuarie 2009
Trebuie să acceptăm că tot ceea ce
ne înconjoară ne răspunde în funcţie de ceea ce suntem.
Suntem aşadar responsabili, mai mult sau mai
puţin, de ceea ce ne atinge ca şi calităţi.
Sunteţi într-o încăpere goală. Dacă
ea se transformă într-un grajd sau într-un templu, modul vostru de
a fi acolo este cauza.
Responsabilitatea noastră vizavi de ceea ce
ne înconjoară este aşadar foarte mare.
Noi creăm neîncetat realitatea care ne re-creează!
(Karlfried Graf Durckheim - Le Centre de l'Etre)
29 ianuarie 2009
În latină, cuvântul „om”
înseamnă, în sens propriu,
cel ce se pleacă,
prin tot ce este el şi este al său,
lui Dumnezeu şi i se supune lui,
cătând în sus către El,
iar nu la sine, în jos, în jurul ori înapoia lui.
Căci aceasta este adevărata şi deplina
smerire,
iar omul îşi trage numele acesta de la
pământul din care e plămădit.
(Meister Eckhart - Despre omul nobil, Cupa din care bea regele,
Editura Humanitas)
28 ianuarie 2009
Respir, o nevãzut poem!
Purã schimbare, care niciodatã nu
înceteazã,
între propria noastrã fire
si spatiile lumii...
Unic val
a cãrui mare crescîndã sunt.
(R.M. Rilke, Sonetele cãtre Orfeu II,1)
27 ianuarie 2009
Savoarea pâinii negre
Atât timp cât nu suspinăm decât după pâinea
albă a vieţii, rămânem în suferinţă, în dualitatea
„fericire-nefericire”, şi chiar pâinea
albă nu va fi pe deplin apreciată pentru că suntem
dependenţi de ea. Trebuie să descoperim
secretul pâinii negre, să învăţăm s-o iubim
din toată inima, dacă vrem să experimentăm secretul
vieţii. Viaţa, este tot ceea ce ni se întâmplă,
nu numai ceea ce, în ochii noştri, este fericit: suferinţa
face parte integrantă din viaţă. Dar fericirea şi
nefericirea nu sunt decât himere care ne leagănă în voia valurilor
existenţei instabile, atât timp cât n-am plonjat în apa profundă
pentru a-L primi pe Cel care ne caută, şi
printr-o pâine şi prin cealaltă, El Dătătorul,
Conştiinţa non dependentă, niciodată afectată.
Pâinea zilnică, oricare
ar fi culoarea ei, este deci sacramentul, sau materia, unei Pâini substanţiale
care se ascunde în ea. Trecerea de la una
la cealaltă este o „Pessah”, o Înviere, care presupune o lucrare
de transformare din partea noastră.
Noi suntem preoţi în lume pentru a transforma materialul pe care
aceasta îl pune în mâinile noastre, în fiecare clipă, în recunoştinţă,
aşa cum este preotul la altar, unde pâinea şi vinul se transformă
în corpul şi sângele lui Hristos. A face euharistie,
adică a aduce mulţumire în tot timpul şi în tot locul,
este adevărata noastră misiune ca oameni. Nouă ne
revine să recunoaştem harul lui Dumnezeu peste tot la lucru
şi să-l extragem din opacitatea momentului prin propria noastră
„acţiune” de mulţumire, recunoştinţă în sensul
jubilator al termenului. Aceasta înseamnă „a
iubi”.
(Alphonse Goettmann - La Joie, Visage de Dieu dans l'homme)
26 ianuarie 2009
Profunzimea omului se aflã
în
puterea de acceptare a evenimentului,
de ascultarea cea mai interioară a acestuia.
Privirea credinţei asupra a ceea ce mi se întâmplă
este o adevărată ecografie
care mă situează în transparenţa
evenimentului.
(Alphonse Goettmann - La Joie, Visage de Dieu dans l'homme)
25 ianuarie 2009
Tot ceea ce reduce viata
este o chemare la laudã,
pentru cã a lãuda înseamnã
a trãi din plin.
Mai ales atunci când
nimic nu mai merge...
(Alphonse Goettmann - La Joie, Visage de Dieu dans l'homme)
24 ianuarie 2009
Unii oameni, în loc
sã-L caute "numai pe Dumnezeu",
- convinsi fiind cã asa si fac -
Îl cautã de fapt pe "Dumnezeu
numai pentru ei".
(Monseniorul Vladimir Ghika- Gânduri pentru zilele ce vin)
23 ianuarie 2009
Pentru cine-l vede pe Dumnezeu
departe de el,
aproapele sãu nu va fi niciodatã aproape;
pentru cine nu-si vede aproapele aproape de el,
Dumnezeu va rãmâne întotdeauna
departe.
(Monseniorul Vladimir Ghika- Gânduri pentru zilele ce vin)
22 ianuarie 2009
Nu valorãm numai prin
ceea ce suntem sau devenim,
ci si prin descoperirea a ceea ce
însemnãm.
(Monseniorul Vladimir Ghika- Gânduri pentru zilele ce vin)
21 ianuarie 2009
Mai mult decât orice,
lumea ne aratã
chipul
a s t e p t ã r i i.
(Monseniorul Vladimir Ghika- Gânduri pentru zilele ce
vin)
20 ianuarie 2009
Fiecare are în sine
Imaginea a ceea ce trebuie sã devinã.
Atât timp cât nu a realizat-o încã,
Fericirea lui nu este deplinã.
(Angelus Silesius)
18 ianuarie 2009
Ridicat-au râurile, Doamne,
ridicat-au râurile glasurile lor,
Ridicat-au râurile valurile lor;
dar mai mult decât glasul apelor clocotitoare,
Mai mult decât zbuciumul neasemuit al marii,
minunat este, întru cele înalte, Domnul.
(Psalm 92,4-6, Biblia ortodoxã)
17 ianuarie 2009
A fi responsabil
este esenţa
existenţei omenensti.
(dr. Viktor Frankl)
16 ianuarie 2009
Datoritã înţelegerii de sine ontologice prereflexive,
omul de pe stradã stie mai întâi
cã orice situaţie în parte este o întrebare la
care trebuie sã raspundã, asa încât,
de fapt, nu poate sã întrebe deloc despre sensul existenţei
sale, cãci
"viaţa însãsi este cea care-i
pune întrebãri omului:
el nu trebuie sã întrebe,
ci el este mai degrabã cel cãruia viaţa îi pune
întrebãri,
cel care trebuie sã-i rãspundã vieţii,
care trebuie sã rãspundã pentru
viaţã".
(dr. Viktor Frankl)
Si opt minute de relaxare: Simfonia Primãverii
(PowerPoint)
15 ianuarie 2009
Mihai Eminescu
REPLICI
POETUL
Tu eşti o undă, eu sunt o zare,
Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare,
Tu eşti o noapte, eu sunt o stea -
Iubita mea.
IUBITA
Tu eşti o ziuă, eu sunt un soare,
Eu sunt un fluture, tu eşti o floare,
Eu sunt un templu, tu eşti un zeu -
Iubitul meu.
Tu eşti un rege, eu sunt regină,
Eu sunt un caos, tu o lumină,
Eu sunt o arpă muiată-n vânt -
Tu eşti un cânt.
POETUL
Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă,
Eu sunt un geniu, tu o problemă,
Privesc în ochii-ţi să te ghicesc -
Şi te iubesc!
IUBITA
Îţi par o noapte, îţi par o taină
Muiată-n pala a umbrei haină,
Îţi par un cântec sublim încet -
Iubit poet?
O, tot ce-i mistic, iubite barde,
În acest suflet ce ţie-ţi arde,
Nimic nu e, nimic al meu -
E tot al tău.
14 ianuarie 2008
De ce mi-ai dat sfinte-aspiraţii
Si doruri nebune mi-ai dat,
De ce îmbrãcat-ai în graţii
O humã si-atâta pãcat
Si de ce mi-ai luat, Doamne, aripile?
Si ca orice infirm care simte
În braţul secat
un fior,
Dau mereu din aripile-mi strâmte
Si aripile absente mã dor.
(din poezia ARIPILE ABSENTE de Dan Botta)
13 ianuarie 2009
Râurile vuiesc, Doamne,
râurile vuiesc tare,
râurile se umflã cu putere.
Dar mai puternic decât vuietul apelor mari,
si mai puternic decât vuietul valurilor nãpraznice
ale mãrii,
este Domnul în locurile ceresti.
(Psalm 93,3-4, traducerea Cornilescu)
Coincidentia oppositorum...
În măsura în care omul (…) simte divinul în sine însuşi, el
nu mai suferă. Orice suferinţă rămâne
indicaţia unei separări între noi şi Fiinţa transcendentă
pe care o numim Dumnezeu. Noi avem posibilitatea
de a dezvolta această deschidere vizavi de transcendenţă.
Dar noi suntem oameni şi nu putem rămâne
în această stare de transparenţă care eliberează definitiv
de suferinţă. Suferinţa rămâne
prezentă toată viaţa noastră. Cum
să considerăm? Nu numai ca semnul
care mă face conştient că nu mai sunt reunit, ci
ca o datorie şi ca o şansă.
Din practica zenului am învăţat că acceptând
inacceptabilul, acceptând suferinţa ca suferinţă, se întâmplă
ceva care este de domeniul experienţei interioare. Nu este
masochism deşi uneori dă impresia aceasta. Numai
mergând până la capătul suferinţei poate omul să găsească,
în inima lui chiar, un diamant negru! Există
un mod de a accepta suferinţa care comportă în sine şansa
unei experienţe transcendentale. Obstacolul
pe cale devine astfel şansa de a trece pe un alt plan.
(Karlfried Graf Durckheim, Le CENTRE DE L'ETRE)
12 ianuarie 2009
În cele mai întunecate perplexităţi ale sale
şi din adâncul său,
sufletul îl întreabă pe Dumnezeu:
„Doamne, ce vrei?
Ce vrei de la mine?
Ce vrei să fac?
Cum ai vrea să descopăr ceea ce vrei de la mine?...”
La toate acestea, un singur răspuns:
„Te vreau”.
(Monseniorul Vladimir Ghika- Gânduri pentru zilele ce vin)
11 ianuarie 2009
Ia aminte, Cerul e o fericitã
descoperire.
(Monseniorul Vladimir Ghika- Gânduri pentru zilele ce
vin)
10 ianuarie 2009
Goethe a spus: „Dacă taci el
îţi va da ajutor”. Iar Meister Eckhart învaţă: „Numai
în tăcere îi comunică Dumnezeu sufletului cuvântul lui cel veşnic”.
Despre marele căutător S. Kierkegaard se povesteşte: „Cu
cât rugăciunea lui se cufunda în tăcere cu atât avea mai puţin
de spus. La sfârşit a devenit tăcut cu totul, sau mai
degrabă, ceea ce este mai opus discursurilor, a devenit un „ascultător”.
La început credea că a te ruga înseamnă a vorbi. Apoi a învăţat
că a te ruga nu înseamnă numai a tăcea, ci a asculta.
Mai exact: a te ruga nu
înseamnă să te asculţi pe tine însuţi vorbind, ci
înseamnă să devii tăcut, să rămâi tăcut,
să persişti în această tăcere(linişte)
până când cel care se roagă îl aude pe
Dumnezeu.”
(Karlfried Graf Durckheim, Le Japon et la culture du silence)
9 ianuarie 2009
Suferinta este [...] o vizitã a lui Dumnezeu;
un fel de sacrament nemaiauzit,
prin care Fiinta eternã vine la noi,
pe fondul unui neant, al unei absente,
în care privatiunea,
nu numai de un lucru, ci de un lucru iubit, posedat ori dorit,
înseamnã Dumnezeu si poate produce un har [...]
Este o vizitã, dar una misterioasã,
o vizitã a Fiintei supreme,
pãtrunzând în noi tocmai prin
acea împuţinare a fiintei noastre,
prin acea lezare a iubirii noastre...
(Monseniorul Vladimir Ghika, Gânduri pentru zilele ce vin)
8 ianuarie 2009
Nu, desigur, nu hotărât. Domnul
nu iubeşte şi nu propovăduieşte pustiul, pusta, tundra,
spinii, mărăcinii, scorpia, uscatul.
Ci strugurii, smochinele, pâinea, oul, peştele,
mierea, vinul vechi şi bun.
(N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi)
7 ianuarie 2009
Odată uitat centrul Fiinţei
lui esenţiale, omul devine încet-încet o cochilie goală.
Când plenitudine interioară tace el caută
zgomotul exterior
şi când pierde conştiinţa sursei lui profunde cade sub
dominaţia periferiei şi a scoarţei ei înăsprite.
Omul ajuns străin faţă de forţele
lui spirituale caută sensul
vieţii în siguranţă şi în bucuria eului său,
în excitaţiile de ordin secund şi în satisfacţia acestora.
Sau în excentricitatea intelectuală a unui
spirit cerebralizat, cu rădăcini uscate.
El fuge în afara lui şi a ritmului silenţios
al vieţii şi se refugiază într-o ordine de existenţă
sistematizată.
Vrând să asigure ceea ce este perisabil oricum,
pierde contactul cu imperisabilul din el.
Agitaţia superficială a unui „a apărea”
insignifiant acoperă vocea silenţioasă a Fiinţei.
(Karlfried Graf Durckheim, Le Japon et la culture du silence)
6 ianuarie 2009
Credinţa dă stabilitate
şi sens vieţii lăuntrice.
Omul credincios stă în preajma valorilor permanente;
este bun şi bogat.
Când trece peste el o încercare a vieţii nu
se năruie, ci creşte.
Omul credincios se aseamănă copiilor:
râde cu lacrimile pe obraz.
Încercare, luptă
şi bucurie.
(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate)
4 ianuarie 2009
Curajul...virtutea de fond...
Noi vorbim de blândeţea lui Isus
- arătând că a mers la moarte ca mielul la junghiere,
că a tăcut ca oaia când e tunsă –
şi enumerăm smerenia, bunătatea,
ascultarea.
Dar de o însuşire a sa – pe care trebuie
să fi avut-o de vreme ce a primit să moară de moartea înfiorătoare
de pe cruce – nu pomenim. Însuşirea aceea e curajul.
(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)
3 ianuarie 2009
Cred, Doamne,
ajută necredinţei mele îmi pare a fi, cum să spun?
Taina cea mai de taină a învăţăturii creştine,
noua învăţătură, şi într-un anume fel
pecetea darului Duhului sfânt.
(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)
2 ianuarie 2009
S-ar putea ca definiţia
eroismului şi sfinţeniei
să nu fie decât aceasta:
să faci imposibilul posibil.
(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)
1 ianuarie 2009
Cea mai bunã rugãciune
este
a trãi cum esti dator.
]
