[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]


Anne Ancelin Schützenberger
nãscutã în 1919 la Moscova, de nationalitate francezã, psiholog, psihoterapeut, profesor emerit, printre fondatorii psihodramei, întemeietoare a psihogenealogiei.
Tocmai a mai publicat o carte, 1 septembrie 2013, la cei aproape 95 de ani:
http://www.amazon.fr/gp/product/2228909556/ref=ox_sc_act_title_2?ie=UTF8&psc=1&smid=A1X6FK5RDHNB96

Fragmente traduse în româneste din aceastã carte aici

Mai multe informatii pe site-ul dedicat
:
http://www.anneschutzenberger.com/


Alte fragmente pe acest site traduse din scrierile lui Anne Ancelin Schutzenberger:
aici
aici si aici si aici si aici


Le plaisir de vivre
carte scrisã la 92 de ani...

Ce este aşadar serendipitatea?

Cred că acest fenomen al serendipităţii se află la punctul de întâlnire al mai multor elemente sau forţe ca prezenţă.

Convingerea că lumea este amicală şi primitoare şi vă va oferi soluţii şi răspunsuri de care aveţi nevoie la momentul în care aveţi nevoie de ele: „Bateţi şi vi se va deschide, cereţi şi vi se va da”, spunea deja Biblia.

Şi această viziune pozitivă a unei lumi conviviale şi primitoare – sau a unei graţii – ne ajută deja să trăim mai bine şi ne permite adesea să reacţionăm altfel şi mai bine şi să „scăpăm” în situaţii disperate.

Este o stare de conştienţă şi de vigilenţă (sau de atenţie plutitoare, spunea Freud) care permite să vedem şi să remarcăm în treacăt ceva de care avem nevoie şi pe care nu-l căutăm în acel moment, nici în acel loc. Şi care permite să găsim ca din întâmplare ceea ce aveam nevoie sau doream, lucruri importante, vitale, de ajutor sau pur şi simplu utile. Ca, de exemplu, a găsi din întâmplare, în treacăt, reasortarea unei haine uzate dar îndrăgite, regăsirea „sulului de argint”, găsirea unui loc de parcare exact în locul unde ne ducem, găsirea unui taxi care debarcă pasageri exact în faţa porţii noastre într-o zi de ploaie şi de avion pentru a prinde cursa, găsirea unei cărţi epuizate în vitrina unui comerciant, în trecere, într-un taxi care merge la aeroport, pe o stradă necunoscută… reasortarea din prima privire, fără a căuta, piesei lipsă din puzzle, fără a şti măcar ce este un puzzle… găsirea „scrisorii furate” în vechiul plic murdar de pe şemineul hoţului („Scrisoarea furată” de Edgar Poe)…

Serendipitatea, este mai mult şi altceva decât „baraka” sau întâmplarea, sau sincronie, sau noroc, sur numai o pură coincidenţă corp-spaţiu-timp-vigilenţă. Ea se situează între întâmplare şi necesitate, între nădejde pierdută şi speranţă, credinţa cărbunarului, naivitatea copilului şi perspicacitate.  

Acest concept de serendipitate este important, cred eu, din mai multe motive.

Ea este o punte între creierul drept şi creierul stâng, între raţiunea rezonabilă, care raţionează, şi intuiţia creatoare, şi perspicacitate, şi ne scoate din „sau, sau” reductor între logică şi afectiv, şi din „cogito ergo sum” al lui Descartes, pe care Lacan îl interpreta cu un mic schimb de punctuaţie, astfel: „Gândesc: deci sunt”, adică „eu nu sunt – nu exist – decât atunci când gândesc” – uitând puntea dintre cele două emisfere, şi faptul că omul este un tot.

Este o punte între litere, arte şi ştiinţe.

Acest termen de serendipitate dă un nume la ceva remarcabil şi remarcat de artişti, de fizicieni, de psihanalişti, de poeţi, câţiva psihosociologi, câţiva cercetători. Sperăm ca cercetările transdisciplinare vor ajunge să explice acest concept ştiinţific, plecând de la psiho-neuro-imunologie, în legătură şi cu neuroştiinţele, fizica şi creativitatea.

Serendipitatea face legătura între corp-spaţiu-timp, între trecut, legendele lui, cultură şi prezentul, şi cercetările de vârf în curs.

În sfârşit, detaliile poveştii în sine sunt importante. Această poveste[i] care a traversat secolele este poate un simbol util al propriilor noştri dragoni şi al trapelor (capcane), al importanţei culturii şi al unei bune formări, a proiectelor noastre educative, a ceea ce încercăm să facem sau am făcut din universitatea noastră, şi speranţa noastră că studenţii noştri au un cap atât bine făcut cât şi plin, şi că îşi dezvolte curajul şi „intuiţia” lor.

 

Hardiness
(din capitolul Eu cred tot timpul în Moş Crăciun)

Mulţi oameni, dintre care fac şi eu parte, care lucrează cu (pacienţi suferinzi de) cancerul operează într-o reţea de psiho-neuro-imunologie, devenită o ştiinţă interdisciplinară.

Oamenii de ştiinţă au creat un termen nou. Ei au făcut cercetări asupra supravieţuitorilor din catastrofe şi a supravieţuitorilor din boli foarte grave. Primii asupra cărora s-au făcut cercetări au fost supravieţuitorii americani din lagărele japoneze. Cercetătorii, continuând lucrările lui Suzane Kobasa, au inventat termenul de hardiness,plecând de la hard, care vrea să spună „ferm, tare, solid” . Ei au demonstrat că oamenii care se vindecă cel mai bine de cancer în fază terminală sunt cei care ştiu să pună limite clare şi ferme faţă de cererile anturajului lor.

Persoanele care au hardiness au un anumit număr de calităţi, în sensul manierei de a fi. Când li se întâmplă un eveniment prea dificil, ele nu spun: „Dumnezeule, viaţa este groaznică.” Ele îşi spun în interior: „Este un eveniment dificil. Voi vedea cum să ies de aici.” La acel moment, ele suferă de durere, de frig şi de foame, ca şi celelalte, dar ele iau de asemenea distanţă pentru a se privi trăind situaţia, ca pe o provocare de surmontat, o încercare, o aventură. Ei sunt, de asemenea, oameni care cred în ceva şi care cred în ei înşişi. Nu este vorba aici nici de distanţare, nici de înălţare, nici de trufie, nici de duritate, nici de atitudine depărtată, sau stoică, sau aşa-zis aristocratică… Poate un fel de punere la distanţă, o protecţie de sine şi de ceea ce este esenţial, şi pare just sau injust.

Eu cred că eu am puţin din această calitate, eu nu spun: viaţa este groaznică. Eu spun: este interesant de văzut ce se va întâmpla. Am avut o mare discuţie cu nepoţii mei care, cei mai mari, nu mai cred în Moş Crăciun. Eu, în ce mă priveşte, continui să cred în Moş Crăciun. Deoarece pentru mine miracolul, şansa unei întâmplări fericite, se întâmplă necontenit. Cred că multe lucruri se întâmplă pentru că credem în ele. Şi pentru că credem în ele, suntem capabili să le vedem atunci când survin.

Atunci, suntem disponibili pentru viaţă, pentru realitatea aşa cum este (şi nu aşa cum obişnuim să o vedem, sau aşa cum ne aşteptăm să o vedem), pentru neobişnuit şi pentru şansă, pentru intervenţia „bunului daimon”. Învăţăm în adolescenţa noastră, în scutism (cercetăşie), să fim mereu pregătiţi.

„Be prepared”, cum spunea Baden Powell. Suntem, de asemenea, capabili să credem că ceva de bine şi interesant de văzut şi privit cu precizie, cu toate detaliile minore chiar, poate să se petreacă… Prin „deschidere de spirit şi perspicacitate”, şi sesizând oportunitatea, facem să se întâmple „predicţia pozitivă”, „efectul Pygmalion”. Am putea spune şi că este definiţia celor care vor supravieţui în pofida a orice, potrivit lui J.-L. Moreno („Who shall survive?”)  

Pasteur amintea că şansa favorizează spiritele pregătite, adică cele care sunt realmente pregătite. Cei trei prinţi din Serendip sunt un bun exemplu pentru aceasta.

Be prepared!

(pag.105-106)

Secretele serendipităţii

Poveştile şi legendele au fost dintotdeauna purtătoare de metafore şi de sens simbolic ascuns – ceea ce şi face farmecul lor şi explică de ce se perpetuează ele de-a lungul secolelor, transmiţând aspiraţia omului spre înţelepciunea interioară.

De altfel, copiii înţeleg aceasta în mod intuitiv, şi aceasta îl încântă şi pe copilul din adultul care suntem fiecare din noi.

Vom încerca să înţelegem, plecând de la povestea celor trei prinţi din Serendip, secretul serendipităţii, adică importanţa întâlnirilor fortuite fericite şi benefice, şi faptul, darul de a sesiza şansa în treacăt, când o percepem şi când soluţia vi se oferă, ca din întâmplare…

De fapt, bătrânul rege din Serendip le cerea celor trei fii ai lui să-i aducă secretul învingerii dragonilor care îi izolau şi ameninţau ţara. Acest secret era înscris într-un pergament ascuns într-un sul de argint, aflat în posesia unui bătrân cerşetor care străbate lumea cea mare în lung şi în lat, şi care îşi transforma adesea aparenţa, devenind uneori o pasăre albastră strălucitoare.

Acest fel de „căutare a Graalului” este presărat cu dificultăţi şi întâlniri întâmplătoare şi cu coincidenţe, curse şi obstacole pe care tinerii prinţi (care călătoresc incognito, adică fără a se bucura de statutul lor, şi nici de avantajele lor sociale) le surmontau prin simţul lor de observaţie, prin sagacitatea (perspicacitatea) lor, prin reacţia lor imediată şi prudentă, care îi făcea să găsească, ca prin şansa unei întâmplări fericite, ceea ce aveau nevoie pentru a scăpa, şi, mai ales, pentru a o ajuta pe văduvă şi orfan, pe nevoiaşul şi pe fata în situaţii disperate.

Datorită simţului lui ascuţit de observaţie a semnelor şi a comunicării non verbale, cel mai mare dintre prinţi găseşte cămila chioară a unui caravanier persan, fapt ce îl aduce, după un quiproquo aproape mortal, să fie invitat tocmai de împăratul Persiei. Acesta tânjea de iubire după o frumoasă fată sălbatică alungată din faţa lui, Delirama, pe care o trimisese înapoi într-un moment de mânie, din cauza lipsei ei de etichetă…

Dejucând un complot (datorită, şi aici, sagacităţii şi simţului lui de observaţie al comunicării non verbale), prinţul cadet (al doilea născut) din Serendip îi salvează viaţa împăratului, care îi oferă drept recompensă mâna fiicei sale, prinţesa cea frumoasă. El îi cere de asemenea să nimicească o apariţie malefică a unei „mâini înspăimântătoare” ameninţătoare şi să-i găsească şi să-i aducă „oglinda de dreptate” păzită de regina Parvathi. Cei trei prinţi merg aşadar în Indii, în împărăţia acesteia. Acolo, cel mai tânăr dintre prinţi opreşte apariţia mâinii răufăcătoare care apare pe cer, ridicând mâna dreaptă. Regina îi invită pe prinţi la palat şi le cere explicaţia gestului lor simbolic.

Ea le povesteşte viaţa ei şi problemele ei, tristeţea de a-şi fi pierdut sora cea mică Palmini, furată, răpită în copilăria lor. Încă o dată, prinţii o găsesc pe această soră, printr-o nouă întâmplare de întâlniri şi observaţii, de şansă şi sagacitate, şi îi vor salva viaţa în cursul unui cutremur de pământ urmat de un incendiu, care distruge satele.

În faţa atâtor nenorociri, cei trei prinţi plâng cu lacrimi de compasiune.

Acea soră răpită, prinţesa Palmini, se dovedeşte a fi preaiubita pierdută a împăratului, sărmana Delirama (mister pe care ei îl descoperă tot prin întâmplare, observaţie şi sagacitate. Ei o readuc pe fată împăratului, fapt ce îi redă acestuia sănătatea.

Continuându-şi căutarea şi drumul, prinţii găsesc în cenuşa de pe urma incendiului sulul de argint, ce conţine textul secret dar care a fost aproape cu totul ars în dezastru. Au rămas lizibile doar versurile pe care le cunoşteau deja. Disperaţi pentru că nu găseau decât cenuşă, prinţii ajung să remarce o pasăre albastră cu ochi de argint care ţine în cioc sulul de argint plin cu lacrimile lor de compasiune pentru cei nevoiaşi şi deznădăjduiţi… înainte ca aceasta să dispară în ceruri.

Cei trei prinţi se întorc în insula din Serendip, lângă tatăl lor grav bolnav, mâhniţi pentru că şi-au ratat misiunea.

Ei află atunci că dragonii ameninţători au fost învinşi de lacrimile lor de compasiune, pe care o pasăre albastră le vărsa, dintr-un cilindru de argint, asupra valurilor şi dragonilor, la momentul potrivit.

Să remarcăm şi calitatea de inimă şi de compasiune a prinţilor.

Remarcăm, bineînţeles, înlănţuirea de coincidenţe şi de întâlniri întâmplătoare fericite, sincronia evenimentelor, în această poveste a celor trei prinţi din Serendip, coincidenţe şi întâlniri care punctează viaţa în general – dar ei sunt foarte atenţi la toate acestea şi reacţionează imediat şi cu sagacitate, ceea ce le permite să salveze multe vieţi şi să ajute mulţi oameni, rezolvându-le problemele vitale.

De fapt, căutăm departe ceea ce avem deja sau cunoaştem deja.

A numi, împreună cu Jung şi Pauli, acest fenomen drept „conexiuni acauzale” este important, dar a le numi doar este insuficient pentru a le explica.

De unde interesul pentru dezvoltarea cercetărilor cu privire la serendipitate, sincronie, coincidenţe, factorii omişi în medicină. Vedem chiar în ştiinţele exacte un interes recent pentru serendipitate.

Descoperirile ştiinţifice sunt adesea datorate în parte hazardului şi şansei cât şi deschiderii de spirit şi serendipităţii.

Dar să reluăm basmul lui Horace Walpole, căci multe detalii pot fi aplicate formării şi învăţământului şi pot pune în evidenţă aspecte ascunse ale serendipităţii.

A fot odată…

(pag. 20-23)

Boala nu vine la întâmplare

Un lucru este esenţial: trebuie să înţelegem cum survine boala şi să ne dăm seama că ea nu vine la întâmplare, accidentul nu se produce la întâmplare.

Dacă luăm în considerare viaţa oamenilor în ansamblul ei: contextul familial, contextul social şi profesional, şi chiar situaţia economică, evenimentele importante din viaţa bolnavilor, ne dăm seama că boala loveşte la un moment crucial, un moment cheie, sau adeseori ea poate fi trăită de către bolnav ca cel mai bun răspuns posibil la o situaţie inextricabilă din punct de vedere profesional sau familial sau personal, fie un moment „istoric” important din istoria familială de mai multe generaţii, ca aniversarea, în aceeaşi zi, a unei maladii sau a morţii unui părinte sau a unui frate sau bunic – adică boala „ţinteşte” adesea la aceeaşi vârstă, la aceeaşi dată (adesea chiar în aceeaşi zi) sau la aceeaşi vârstă a copiilor, a lucrurilor care s-au petrecut în familie, cu una sau două generaţii înainte. Este o perspectivă transgeneraţională, sistemică şi psihanalitică.

Este adevărat pentru boală, dar şi pentru accident sau chiar moarte.

[…]

Este ca şi un „punct de umplere” (point de capiton, fr), potrivit expresiei lui Jacques Lacan, care reuneşte mai multe puncte ale inconştientului ca firul de capiton (fr., ?) al unui fotoliu – aici între incontientul individual şi familial, co-conştientul şi co-inconştientul grupului familial, potrivit lui J.-L. Moreno.

Loialitate familială inconştientă care repetă, punctându-le, şi reamintind un incident (maladie, accident, moarte, căsătorie), un eveniment familial ancorat în inconştientul individual sau familial – transgeneraţional adesea.

Se lucrează adeseori cu bolnavul sensul vieţii lui plecând de la o cercetare asupra evenimentelor de viaţă marcante sau stresante şi a unui arbore genealogic complet.

Se vede foarte adesea că boala răspunde unei „nevoi psihologice personale”. Dacă reuşim să o „punctăm” înainte de a fi fatală (adică înainte ca moartea să lovească) găsim adeseori un mijloc de a demonstra şi a vedea împreună cu bolnavul repetarea, dorinţa de boală sau de moarte. Vedem împreună cu el dacă nu există un mijloc „mai economic” decât boala gravă, sau chiar moartea, pentru a rezolva problema sau pentru a-şi arăta fidelitatea faţă de un membru al familiei lui sau faţă de ascendenţa familială, sau pentru a-şi „plăti datoria” faţă de familie sau a egaliza „cartea cea mare de socoteli a familiei”.

Reluăm un citat din Georges Fourest, autorul cărţii La Negresse blonde: „Spitalul este hotelul de trei stele al săracului.”

Mulţi dintre noi trăiesc într-un context personal, familial, social, economic dificil: adesea, singurul mijloc de a face haltă şi a ne trage suflul, pentru a spune „stop” şi a avea un moment de răgaz, este acela de a cădea bolnav. Nu este foarte sănătos, dar în orice caz este ceva uman şi frecvent. Dacă oamenii ar putea să-şi lase lucrul, chiar şi fără a fi plătiţi, sau pur şi simplu să-şi ia trei sau opt zile, două sau trei luni de concediu pentru a respira, ar exista mai puţin deficit pentru Asigurarea socială decât pentru toate acele „concedii medicale” care sunt singurul mijloc pentru salariatul istovit sau pentru mama de familie sleită de puteri de a se odihni. Dar oamenii serioşi nu îşi permit să rămână acasă, ei cad realmente bolnavi şi au adesea boli grave.

Boala nu loveşte la întâmplare. Holmes şi Rahe, de la universitatea Harvard, au studiat legătura dintre „evenimentele de viaţă” şi boală. Li se cere bolnavilor să vadă evenimentele dificile din viaţa lor, din ultimele 6 luni până la 18 luni: moartea apropiaţilor, divorţul, rupturi şi separaţii, un control fiscal, un împrumut peste posibilităţile lor, şomajul, trecerea la pensie, un accident de maşină, copii care părăsesc casa…

Orice schimbare, orice „eveniment de viaţă”, fericit, tragic sau dificil, necesită un efort de adaptare al organismului. El „trage” asupra „capitalului de adaptare” posibil şi este deci un „factor de stres”. Dacă dăm 100 de puncte pentru moartea unui apropiat, 50 pentru un divorţ, 30 pentru o naştere în cămin, 45 pentru o trecere în pensie, 15 pentru sărbătorile de Crăciun etc se apreciază că pe ansamblul celor care au totalizat 200 de puncte în an, o jumătate (49%) au o boală gravă sau un accident (dar jumătate scapă cu bine).

Dacă am şti să gestionăm elementele de stres pe care le reprezintă schimbările şi evenimentele de viaţă importante, am evita de multe ori să fim bolnavi sau să avem un accident. Există deci un aspect preventiv al luptei contra bolii şi pentru a fi, a rămâne sau a redeveni sănătoşi.

De fapt, putem vindeca boala şi adesea putem întoarce cursul fatal al unei boli dacă găsim un mijloc de a gestiona stresul şi a face faţă evenimentelor de viaţă, acordând suficient timp şi ajutor pentru a le face faţă, trăindu-le altfel, printr-un recadraj, luând recul sau îndepărtându-ne de sursa de tensiuni.

Maladia nu survine oricând şi cursul ei nu este ireversibil.

Se ştie astăzi că cancerul nu este o maladie unică, dar că există maladii canceroase, cu cauze multiple, care se pot cumula. Factorii care pot contribui la cancer includ predispoziţii genetice, expunerea la cancerigene, răspunsul personal la stres.

Odată cancerul declarat şi detectat, tocmai prin gestiunea stresului şi înţelegerea situaţiei şi prin a se ocupa de ea, poate bolnavul  să acţioneze în mod eficace.

(pag 189-193)

Pentru a vrea să ne vindecăm, trebuie să putem să vrem

Pentru a vrea să ne vindecăm, trebuie să putem să vrem

În optica mea de muncă contextuală, boala se înscrie în trei serii de situaţii: cea legată de o supradoză de stres (în legătură cu evenimente obiective dificile – şi care diminuează aşadar imunitatea şi rezistenţa la microbi, viruşi), cea legată de evenimente familiale transgeneraţionale (lucruri non  spuse, secrete de familie, morţi, în condiţii inacceptabile de către familie, cu o „fantomă” care îşi face apariţia) şi cea legată de o expunere la produse toxice.

Există, de asemenea, şi evenimente exterioare majore care provoacă morţi, accidente, maladii, ca războaiele, bombardamentele, bolile profesionale. Dar, chiar şi la Hiroşima au fost câţiva supravieţuitori, şi chiar şi în situaţii de morţi imputate sau imputabile substanţelor toxice, nu toţi muncitorii din laboratorul sau atelierul respectiv au murit. Deci, există un factor personal care poate explica supravieţuirea sau boala, şi asupra acestui factor vom acţiona pentru a spori şansele de vindecare.

Există aşadar supra-determinare, aceşti trei factori putând să se cumuleze.

Pentru a ne vindeca trebuie să vrem să ne vindecăm şi pentru a vrea să ne vindecăm, trebuie să putem să vrem să ne vindecăm, adică să găsim suficiente resurse în sine şi în anturajul nostru pentru a face faţă maladiei, dar şi stresului existenţei, şi să putem găsi aceleaşi avantaje ca şi cele procurate de boală, sănătoşi fiind însă.

Cu cât stăm mai mult alături de oameni bolnavi – şi chiar foarte grav bolnavi -, cu atât ne dăm seama că mulţi au dorinţa să rămână bolnavi „pentru a avea vacanţă”, sau pentru a avea posibilitatea să nu rezolve problemele dificile pe care le au de rezolvat, sau pentru a putea evita confruntarea cu un examen, cu un divorţ, cu o separe, cu o muncă, cu o scadenţă, cu un eşec…

Bine înţeles, nu întotdeauna este cazul de fugă inconştientă în boală sau moarte, dar există adesea avantaj pentru bolnav să aibă (şi să încaseze) beneficiile secundare ale bolii, şi nu numai catastrofa şi necazurile, suferinţa bolii.

Este, de asemenea, important, pentru bolnav, să vadă în ce măsură maladia gravă, dacă lucrăm, aşa cum fac eu, într-o perspectivă trans-generaţională, se înscrie într-o suită de evenimente previzibile şi repetitive din generaţie în generaţie. Pentru a face aceasta ne sprijinim pe genosociogramă_ i se cere bolnavului să-şi facă arborele genealogic, înscriind în el evenimentele de viaţă importante ale familiei lui: mariaje, naşteri (inclusiv eventualele avorturi), morţi, boli, accidente, cazuri de viaţă civilă, care locuiesc sub acelaşi acoperiş şi care pleacă (sau fuge) departe, date, legături şi reţele afective, configuraţii repetitive ca, de exemplu, căsătorii, copii crescuţi de bunică).

În genosociogramă, se ia în considerare legătura eventuală dintre boală, accident, moarte, naştere etc din familie. Se constată atunci că totul se petrece  ca şi cum accidentul, boala sau chiar  moartea lovesc adesea pentru a „puncta” o aniversare. O aniversare de dată (aceeaşi dată) sau o aniversare de vârstă (aceeaşi vârstă sau copii de aceeaşi vârstă).

Am citat mai sus cazul lui Colette, care „făcuse” un cancer exact la vârsta la care bunica sa avusese un cancer.

Boala apare adesea la un moment crucial în istoria familiei, pe mai multe generaţii sau în istoria individului.

Putem să ne punem problema copiilor atinşi de maladie gravisimă. În experienţa mea, mulţi copii bolnavi, leucemici, sunt „copii de înlocuire”, adică au fost concepuţi, voluntar sau involuntar, pentru a înlocui în familie un copil mort cu un an înainte de naşterea lor.

Copilul de înlocuire este adesea un copil special, asupra căruia familia proiectează moartea şi căruia îi este dificil să trăiască pentru sine, întrucât este confundat, în mod inconştient, cu copilul mort, al cărui loc este la cimitir. La naşterea lui, acest copil este marcat în imaginarul familial de moarte. Nu înseamnă că o familie numită normală atunci când are mai mulţi copii, este realmente normală şi că toţi copiii sunt la fel, concepuţi şi crescuţi în acelaşi mod.

Fiecare copil ocupă în constelaţia copiilor (fratrie, fr) un loc particular: este născut la un moment dat al vieţii cuplului şi al istoriei familiale. Părinţii cred în mod greşit că ei sunt la fel cu toţi copiii lor.

Prima oglindă a copilului este ochiul mamei şi dacă mama este depresivă, tristă sau în doliu, atunci când copilul este mic, această tristeţe îl marchează. Uneori el devine „răţuşca cea urâtă”. Când doliul nu a fost făcut de către mamă sau de către părinţi, copilul se identifică cu mortul – adesea până la a fi pe punctul de a muri -, dacă nu ajunge să se revolte contra mortului şi să se demarcheze de el. Este ceea ce a făcut Salvador Dali prin raport cu fratele lui mai mare, care se numea şi el Salvador.

Copilul de înlocuire nu înlocuieşte întotdeauna un copil mort de tânăr. Adesea el repară un avort. Viaţa copilului reparator este adesea dificilă.

Acest copil înlocuieşte adesea un părinte sau un prieten mort şi în mod frecvent îi poartă  prenumele (Salvador Dali, Vincent Van Gogh) sau un prenume expresiv (Sylvie= „s’il vit” [dacă trăieşte] sau René= “re-ne” [renăscut])

Henri Colomb a studiat, la dakar, mitul „copilului care pleacă şi revine”. Este vorba de credinţa că în cazul de morţi de copii, într-o familie, este vorba de fapt de moartea unui acelaşi copil, copilul Tji: da pa xer, din tribul Serer (Senegal). Pentru acest trib, este un copil care decide să nu rămână într-o familie în care există mai mulţi morţi, şi care le seamănă – şi care moare atunci când doreşte el; este, de asemenea, un copil care cunoaşte tot din familie, care poate alege să plece sau să revină (să se nască) şi poate uneori să decidă să rămână (în viaţă). Dar acest coplil nu încetează să existe atunci când pleacă (moare) şi poate să facă aceste plecări şi veniri de mai multe ori. La (cei din tribul) Wolof, copilul Nit-Ku-Bon poate „pleca” (muri) în fiecare clipă, căci este un copil care nu este al nimănui (non dorit?),nicăieri înscris în ascendenţa familială şi care este „particular”, fragil şi grav, „dar care ştie tot ce se petrece”. I se întâmplă să moară brusc, dar uneori rămâne în viaţă.

A lupta activ contra bolii

Să vrem să ne vindecăm! Să luptăm activ contra bolii, cu o alianţă între munca celor care tratează (medici, infirmiere, kinesiterapeuţi…) şi cea a celui tratat (bolnavul ca partener activ). Să amintim punctele principale: să-l învăţăm pe bolnav să recapete speranţa, să trăiască pentru sine, să-l învăţăm să identifice şi să-şi gestioneze stresul, să facă relaxare, sport, exprimare fizică, să vadă beneficiile secundare ale bolii lui, şi chiar ale morţii lui, să-şi creeze o reţea de susţinere, să se „vizualizeze” vindecat, simţindu-se bine şi ducând o viaţă agreabilă, să-şi facă plăcere… trăind.

Mai întâi trebuie identificat stresul pentru a-l putea gestiona (analizând cum reacţionăm la stres prin „politica struţului”, alcoolism, ciocolată, drog, ţigarete, boală sau sport, yoga, terapie, psihoterapie) şi „surmontarea resentimentului”.

Una dintre problemele de care ne lovim este cea a non-dorinţei de a trăi. Unii bolnavi nu au, sau nu mai au, „raţiuni de a trăi”, nici gust pentru viaţă. Putem încerca să-i ajutăm să-şi recreeze o reţea de susţinere, să-şi facă mici plăceri în cotidian şi să trateze această situaţie ca pe o depresie şi să-i sfătuim să înceapă o psihoterapie.

În această optică de luptă contra maladiei, suntem mereu în autenticul sentimentelor. Încercăm în acelaşi timp să ne păstrăm speranţa, să vrem să trăim şi să ne vindecăm, dar şi să rămânem realişti, şi deci să fim conştienţi că suntem muritori şi să luăm în seamă gravitatea bolii, angoasa de moarte şi anxietatea incertitudinii situaţiei.

Este fundamental pentru bolnav să-şi exprime sentimentele şi să fie ascultat. Este important pentru el să înveţe să trăiască o viaţă mai bogată şi să-şi ia dreptul de a se afirma şi de a fi el însuşi. Ţine de rolul nostru (al celor care tratează) să-l autorizăm să fie ceea ce este şi ceea ce are dorinţa să fie pentru a avea dorinţa de a trăi şi de a fi.

Cancerologia clasică vindecă cancerul – toate cancerele reunite – în proporţie de 48 până la 49,5 % din cazuri fără să ţinem seama de persoană şi adesea fără ca bolnavul să ştie.

Dacă îl ajutăm pe bolnav să spere, dacă îl ajutăm să-şi mobilizeze potenţialul de viaţă şi energiile sale, dacă stabilim legătura dintre maladie şi stres, dacă îi învăţăm pe oameni să-şi gestioneze stresul, să-şi creeze o reţea de susţinere, o reţea afectivă care îi va ajuta să aibă un moral mai bun, să facă faţă situaţiei şi sentimentelor lor, dacă susţinerea este adusă de mediul lor, de prietenii, colegii, vecinii, personalul medical, atunci se poate trece de la 46 la 49% de vindecări la puţin mai mult, să zicem 50 sau 51%.

Terapeuţii, lucrând altfel, de o manieră mai globală, pot ameliora puţin statisticile medicale şi pot ajuta câţiva bolnavi în plus.

Acest lucru se face observând şi ascultând bolnavul, ascultând cu adevărat „cu cea de-a treia ureche”, şi tratând persoana întreagă şi nu numai bolnavul, permiţând persoanei să fie pe deplin, să se „realizeze”, să se  „actualizeze”.

Ceea ce este totuşi foarte important!

Acest gen de abordare ajută la vindecare, dar bineînţeles nu este un panaceu şi nu este decât un punct în plus în abordarea globală a fiinţei..


(pag. 193-199)

Sursa: trad. din volumul Anne Ancelin Schützenberger - Le plaisir de vivre, Ed. Petite BibliothequePayot



[i] Este vorba de povestea celor trei prinţi din Serendip care stă la baza conceptului de serendipitate.

Sper că în curând să traduc şi partea respectivă.

 


Salt la inceputul paginii