Anne Ancelin Schützenberger (1919-2018)
nãscutã în 1919 la
Moscova, de nationalitate francezã, psiholog, psihoterapeut,
profesor emerit, printre fondatorii psihodramei, întemeietoare
a psihogenealogiei.
Tocmai
a mai publicat o carte, 1 septembrie 2013, la cei aproape 95
de ani:
http://www.amazon.fr/gp/product/2228909556/ref=ox_sc_act_title_2?ie=UTF8&psc=1&smid=A1X6FK5RDHNB96
Fragmente traduse în româneste
din aceastã carte aici
Mai multe informatii pe site-ul dedicat:
http://www.anneschutzenberger.com/
Decedatã în 23 martie 2018,
la aproape 99 de ani...
In memoriam
Anne Ancelin Schutzenberger s-a stins din viatã în
23 martie 2018, cu câteva zile înainte să împlinească
99 de ani.
Si-a întâlnit asadar înaintasii sãi
- spun cei de la Psychologies apropo de numele cãrtii
binecunoscute Aie, mes aieux !
În româneste este tradusã de cãtre
editurile: TREI si Filobia.
Tot la Filobia este tradusã si cartea lui Patric van
Eersel: Mã dor strãmosii.
Omagiul adus fondatoarei psihogenealogiei
de către psihanalistul si eseistul Bernanrd-Elie
Torgemen apărut pe site-ul ://www.psychologies.com,
mai exact aici : http://www.psychologies.com
Anne Ancelin Schutzenberger, zburdalnică
până la sfârşit, ne-a părăsit tocmai înainte
de împlinirea celor 99 de ani ai săi. Eu nu vă voi
vorbi despre cercetările şi lucrările ei, nu
aveţi decât să-i citiţi opera, începând, bineînţeles,
dacă nu aţi făcut-o, cu eseul său de trezit
morţii, « Aie, mes aieux ! »
Eu, în ce mă priveşte, vă
voi vorbi despre marea doamnă. De o exigenţă
teribilă pentru ea însăşi şi pentru « oamenii
ei de casă », Anne ştia să comande, dar
avea o tandreţe şi o privire foarte specială
pentru sexul slab, bărbaţii, şi nu mai lăsa
mare lucru să treacă la surorile ei, femeile. Cine
iubeşte bine, pedepseşte bine.
Această femeie era o stâncă.
Foarte adesea la cursul unei master-clase de psihodramă
sau la o sesiune de lucru psiho-genealogică ea, hoţomană,
adormea, dar fiţi atenţi, felina nu dormea decât cu
un ochi. Ea auzea şi înţelegea conştienturile
şi inconştienturile noastre printre pauzele şi
reprizele de somn.
De o vitalitate neliniştitoare, ea
ne epuiza pur şi simplu pe noi, tinerii ei colegi în formare.
Ştia să fie tandră şi dură totodată
ca un silex. A petrece o zi de curs sau de seminar cu Anne era
ceva dens şi făcea să iasă scântei. Nu ieşeai
niciodată total nevătămat de acolo, şi nici
exact în starea în care ai intrat.
Anne era o mare transformatoare, un fantastic
„vector” de vindecare. Cu o dexteritate incomparabilă,
ea ştia să tragă firul Arianei din timpul şi
din istoriile noastre pentru a tricota din ele minunate eşarfe
care ne ţineau de cald până la o ameliorare a stării
de bine. Această remarcabilă terapeută ştia
să pună „vârful spadei” fix la locul potrivit, pentru
lovitura de graţie, cu precizia unei mâini mici şi
cu puterea unui chirurg al sufletului.
Alte fragmente pe acest site traduse din scrierile lui Anne
Ancelin Schutzenberger:
aici
aici
si aici
si aici
si aici
Noutate 2019!
Am remarcat, azi 12 noiembrie 2019, cã aceastã
carte a fost între timp tradusã în româneste
- chiar în acest an, 2019 - la Editura PHILOBIA, care
a mai tradus si alte cãrti scrise de Anne Ancelin Schutzenberger.
Traducerea în româneste, fãcutã de
Cristina Livia Vasilescu, este foarte bunã.
Se numeste BUCURIA DE A TRÃI
si aratã asa:
Cu click pe imagine ajungeti pe LIBRIS.ro.
Detalii carte pe site-ul PHILOBIA aici: https://philobia.com/produs/bucuria-de-a-trai
Este o carte foarte profundã. Cu o perspectivã
luminoasã, SALVATOARE, asupra vietii. O recomand din
tot sufletul. Acolo veti gãsi si "povestea"
SERENDIPITÃTII... ceva ce ne-ar interesa pe fiecare din
noi.
Le plaisir de vivre
cartea autobiograficã
scrisã la 92 de ani...
Ce este aşadar
serendipitatea?
Cred că acest fenomen al serendipităţii
se află la punctul de întâlnire al mai multor elemente
sau forţe ca prezenţă.
Convingerea că lumea este amicală şi
primitoare şi vă va oferi soluţii şi răspunsuri
de care aveţi nevoie la momentul în care aveţi nevoie
de ele: „Bateţi şi vi se va deschide, cereţi
şi vi se va da”, spunea deja Biblia.
Şi această viziune pozitivă a
unei lumi conviviale şi primitoare – sau a unei graţii
– ne ajută deja să trăim mai bine şi ne
permite adesea să reacţionăm altfel şi mai
bine şi să „scăpăm” în situaţii disperate.
Este o stare de conştienţă şi
de vigilenţă (sau de atenţie plutitoare, spunea
Freud) care permite să vedem şi să remarcăm
în treacăt ceva de care avem nevoie şi pe care nu-l
căutăm în acel moment, nici în acel loc. Şi care
permite să găsim ca din întâmplare ceea ce aveam nevoie
sau doream, lucruri importante, vitale, de ajutor sau pur şi
simplu utile. Ca, de exemplu, a găsi din întâmplare, în
treacăt, reasortarea unei haine uzate dar îndrăgite,
regăsirea „sulului de argint”, găsirea unui loc de
parcare exact în locul unde ne ducem, găsirea unui taxi
care debarcă pasageri exact în faţa porţii noastre
într-o zi de ploaie şi de avion pentru a prinde cursa,
găsirea unei cărţi epuizate în vitrina unui comerciant,
în trecere, într-un taxi care merge la aeroport, pe o stradă
necunoscută… reasortarea din prima privire, fără
a căuta, piesei lipsă din puzzle, fără a
şti măcar ce este un puzzle… găsirea „scrisorii
furate” în vechiul plic murdar de pe şemineul hoţului
(„Scrisoarea furată” de Edgar Poe)…
Serendipitatea, este mai mult şi altceva
decât „baraka” sau întâmplarea, sau sincronie, sau noroc, sur
numai o pură coincidenţă corp-spaţiu-timp-vigilenţă.
Ea se situează între întâmplare şi necesitate, între
nădejde pierdută şi speranţă, credinţa
cărbunarului, naivitatea copilului şi perspicacitate.
Acest concept de serendipitate este important,
cred eu, din mai multe motive.
Ea este o punte între creierul drept şi
creierul stâng, între raţiunea rezonabilă, care raţionează,
şi intuiţia creatoare, şi perspicacitate, şi
ne scoate din „sau, sau” reductor între logică şi
afectiv, şi din „cogito ergo sum” al lui Descartes,
pe care Lacan îl interpreta cu un mic schimb de punctuaţie,
astfel: „Gândesc: deci sunt”, adică „eu nu sunt – nu exist
– decât atunci când gândesc” – uitând puntea dintre cele două
emisfere, şi faptul că omul este un tot.
Este o punte între litere, arte şi ştiinţe.
Acest termen de serendipitate dă un nume
la ceva remarcabil şi remarcat de artişti, de fizicieni,
de psihanalişti, de poeţi, câţiva psihosociologi,
câţiva cercetători. Sperăm ca cercetările
transdisciplinare vor ajunge să explice acest concept ştiinţific,
plecând de la psiho-neuro-imunologie, în legătură
şi cu neuroştiinţele, fizica şi creativitatea.
Serendipitatea face legătura între corp-spaţiu-timp,
între trecut, legendele lui, cultură şi prezentul,
şi cercetările de vârf în curs.
În sfârşit, detaliile poveştii în sine
sunt importante. Această poveste[i]
care a traversat secolele este poate un simbol util al propriilor
noştri dragoni şi al trapelor (capcane), al importanţei
culturii şi al unei bune formări, a proiectelor noastre
educative, a ceea ce încercăm să facem sau am făcut
din universitatea noastră, şi speranţa noastră
că studenţii noştri au un cap atât bine făcut
cât şi plin, şi că îşi dezvolte curajul
şi „intuiţia” lor.
Hardiness
(din capitolul Eu cred tot timpul în Moş
Crăciun)
Mulţi oameni, dintre care fac şi eu
parte, care lucrează cu (pacienţi suferinzi de) cancerul
operează într-o reţea de psiho-neuro-imunologie, devenită
o ştiinţă interdisciplinară.
Oamenii de ştiinţă au creat un
termen nou. Ei au făcut cercetări asupra supravieţuitorilor
din catastrofe şi a supravieţuitorilor din boli foarte
grave. Primii asupra cărora s-au făcut cercetări
au fost supravieţuitorii americani din lagărele japoneze.
Cercetătorii, continuând lucrările lui Suzane Kobasa,
au inventat termenul de hardiness,plecând de la hard,
care vrea să spună „ferm, tare, solid” . Ei au demonstrat
că oamenii care se vindecă cel mai bine de cancer
în fază terminală sunt cei care ştiu să
pună limite clare şi ferme faţă de cererile
anturajului lor.
Persoanele care au hardiness au un anumit
număr de calităţi, în sensul manierei de a fi.
Când li se întâmplă un eveniment prea dificil, ele nu spun:
„Dumnezeule, viaţa este groaznică.” Ele îşi spun
în interior: „Este un eveniment dificil. Voi vedea cum să
ies de aici.” La acel moment, ele suferă de durere, de
frig şi de foame, ca şi celelalte, dar ele iau de
asemenea distanţă pentru a se privi trăind situaţia,
ca pe o provocare de surmontat, o încercare, o aventură.
Ei sunt, de asemenea, oameni care cred în ceva şi care
cred în ei înşişi. Nu este vorba aici nici de distanţare,
nici de înălţare, nici de trufie, nici de duritate,
nici de atitudine depărtată, sau stoică, sau
aşa-zis aristocratică… Poate un fel de punere la distanţă,
o protecţie de sine şi de ceea ce este esenţial,
şi pare just sau injust.
Eu cred că eu am puţin din această
calitate, eu nu spun: viaţa este groaznică. Eu spun:
este interesant de văzut ce se va întâmpla. Am avut o mare
discuţie cu nepoţii mei care, cei mai mari, nu mai
cred în Moş Crăciun. Eu, în ce mă priveşte,
continui să cred în Moş Crăciun. Deoarece pentru
mine miracolul, şansa unei întâmplări fericite, se
întâmplă necontenit. Cred că multe lucruri se întâmplă
pentru că credem în ele. Şi pentru că
credem în ele, suntem capabili să le vedem atunci când
survin.
Atunci, suntem disponibili pentru viaţă,
pentru realitatea aşa cum este (şi nu aşa cum
obişnuim să o vedem, sau aşa cum ne aşteptăm
să o vedem), pentru neobişnuit şi pentru şansă,
pentru intervenţia „bunului daimon”. Învăţăm
în adolescenţa noastră, în scutism (cercetăşie),
să fim mereu pregătiţi.
„Be prepared”, cum spunea Baden Powell. Suntem,
de asemenea, capabili să credem că ceva de bine şi
interesant de văzut şi privit cu precizie, cu toate
detaliile minore chiar, poate să se petreacă… Prin
„deschidere de spirit şi perspicacitate”, şi sesizând
oportunitatea, facem să se întâmple „predicţia pozitivă”,
„efectul Pygmalion”. Am putea spune şi că este definiţia
celor care vor supravieţui în pofida a orice, potrivit
lui J.-L. Moreno („Who shall survive?”)
Pasteur amintea că şansa favorizează
spiritele pregătite, adică cele care sunt realmente
pregătite. Cei trei prinţi din Serendip sunt un bun
exemplu pentru aceasta.
Be prepared!
(pag.105-106)
Secretele serendipităţii
Poveştile şi legendele au fost dintotdeauna
purtătoare de metafore şi de sens simbolic ascuns
– ceea ce şi face farmecul lor şi explică de
ce se perpetuează ele de-a lungul secolelor, transmiţând
aspiraţia omului spre înţelepciunea interioară.
De altfel, copiii înţeleg aceasta în mod
intuitiv, şi aceasta îl încântă şi pe copilul
din adultul care suntem fiecare din noi.
Vom încerca să înţelegem, plecând de
la povestea celor trei prinţi din Serendip, secretul serendipităţii,
adică importanţa întâlnirilor fortuite fericite şi
benefice, şi faptul, darul de a sesiza şansa în treacăt,
când o percepem şi când soluţia vi se oferă,
ca din întâmplare…
De fapt, bătrânul rege din Serendip le cerea
celor trei fii ai lui să-i aducă secretul învingerii
dragonilor care îi izolau şi ameninţau ţara.
Acest secret era înscris într-un pergament ascuns într-un sul
de argint, aflat în posesia unui bătrân cerşetor care
străbate lumea cea mare în lung şi în lat, şi
care îşi transforma adesea aparenţa, devenind uneori
o pasăre albastră strălucitoare.
Acest fel de „căutare a Graalului” este
presărat cu dificultăţi şi întâlniri întâmplătoare
şi cu coincidenţe, curse şi obstacole pe care
tinerii prinţi (care călătoresc incognito, adică
fără a se bucura de statutul lor, şi nici de
avantajele lor sociale) le surmontau prin simţul lor de
observaţie, prin sagacitatea (perspicacitatea) lor, prin
reacţia lor imediată şi prudentă, care îi
făcea să găsească, ca prin şansa unei
întâmplări fericite, ceea ce aveau nevoie pentru a scăpa,
şi, mai ales, pentru a o ajuta pe văduvă şi
orfan, pe nevoiaşul şi pe fata în situaţii disperate.
Datorită simţului lui ascuţit
de observaţie a semnelor şi a comunicării non
verbale, cel mai mare dintre prinţi găseşte cămila
chioară a unui caravanier persan, fapt ce îl aduce, după
un quiproquo aproape mortal, să fie invitat tocmai de împăratul
Persiei. Acesta tânjea de iubire după o frumoasă fată
sălbatică alungată din faţa lui, Delirama,
pe care o trimisese înapoi într-un moment de mânie, din cauza
lipsei ei de etichetă…
Dejucând un complot (datorită, şi aici,
sagacităţii şi simţului lui de observaţie
al comunicării non verbale), prinţul cadet (al doilea
născut) din Serendip îi salvează viaţa împăratului,
care îi oferă drept recompensă mâna fiicei sale, prinţesa
cea frumoasă. El îi cere de asemenea să nimicească
o apariţie malefică a unei „mâini înspăimântătoare”
ameninţătoare şi să-i găsească
şi să-i aducă „oglinda de dreptate” păzită
de regina Parvathi. Cei trei prinţi merg aşadar în
Indii, în împărăţia acesteia. Acolo, cel mai
tânăr dintre prinţi opreşte apariţia mâinii
răufăcătoare care apare pe cer, ridicând mâna
dreaptă. Regina îi invită pe prinţi la palat
şi le cere explicaţia gestului lor simbolic.
Ea le povesteşte viaţa ei şi problemele
ei, tristeţea de a-şi fi pierdut sora cea mică
Palmini, furată, răpită în copilăria lor.
Încă o dată, prinţii o găsesc pe această
soră, printr-o nouă întâmplare de întâlniri şi
observaţii, de şansă şi sagacitate, şi
îi vor salva viaţa în cursul unui cutremur de pământ
urmat de un incendiu, care distruge satele.
În faţa atâtor nenorociri, cei trei prinţi
plâng cu lacrimi de compasiune.
Acea soră răpită, prinţesa
Palmini, se dovedeşte a fi preaiubita pierdută a împăratului,
sărmana Delirama (mister pe care ei îl descoperă tot
prin întâmplare, observaţie şi sagacitate. Ei o readuc
pe fată împăratului, fapt ce îi redă acestuia
sănătatea.
Continuându-şi căutarea şi drumul,
prinţii găsesc în cenuşa de pe urma incendiului
sulul de argint, ce conţine textul secret dar care a fost
aproape cu totul ars în dezastru. Au rămas lizibile doar
versurile pe care le cunoşteau deja. Disperaţi pentru
că nu găseau decât cenuşă, prinţii
ajung să remarce o pasăre albastră cu ochi de
argint care ţine în cioc sulul de argint plin cu lacrimile
lor de compasiune pentru cei nevoiaşi şi deznădăjduiţi…
înainte ca aceasta să dispară în ceruri.
Cei trei prinţi se întorc în insula din
Serendip, lângă tatăl lor grav bolnav, mâhniţi
pentru că şi-au ratat misiunea.
Ei află atunci că dragonii ameninţători
au fost învinşi de lacrimile lor de compasiune, pe care
o pasăre albastră le vărsa, dintr-un cilindru
de argint, asupra valurilor şi dragonilor, la momentul
potrivit.
Să remarcăm şi calitatea de inimă
şi de compasiune a prinţilor.
Remarcăm, bineînţeles, înlănţuirea
de coincidenţe şi de întâlniri întâmplătoare
fericite, sincronia evenimentelor, în această poveste a
celor trei prinţi din Serendip, coincidenţe şi
întâlniri care punctează viaţa în general – dar ei
sunt foarte atenţi la toate acestea şi reacţionează
imediat şi cu sagacitate, ceea ce le permite să salveze
multe vieţi şi să ajute mulţi oameni, rezolvându-le
problemele vitale.
De fapt, căutăm departe ceea ce avem
deja sau cunoaştem deja.
A numi, împreună cu Jung şi Pauli,
acest fenomen drept „conexiuni acauzale” este important, dar
a le numi doar este insuficient pentru a le explica.
De unde interesul pentru dezvoltarea cercetărilor
cu privire la serendipitate, sincronie, coincidenţe, factorii
omişi în medicină. Vedem chiar în ştiinţele
exacte un interes recent pentru serendipitate.
Descoperirile ştiinţifice sunt adesea
datorate în parte hazardului şi şansei cât şi
deschiderii de spirit şi serendipităţii.
Dar să reluăm basmul lui Horace Walpole,
căci multe detalii pot fi aplicate formării şi
învăţământului şi pot pune în evidenţă
aspecte ascunse ale serendipităţii.
A fot odată…
(pag. 20-23)
Boala
nu vine la întâmplare
Un lucru este esenţial: trebuie să
înţelegem cum survine boala şi să ne dăm
seama că ea nu vine la întâmplare, accidentul nu se produce
la întâmplare.
Dacă luăm în considerare viaţa
oamenilor în ansamblul ei: contextul familial, contextul social
şi profesional, şi chiar situaţia economică,
evenimentele importante din viaţa bolnavilor, ne dăm
seama că boala loveşte la un moment crucial, un moment
cheie, sau adeseori ea poate fi trăită de către
bolnav ca cel mai bun răspuns posibil la o situaţie
inextricabilă din punct de vedere profesional
sau familial sau personal, fie un moment „istoric” important
din istoria familială de mai multe generaţii, ca aniversarea,
în aceeaşi zi, a unei maladii sau a morţii unui părinte
sau a unui frate sau bunic – adică boala „ţinteşte”
adesea la aceeaşi vârstă, la aceeaşi dată
(adesea chiar în aceeaşi zi) sau la aceeaşi vârstă
a copiilor, a lucrurilor care s-au petrecut în familie, cu una
sau două generaţii înainte. Este o perspectivă
transgeneraţională, sistemică şi psihanalitică.
Este adevărat pentru boală, dar şi
pentru accident sau chiar moarte.
[…]
Este ca şi un „punct de umplere” (point
de capiton, fr), potrivit expresiei lui Jacques Lacan, care
reuneşte mai multe puncte ale inconştientului ca firul
de capiton (fr., ?) al unui fotoliu – aici între incontientul
individual şi familial, co-conştientul şi co-inconştientul
grupului familial, potrivit lui J.-L. Moreno.
Loialitate familială inconştientă
care repetă, punctându-le, şi reamintind un incident
(maladie, accident, moarte, căsătorie), un eveniment
familial ancorat în inconştientul individual sau familial
– transgeneraţional adesea.
Se lucrează adeseori cu bolnavul sensul
vieţii lui plecând de la o cercetare asupra evenimentelor
de viaţă marcante sau stresante şi a unui arbore
genealogic complet.
Se vede foarte adesea că boala răspunde
unei „nevoi psihologice personale”. Dacă reuşim
să o „punctăm” înainte de a fi fatală (adică
înainte ca moartea să lovească) găsim adeseori
un mijloc de a demonstra şi a vedea împreună cu bolnavul
repetarea, dorinţa de boală sau de moarte. Vedem împreună
cu el dacă nu există un mijloc „mai economic” decât
boala gravă, sau chiar moartea, pentru a rezolva problema
sau pentru a-şi arăta fidelitatea faţă de
un membru al familiei lui sau faţă de ascendenţa
familială, sau pentru a-şi „plăti datoria” faţă
de familie sau a egaliza „cartea cea mare de socoteli a familiei”.
Reluăm un citat din Georges Fourest, autorul
cărţii La Negresse blonde: „Spitalul este hotelul
de trei stele al săracului.”
Mulţi dintre noi trăiesc într-un context
personal, familial, social, economic dificil: adesea, singurul
mijloc de a face haltă şi a ne trage suflul, pentru
a spune „stop” şi a avea un moment de răgaz, este
acela de a cădea bolnav. Nu este foarte sănătos,
dar în orice caz este ceva uman şi frecvent. Dacă
oamenii ar putea să-şi lase lucrul, chiar şi
fără a fi plătiţi, sau pur şi simplu
să-şi ia trei sau opt zile, două sau trei luni
de concediu pentru a respira, ar exista mai puţin deficit
pentru Asigurarea socială decât pentru toate acele „concedii
medicale” care sunt singurul mijloc pentru salariatul istovit
sau pentru mama de familie sleită de puteri de a se odihni.
Dar oamenii serioşi nu îşi permit să rămână
acasă, ei cad realmente bolnavi şi au adesea boli
grave.
Boala nu loveşte la întâmplare. Holmes şi Rahe, de la universitatea Harvard, au studiat legătura
dintre „evenimentele de viaţă” şi boală.
Li se cere bolnavilor să vadă evenimentele dificile
din viaţa lor, din ultimele 6 luni până la 18 luni:
moartea apropiaţilor, divorţul, rupturi şi separaţii,
un control fiscal, un împrumut peste posibilităţile
lor, şomajul, trecerea la pensie, un accident de maşină,
copii care părăsesc casa…
Orice schimbare, orice „eveniment de viaţă”,
fericit, tragic sau dificil, necesită un efort de adaptare
al organismului. El „trage” asupra „capitalului de adaptare”
posibil şi este deci un „factor de stres”. Dacă dăm
100 de puncte pentru moartea unui apropiat, 50 pentru un divorţ,
30 pentru o naştere în cămin, 45 pentru o trecere
în pensie, 15 pentru sărbătorile de Crăciun etc
se apreciază că pe ansamblul celor care au totalizat
200 de puncte în an, o jumătate (49%) au o boală gravă
sau un accident (dar jumătate scapă cu bine).
Dacă am şti să gestionăm
elementele de stres pe care le reprezintă schimbările
şi evenimentele de viaţă importante, am evita
de multe ori să fim bolnavi sau să avem un accident.
Există deci un aspect preventiv al luptei contra bolii
şi pentru a fi, a rămâne sau a redeveni sănătoşi.
De fapt, putem vindeca boala şi adesea
putem întoarce cursul fatal al unei boli dacă găsim
un mijloc de a gestiona stresul şi a face faţă
evenimentelor de viaţă, acordând
suficient timp şi ajutor pentru a le face faţă,
trăindu-le altfel, printr-un recadraj, luând recul sau
îndepărtându-ne de sursa de tensiuni.
Maladia nu survine oricând şi cursul
ei nu este ireversibil.
Se ştie astăzi că cancerul nu
este o maladie unică, dar că există maladii canceroase,
cu cauze multiple, care se pot cumula. Factorii care pot contribui
la cancer includ predispoziţii genetice, expunerea la cancerigene,
răspunsul personal la stres.
Odată cancerul declarat şi detectat,
tocmai prin gestiunea stresului şi înţelegerea situaţiei
şi prin a se ocupa de ea, poate bolnavul să acţioneze
în mod eficace.
(pag 189-193)
Pentru
a vrea să ne vindecăm, trebuie să putem să
vrem
Pentru a vrea să ne vindecăm, trebuie
să putem să vrem
În optica mea de muncă contextuală,
boala se înscrie în trei serii de situaţii: cea legată
de o supradoză de stres (în legătură cu evenimente
obiective dificile – şi care diminuează aşadar
imunitatea şi rezistenţa la microbi, viruşi),
cea legată de evenimente familiale transgeneraţionale
(lucruri non spuse, secrete de familie, morţi, în condiţii
inacceptabile de către familie, cu o „fantomă” care
îşi face apariţia) şi cea legată de o expunere
la produse toxice.
Există, de asemenea, şi evenimente
exterioare majore care provoacă morţi, accidente,
maladii, ca războaiele, bombardamentele, bolile profesionale.
Dar, chiar şi la Hiroşima au fost câţiva supravieţuitori,
şi chiar şi în situaţii de morţi imputate
sau imputabile substanţelor toxice, nu toţi muncitorii
din laboratorul sau atelierul respectiv au murit. Deci, există
un factor personal care poate explica supravieţuirea sau
boala, şi asupra acestui factor vom acţiona pentru
a spori şansele de vindecare.
Există aşadar supra-determinare, aceşti
trei factori putând să se cumuleze.
Pentru a ne vindeca trebuie să vrem să
ne vindecăm şi pentru a vrea să ne vindecăm,
trebuie să putem să vrem să ne vindecăm,
adică să găsim suficiente resurse în sine şi
în anturajul nostru pentru a face faţă maladiei, dar
şi stresului existenţei, şi să putem găsi
aceleaşi avantaje ca şi cele procurate de boală,
sănătoşi fiind însă.
Cu cât stăm mai mult alături de oameni
bolnavi – şi chiar foarte grav bolnavi -, cu atât ne dăm
seama că mulţi au dorinţa să rămână
bolnavi „pentru a avea vacanţă”, sau pentru a avea
posibilitatea să nu rezolve problemele dificile pe care
le au de rezolvat, sau pentru a putea evita confruntarea cu
un examen, cu un divorţ, cu o separe, cu o muncă,
cu o scadenţă, cu un eşec…
Bine înţeles, nu întotdeauna este cazul
de fugă inconştientă în boală sau moarte,
dar există adesea avantaj pentru bolnav să aibă
(şi să încaseze) beneficiile secundare ale bolii,
şi nu numai catastrofa şi necazurile, suferinţa
bolii.
Este, de asemenea, important, pentru bolnav,
să vadă în ce măsură maladia gravă,
dacă lucrăm, aşa cum fac eu, într-o perspectivă
trans-generaţională, se înscrie într-o suită
de evenimente previzibile şi repetitive din generaţie
în generaţie. Pentru a face aceasta ne sprijinim pe genosociogramă_
i se cere bolnavului să-şi facă arborele genealogic,
înscriind în el evenimentele de viaţă importante ale
familiei lui: mariaje, naşteri (inclusiv eventualele avorturi),
morţi, boli, accidente, cazuri de viaţă civilă,
care locuiesc sub acelaşi acoperiş şi care pleacă
(sau fuge) departe, date, legături şi reţele
afective, configuraţii repetitive ca, de exemplu, căsătorii,
copii crescuţi de bunică).
În genosociogramă, se ia în considerare
legătura eventuală dintre boală, accident, moarte,
naştere etc din familie. Se constată atunci că
totul se petrece ca şi cum accidentul, boala sau chiar
moartea lovesc adesea pentru a „puncta” o aniversare. O aniversare
de dată (aceeaşi dată) sau o aniversare de vârstă
(aceeaşi vârstă sau copii de aceeaşi vârstă).
Am citat mai sus cazul lui Colette, care „făcuse”
un cancer exact la vârsta la care bunica sa avusese un cancer.
Boala apare adesea la un moment crucial în istoria
familiei, pe mai multe generaţii sau în istoria individului.
Putem să ne punem problema copiilor atinşi
de maladie gravisimă. În experienţa mea, mulţi
copii bolnavi, leucemici, sunt „copii de înlocuire”, adică
au fost concepuţi, voluntar sau involuntar, pentru a înlocui
în familie un copil mort cu un an înainte de naşterea lor.
Copilul de înlocuire este adesea un copil special,
asupra căruia familia proiectează moartea şi
căruia îi este dificil să trăiască pentru
sine, întrucât este confundat, în mod inconştient, cu copilul
mort, al cărui loc este la cimitir. La naşterea lui,
acest copil este marcat în imaginarul familial de moarte. Nu
înseamnă că o familie numită normală atunci
când are mai mulţi copii, este realmente normală şi
că toţi copiii sunt la fel, concepuţi şi
crescuţi în acelaşi mod.
Fiecare copil ocupă în constelaţia
copiilor (fratrie, fr) un loc particular: este născut
la un moment dat al vieţii cuplului şi al istoriei
familiale. Părinţii cred în mod greşit că
ei sunt la fel cu toţi copiii lor.
Prima oglindă a copilului este ochiul
mamei şi dacă mama este depresivă, tristă
sau în doliu, atunci când copilul este mic, această tristeţe
îl marchează. Uneori el devine „răţuşca cea urâtă”. Când doliul
nu a fost făcut de către mamă sau de către
părinţi, copilul se identifică cu mortul – adesea
până la a fi pe punctul de a muri -, dacă nu ajunge
să se revolte contra mortului şi să se demarcheze
de el. Este ceea ce a făcut Salvador Dali prin raport cu
fratele lui mai mare, care se numea şi el Salvador.
Copilul de înlocuire nu înlocuieşte întotdeauna
un copil mort de tânăr. Adesea el repară un avort.
Viaţa copilului reparator este adesea dificilă.
Acest copil înlocuieşte adesea un părinte
sau un prieten mort şi în mod frecvent îi poartă
prenumele (Salvador Dali, Vincent Van Gogh) sau un prenume expresiv
(Sylvie= „s’il vit” [dacă trăieşte] sau René=
“re-ne” [renăscut])
Henri Colomb a studiat, la dakar, mitul „copilului
care pleacă şi revine”. Este vorba de credinţa
că în cazul de morţi de copii, într-o familie, este
vorba de fapt de moartea unui acelaşi copil, copilul Tji:
da pa xer, din tribul Serer (Senegal). Pentru acest trib,
este un copil care decide să nu rămână într-o
familie în care există mai mulţi morţi, şi
care le seamănă – şi care moare atunci când doreşte
el; este, de asemenea, un copil care cunoaşte tot din familie,
care poate alege să plece sau să revină (să
se nască) şi poate uneori să decidă să
rămână (în viaţă). Dar acest coplil nu încetează
să existe atunci când pleacă (moare) şi poate
să facă aceste plecări şi veniri de mai
multe ori. La (cei din tribul) Wolof, copilul Nit-Ku-Bon poate
„pleca” (muri) în fiecare clipă, căci este un copil
care nu este al nimănui (non dorit?),nicăieri înscris
în ascendenţa familială şi care este „particular”,
fragil şi grav, „dar care ştie tot ce se petrece”.
I se întâmplă să moară brusc, dar uneori rămâne
în viaţă.
…
A lupta activ contra bolii
Să vrem să ne vindecăm! Să
luptăm activ contra bolii, cu o alianţă între
munca celor care tratează (medici, infirmiere, kinesiterapeuţi…)
şi cea a celui tratat (bolnavul ca partener activ). Să
amintim punctele principale: să-l învăţăm
pe bolnav să recapete speranţa, să trăiască
pentru sine, să-l învăţăm să identifice
şi să-şi gestioneze stresul, să facă
relaxare, sport, exprimare fizică, să vadă beneficiile
secundare ale bolii lui, şi chiar ale morţii lui,
să-şi creeze o reţea de susţinere, să
se „vizualizeze” vindecat, simţindu-se bine şi ducând
o viaţă agreabilă, să-şi facă
plăcere… trăind.
Mai întâi trebuie identificat stresul pentru a-l putea gestiona (analizând cum reacţionăm
la stres prin „politica struţului”, alcoolism, ciocolată,
drog, ţigarete, boală sau sport, yoga, terapie, psihoterapie)
şi „surmontarea resentimentului”.
Una dintre problemele de care ne lovim este cea
a non-dorinţei de a trăi. Unii bolnavi nu au, sau
nu mai au, „raţiuni de a trăi”, nici gust pentru viaţă.
Putem încerca să-i ajutăm să-şi recreeze
o reţea de susţinere, să-şi facă mici
plăceri în cotidian şi să trateze această
situaţie ca pe o depresie şi să-i sfătuim
să înceapă o psihoterapie.
În această optică de luptă contra
maladiei, suntem mereu în autenticul sentimentelor. Încercăm
în acelaşi timp să ne păstrăm speranţa,
să vrem să trăim şi să ne vindecăm,
dar şi să rămânem realişti, şi deci
să fim conştienţi că suntem muritori şi
să luăm în seamă gravitatea bolii, angoasa de
moarte şi anxietatea incertitudinii situaţiei.
Este fundamental pentru bolnav să-şi
exprime sentimentele şi să fie ascultat. Este important pentru el să înveţe să trăiască
o viaţă mai bogată şi să-şi
ia dreptul de a se afirma şi de a fi el însuşi.
Ţine de rolul nostru (al celor care tratează) să-l
autorizăm să fie ceea ce este şi ceea ce are
dorinţa să fie pentru a avea dorinţa de a trăi
şi de a fi.
Cancerologia clasică vindecă cancerul
– toate cancerele reunite – în proporţie de 48 până
la 49,5 % din cazuri fără să ţinem seama
de persoană şi adesea fără ca bolnavul să
ştie.
Dacă îl ajutăm pe bolnav să spere,
dacă îl ajutăm să-şi mobilizeze potenţialul
de viaţă şi energiile sale, dacă stabilim
legătura dintre maladie şi stres, dacă îi învăţăm
pe oameni să-şi gestioneze stresul, să-şi
creeze o reţea de susţinere, o reţea afectivă
care îi va ajuta să aibă un moral mai bun, să
facă faţă situaţiei şi sentimentelor
lor, dacă susţinerea este adusă de mediul lor,
de prietenii, colegii, vecinii, personalul medical, atunci se
poate trece de la 46 la 49% de vindecări la puţin
mai mult, să zicem 50 sau 51%.
Terapeuţii, lucrând altfel, de o manieră
mai globală, pot ameliora puţin statisticile medicale
şi pot ajuta câţiva bolnavi în plus.
Acest lucru se face observând şi ascultând
bolnavul, ascultând cu adevărat „cu cea de-a treia ureche”,
şi tratând persoana întreagă şi nu numai
bolnavul, permiţând persoanei să fie pe deplin, să
se „realizeze”, să se „actualizeze”.
Ceea ce este totuşi foarte important!
Acest gen de abordare ajută la vindecare,
dar bineînţeles nu este un panaceu şi nu este decât
un punct în plus în abordarea globală a fiinţei..
…
(pag. 193-199)
Sursa: trad. din volumul Anne Ancelin
Schützenberger - Le plaisir de vivre,
Ed. Petite BibliothequePayot
