Soeur Emmanuelle ((1908-20
octombrie 2008)
... la 16 noiembrie 2008 urma sã împlineascã
100 de ani...
Harul bătrâneţii şi al morţii
Când trăiam la Mokattam, un bidonvil de la periferia Cairo-lui,
mă sculam în fiecare zi la orele 5 dimineaţa pentru a
fugi la messă (liturghie) şi a primi Euharistia. Mă
hrăneam astfel din iubirea lui Isus şi, la rândul meu,
lăsam acest fluviu de apă vie să curgă asupra
anturajului meu. Era o debordare de bucurie divină! Iubirea
din inima lui Isus mă traversa. O primeam dimineaţa foarte
devreme şi nu mai aveam decât să o las să se reverse
de-a lungul zilei. Eu eram canalul.
În aceste zile ale bătrâneţii mele, interacţiunea
mea cu ceilalţi este, fizic, foarte limitată. Nu mai pot
să fiu activă aşa cum am fost altădată,
pentru că depind de butelia de oxigen şi de îngrijirile
care mi-au devenit indispensabile. Dar, unind suferinţele mele
cu suferinţele lui Hristos, trăiesc o legătură
de rugăciune foarte puternică cu umanitatea care suferă.
Continui astfel să fiu canalul iubirii şi fericirii divine.
Bătrâneţea este sărăcie lucie
prin excelenţă. Eu am avut naivitatea de a crede că
bătrâneţea nu mă va ajunge. Nu puteam să-mi
imaginez această oboseală care mă invadează
din cap până în picioare. Dependenţa măreşte
nevoia de ceilalţi, atunci când devine imposibil să faci
gesturile zilnice. Trebuie, atunci, să accepţi, minut
cu minut, această stare de incapacitate care creşte de
la o zi la alta. Intr-o lună ştiu că va fi mai dificil
încă decât astăzi. Este foarte dur. Niciodată n-am
trăit ceva atât de dificil. Dar, în acelaşi timp, recunosc
cât de salutar – şi chiar necesar, în cazul meu – este acest
lucru din punct de vedere spiritual. Încercarea bătrâneţii
mă degajează de o întreagă sarcină de ego,
împreună, bineînţeles, cu o suferinţă morală
care trebuie acceptată.
A mă abandona în mâinile lui Dumnezeu, aceasta
este calea mea pe moment. Până acum nu m-am abandonat. Mă
pasiona ceea ce făceam. Anii petrecuţi în bidonvil au
fost excepţionali. Mi-a fost dat să salvez copii de la
moarte. Este extraordinar. Cu toate acestea, ceea ce am îndeplinit
astăzi, în linişte şi recluziune, nu este mai puţin
pasionant.
Harul bătrâneţii este că ea ne ajută
să ne depăşim neantul. Ne atingem propriul neant
în zilele bătrâneţii noastre. În această experienţă
specială care mă readuce la sărăcia mea esenţială,
exemplul Caterinei de Sienna este o lumină de unde mă
inspir. Acum când eu nu mai sunt, mă sprijin pe Cel care este.
Am avut iluzia de a fi. Am trăit bucuria de a exista deplin,
reuşind aproape tot ceea ce am vrut, prin multă luptă
şi îndârjire. Aceasta a durat până în aprilie 2005. Aveam,
la acea dată, nouăzeci şi şapte de ani. Atunci
un mic calcul s-a instalat în canalul meu coledoc! Un fir de nisip,
şi ceea ce mi-a mai rămas din sănătate s-a prăbuşit.
A trebuit să învăţ să accept grăuntele
de nisip care m-a aruncat la pământ. La urma urmei, această
poveste a grăuntelui de nisip este foarte salutară. Chiar
dacă nu este uşor. A recunoaşte neantul din mine
cu seninătate, de dimineaţa până seara şi de
seara până dimineaţa, astfel este viaţa mea la cei
aproape o sută de ani.
Dacă n-aş fi avut niciodată nouăzeci
şi şapte, nouăzeci şi opt de ani, dacă
aş fi fost moartă acum, aş fi trecut pe lângă
experienţa neantului. N-aş fi putut să trăiesc
această abandonare totală în mâna lui Dumnezeu. Această
cădere într-o stare de bătrâneţe este, poate, unul
din cele mai mari haruri ale vieţii mele, pentru că acum
sunt în adevărul pur. Nu mă mai pot pretinde a fi sora
Emmanuelle, activă pe toate fronturile.
Totul este bine. Totul este frumos. Totul are lumină
pe pământ. Ajunge doar să fim atenţi. Suntem plini
de lumină. Sufletul nostru este inundat de lumină. Această
lumină are niveluri. La nouăzeci şi nouă de
ani este evident că nivelul meu este ridicat comparativ cu
trecutul. Pentru că există astăzi în mine mai multă
iubire de dat şi de primit. Mulţi oameni trăiesc
iubire şi lumină fără să ştie. A trăi
iubire nu înseamnă că facem lucruri extraordinare. Punem,
pur şi simplu, în viaţa fiecărei zile, o blândeţe
care intră în inima celor pe care-i întâlnim. Această
blândeţe vine de la Dumnezeu şi trebuie, la rândul nostru,
să o transferăm fraţilor şi surorilor noastre.
Cine eliberează lumina la nouãzeci şi
nouă de ani, când ea nu a strălucit până acum? Nu
am decât un singur răspuns. Este rugăciunea. În bidonvil
nu găseam timp suficient pentru a mă opri, a face linişte,
a intra mai adânc, a coborî în sufletul meu şi al altora pentru
a-L găsi acolo pe Dumnezeu şi iubirea. Aveam prea puţin
timp pentru a mă ruga. Eram, tot timpul, înşfăcată
de acţiune. Seara încercam să am o oră de rugăciune.
Adeseori adormeam, pentru eram prea obosită. Rugăciunea
nu-mi lipsea. Exista împărtăşania în fiecare dimineaţă.
Încercarea de a face un serviciu, ajutându-l pe fiecare după
nevoile lui, îi dădea vieţii mele o fecunditate spirituală.
Eram mulţumită. Astăzi, rugăciunea îmi deschide
un nivel de profunzime pe care nu-l bănuiam.
Fie că trăiesc, fie că mor, îmi este
egal. Toate sunt bune. A trăi este frumos. A muri este frumos.
Zic: „Mulţumesc, Dumnezeule, pentru viaţă.” Zic:
„Mulţumesc, Dumnezeule, pentru moarte.” Nimic nu mai îmi lipseşte
acum. Nu ţin la nimic de pe pământ. Totul trece. Pe pământul,
totul se duce. Viaţa este o trecere spre eternitate, eu merg
spre cer. Mă apropii de eternitate.
Îi mulţumesc neîncetat lui Dumnezeu. El a îngăduit
să ajung la cel de al sutălea an al meu şi să
am întotdeauna o impresie de viaţă profundă, în ciuda
încercării vârstei şi datorită acestei încercări.
Viaţa mea îmi pare a deveni tot mai supranaturală, tot
mai unită cu Dumnezeu , aspirând tot mai mult la iubirea Lui,
respirând-o şi expirând-o. Este incredibil de frumos.
Mă pregătisem pentru moarte, nu pentru
bătrâneţe. Îmi imaginam că moartea urma să pună
un punct final unei vieţi pline şi active. Că va
fi ca finalul unei curse nebuneşti. Că mă voi arunca
direct în braţele Domnului, lăsându-mă invadată
de viaţa lui, într-o interioritate de iubire reciprocă.
Nu este aşa. Ştiu acum că trebuie să aştept
acest ultim moment. Am nevoie să trec prin încercarea marii
bătrâneţi. A accepta preliminariile morţii, cu slăbiciunea
fizică, dependenţa. Moartea mea este aproape. Mă
pregătesc să mor favorizând ceea ce este prioritar pentru
răgazul de timp care îmi rămâne de trăit. Este o
etapă importantă care îmi este dată pentru o repunere
în ordine interioară înainte de a mă prezenta înaintea
Domnului. El nu mă va întreba ce loc am ocupat în sondaje,
nici câte cărţi am vândut!
Moartea mă face să cânt în inima mea. În
clipa în care mă apropii de eternitatea eternităţii,
văd moartea asemănătoare mişcării unui
copil care se aruncă în braţele tatălui lui. Mă
reaşez în acest adevăr esenţial al încrederii mele
în Domnul. Sunt fiica lui. M-am născut şi voi intra în
moarte prin această legătură filială iubitoare
care mi-a traversat întreaga viaţă. Mă pregătesc
să trăiesc întâlnirea filială cu Domnul meu. Iubirea
, într-o faţă către faţă de eternitate.
În sfârşit.
(Aceste meditaţii fac parte din volumul: „Mille
et Un bonheurs”.
Textul original în franceză se găseşte în revista
Le Chemin, nr.80, 2008,
traducerea îmi apartine, VJ )
Cine este Soeur Emmanuelle (aici)
si alte fragmente traduse pe site:
(aici)
|
