Anne Ancelin Schutzenberger
Psihogenealogia.
Vindecarea rănilor familiale şi regăsirea de sine, Editura TREI, trad. Adriana Steriopol

Detalii carte pe site-ul editurii TREI, aici:
http://www.edituratrei.ro

Alte fragmente pe acest site traduse din scrierile lui Anne Ancelin Schutzenberger:
aici
aici si aici si aici si aici

A-ţi asuma familia în ansamblul ei si a-ţi alege propria viaţă

Psihogenealogia — şi mai ales latura ei istorică şi clinică — ne permite să ne reasumăm istoria personală şi familială, să ne înscriem mai bine într-o descendenţă şi o legendă şi să punem ordine în „şantierul" lăsat de strămoşii noştri.

Ca în cazul oricărei moşteniri, fiecare primeşte un vast evantai de obiecte şi de sentimente: unele bune, altele rele, altele periculoase, lucruri cu care nu ştie ce să facă.

Putem alege să păstrăm pendula, argintăria şi anumite amin­tiri bune şi să ne debarasăm de ceea ce ne incomodează, de lucrurile inutile, uzate, inutilizabile, chiar nocive, sau care nu mai aparţin epocii noastre.

Psihogenealogia deschide posibilităţi pentru ca: să păstrăm loialităţile care ne convin; să scoatem la iveală tot ceea ce a putut fi vesel, onorabil, agreabil şi liniştit; să lăsăm deoparte povara erori­lor, a suferinţelor, a rănilor şi a „păcatelor" din trecut; să acceptăm că pot exista şi lucruri rele, ruşinoase şi nespuse, drame nere­zolvate în familia noastră, pierderi cu neputinţă de a fi admise („morţi violente" şi „maladii") şi să luăm toate acestea în considerare distanţându-ne, ca să ne trăim, în sfârşit, propria viaţă.

O zicală sau un dicton englez spune: „Right or wrong, my country", ceea ce poate fi tradus prin: „Bună sau rea, pe drept sau pe nedrept, ţara mea este ţara mea".

La fel, s-ar putea spune: „Orice ar fi fost în trecutul familiei mele, orice ar fi făcut sau ar fi îndurat strămoşii mei, orice mi s-ar fi ascuns «spre binele meu» sau de ruşine, familia mea este familia mea şi o accept, pentru că nu pot să schimb trecutul".

Dar „lucrând" asupra trecutului meu familial, pot să mă dis­tanţez şi să reiau cursul vieţii, al vieţii mele.

Filosoful Paul Ricceur vorbea în lucrarea sa Le Volontaire ei l'Involontaire⁷³ (1949) despre conceptul de fiat ⁷⁴ acordat vieţii, despre faptul de a consimţi ceea ce nu putem stăpâni şi care ne scapă, precum involuntarul vieţii⁷⁵. Nu ne alegem familia, dar putem să acceptăm faptul că ne-am născut în ea şi să ne-o asu­măm din nou. Este poziţia opusă faţă de cea a lui Camus din Omul revoltat şi de cea a filosofilor absurdului.

După formularea lor prin intermediul psihogenealogiei, se va observa adesea dispariţia simptomelor, dar şi a evenimentelor recurente, sau a situaţiilor repetitive, nocive sau dezagreabile.

Şi câteodată urmează reconcilieri, regăsiri.

A lucra din nou, în profunzime, asupra trecutului personal şi familial înseamnă, în general, să descoperim numeroase repetiţii

şi să putem astfel să îi scutim pe cei în viaţă sau pe cei cu care am fost în contact, împingând dramele şi „răul" către strămoşi îndepărtaţi.

Acest fapt va face ca viaţa familială să fie mai transparentă şi să aibă adesea mai puţine ranchiune şi invidii... în folosul — sau în detrimentul — străbunilor.

A-ţi construi genosociograma înseamnă, de asemenea, să-ţi acorzi un timp de eliberare a cuvântului, un timp de acceptare a ceea ce a fost, a ceea ce este, a apartenenţei tale. înseamnă să poţi arunca o privire nouă asupra complexităţii familiale, să repui în perspectivă dificultăţile traversate, depăşite sau nu de fiecare generaţie.

Pe de altă parte, această călătorie în timp invită pe deasu­pra la înţelegerea modului în care istoria noastră personală, micile noastre întâmplări — dificultăţile şi dramele noastre - se înscriu în „marea istorie" a ţării sau a regiunii noastre, pre­cum şi în evoluţiile sociale.

A ne căţăra în „arborele vieţii" noastre şi a scotoci prin el înseamnă să ne permitem să ne includem sau să ne detaşăm, să facem în sfârşit doliul trecutului, pentru noi sau pentru ai noştri, să ieşim din rolurile scrise dinainte, să ne „curăţăm arborele genealogic", să ne vindecăm rănile familiale încheind doliurile şi sarcinile neterminate de către familia noastră şi să controlăm puţin ceea ce transmitem noi înşine.

În încheiere, ţin să amintesc încă o dată că, dacă este posibil să reflectăm la istoria noastră singuri şi/sau cu familia mai mult sau mai puţin lărgită, este totuşi mult mai adecvat şi mai puţin riscant să fim asistaţi de profesionişti adevăraţi.

Privirea exterioară, mai neutră şi mai binevoitoare — şi de asemenea mai „susţinătoare" - ne permite să evităm căderea în capcana interpretărilor cu orice preţ, iar ecourile unui mic grup sunt o îmbogăţire care ajută la găsirea sensului.

Datorită „şansei unui hazard fericit", avem atunci de multe ori ocazia să completăm informaţiile care lipsesc din istoria noastră familială şi să remarcăm, de asemenea, că memoria unora trezeşte memoria altora...

Grupul din care facem parte autorizează mânia, exprimarea angoasei care nu poate fi spusă, a emoţiei vii şi spontane pe care este mai greu să o exprimăm singuri sau în viaţa de familie.

Nu e lucru uşor să faci apel la un specialist care să te ajute să lucrezi.

O spuneam deja la începutul acestei cărţi şi mi se pare esen­ţial să o repet aici: deoarece a devenit o modă şi pentru că fiecare a pus stăpânire pe ea fără să fi urmat întotdeauna o pregătire serioasă, psihogenealogia poate duce la abuzuri.

Trebuie, deci, să fiţi prudenţi şi să vă informaţi, în acelaşi timp, în privinţa formării specialistului consultat şi a fiabilităţii persoanei care vi l-a recomandat pe acesta.

Este vorba, totuşi, de sufletul şi de viaţa voastră!

Când lucrezi asupra ta însuţi (sau asupra altcuiva), trebuie să fii atent.

In trecutul nostru, nu este totul semnificativ şi nici nu este totul evident.

De asemenea, trebuie să se evite capcanele logicii şi ale „evidenţei evidente". Pentru că ceea ce nu a avut loc, ceea ce nu a fost văzut, spus sau transmis sunt la fel de importante ca şi ceea ce este văzut şi transmis.

Este important să te cunoşti bine şi să ţii seamă de incon­ştient, de neprevăzut şi de imprevizibil.

Freud ne învaţă că fiinţa umană este ca un aisberg: partea invizibilă de sub apă este cea care îi determină comportamentul şi care explică ce se întâmplă.

Secretele de familie şi cele nespuse şi chinuitoare sunt trans­mise uneori în mod clar intergeneraţional şi, de cele mai multe ori, indirect transgeneraţional.

Patrick Avrane, psihanalistul parizian, a arătat, în cartea sa Sherlock Holmes & Cie., în ce fel anume modul de lucru al cele­brului detectiv — atât de diferit de cel al poliţiştilor — îi permite să găsească soluţia care le scapă acestora din urmă, deoarece nu se lasă prins în capcana evidenţei. El caută soluţia unei pro­bleme, şi nu să pedepsească un vinovat, îşi urmăreşte asociaţi­ile de idei, se lasă cu uşurinţă „surprins de neprevăzut" şi vede lucrurile în contextul lor real.

De asemenea, verifică prin cine îi parvin informaţiile şi dacă informatorul este demn de încredere sau înşelat de aparenţe.

Şi demonstrează în ce anume şi în ce fel analiza, adică psiha­naliza, îi permite să meargă mai departe în alt mod în conştien­tul, inconştientul şi în travaliul asupra sinelui şi a celuilalt.

Faptul că Sherlock Holmes este un personaj de roman nu schimbă nimic din demonstraţie.

Englezii pragmatici 1-au înţeles până într-acolo, încât au schimbat numerotarea unei străzi din Londra cu un număr bis, pentru a reconstitui pe Baker Street casa lui Sherlock Holmes, vizitată şi în prezent de mii de persoane în fiecare an.

Ceea ce avem în cap este mai puternic decât „realitatea reală" şi, în acest caz, realitatea depăşeşte ficţiunea.

Psihogenealogia clinică, a cărei expresie şi al cărei instrument preferenţial sunt genosociograma, este în cele din urmă o muncă pasionantă asupra căreia se poate reveni atunci când se simte nevoia, câteodată chiar din an în an...; este o călătorie în sine, având ca scop să te descoperi pe tine însuţi.

Înseamnă asumarea trecutului familiei, chiar şi a celui înde­părtat, în ansamblul ei şi cu sarcinile sale neterminate, alegându-ţi în acelaşi timp propria ta viaţă: conducându-ţi barca „orice s-ar întâmpla" şi rezistând la presiunile directe şi indi­recte, atât familiale, cât şi ale mediului.

Pentru mine, fiecare este într-un anumit fel răspunzător pen­tru viaţa sa şi pentru evenimentele ei.

Conceptul de serendipitate, pe care îl veţi reîntâlni în anexă, permite să se înţeleagă puţin mai bine cum „să prinzi din zbor" ocazia sau şansa care trece pe lângă tine.

Totul se întâmplă ca şi cum, având inima curată, ai „atrage ca un magnet" plecând de la o anumită dispoziţie lăuntrică, făcând să vină ceea ce ai nevoie pentru tine însuţi sau pentru alţii; fără să îl cauţi, dar văzându-l ivindu-se pe neaşteptate în drumul tău... îl culegi... ca să te foloseşti de el, pentru tine însuţi şi, mai ales, pentru a-l oferi cui are nevoie de el.

Este mult mai mult şi cu totul altceva decât simpla constatare a coincidenţelor întâmplătoare, ca în sincronicitate.

Există aici o adevărată observaţie fină, cu înregistrarea datelor şi reacţie directă, precum şi o adevărată binefacere şi, mai ales, o deschidere a inimii asupra lumii şi a celuilalt.

Acest har şi consecinţele lui nu sunt lipsite de riscuri pentru cel care îl posedă... Socrate spunea la vremea lui că mergea după cum avea chef, în afară de cazul în care glasul bunului său dai-mon îl făcea să se oprească şi să se întoarcă din drum: „Pricina este [...] că în mine vorbeşte ceva divin, un Zeu [...], Şi anume, încă de când eram copil, există un glas care, ori de câte ori se face auzit, mă opreşte să fac ceea ce aveam de gând, dar niciodată nu mă îndeamnă să fac ceva", se spune în Apărarea lui Socrate⁷⁶.

Dar nu este în intenţia mea să discut aici despre existenţa lui Moş Crăciun şi nici a îngerilor...

Fiecare societate are sau avea ritualurile sale de trecere, în spe­cial pentru a ieşi din copilărie sau din lumea dominată de femei, pentru a ieşi din adolescenţă, pentru a înfrunta pericolul şi moar­tea, pentru a intra în vârsta adultă... şi pentru a-şi lua rămas-bun de la viaţă, pentru a muri, iar pentru supravieţuitori, să facă doliul.

Aceste ritualuri s-au pierdut odată cu moda efemerului, a plăcerii imediate, a comercializării, a mondializării, a dezrădă­cinărilor populaţiilor.

Mulţi adulţi s-au pomenit blocaţi în „graniţele" şi în „trece­rile" de la copilărie şi de la adolescenţă, fără un cadru de refe­rinţă şi fără limite, fără să ştie să-şi ia în propriile lor mâini viaţa şi responsabilităţile; unii intră în glumă în jocurile cu jafuri fără  rost, cu lipsa muncii şi în mica şi marea criminalitate..., tocmai pentru că nu au trăit ritualurile sau pentru că nu au întâlnit un „îndrumător" care să-i ajute să devină adulţi.

Formulez ipoteza sau postulatul potrivit căruia „a lucra" într-adevăr asupra ta însuţi, cu ajutorul psihogenealogiei clinice, angajându-te temeinic, fiind prezent la emoţia care izbucneşte în sinele tău (cu ecceitate), îţi furnizează în sfârşit ocazia să revezi şi să închei dramele şi evenimentele dureroase ale vieţii şi istoriei tale, şi să „treci" graniţele către pacea interioară şi sensul pro­priei tale vieţi.

Kathleen Kelley-Laine scrie în Peter Pan ou l'enfant triste: „Ne ascundem de multe ori de noi înşine. [...] Trecerile graniţelor sunt etape fundamentale în viaţa unei fiinţe omeneşti; depăşindu-le, ea trece de la un stadiu la altul şi acceptă să renunţe la evenimentele unui trecut foarte preţios pentru ea, care îi adusese multă plăcere. Acestea sunt întotdeauna nişte încercări dificile. Toate culturile, toate religiile au inventat ritualuri de trecere, nu numai pentru a înlesni traseul, ci şi pentru a se asigura că nu va exista o posibilă întoarcere. Căci, bineînţeles, există întotdeauna tentaţia de a regăsi cuibul de origine, de multe ori pântecele mamei. De aceea, este nevoie de un îndrumător..."

Seneca ne învaţă că nu există vânt favorabil pentru cel care nu ştie unde merge.

Iar Luis Sepulveda, în Histoire d'une mouette et du chat qui lui apprit a voler⁷⁷, spune că „nu zboară decât acela care îndrăzneşte să zboare".

În ceea ce mă priveşte, voi spune: „Găseşte ce are nevoie cel care are încredere în viaţă" şi „Deschide ochiul, dar pe cel bun..." cu inima curată, cu deplină încredere în viaţă şi cu hotă­râre fermă.

Odată cu vârsta — am auzit spunându-se — devii răspunză­tor de expresia chipului tău.

De asemenea, îţi poţi orienta viaţa mult mai mult decât crezi.

„A fi sau a nu fi, aceasta este întrebarea..." A fi sau a deveni tu însuţi, învăţând mereu, umblând mereu, „mergând spre devenire" cu toate posibilităţile tale, deschizându-ţi larg viito­rul şi pe cel al copiilor tăi, născuţi sau care se vor naşte.

Să reluăm din marea epocă a Greciei clasice conceptul de kairos, momentul oportun, favorabil pentru a înfăptui lucrurile importante, în „prezenţa clipei", (ecce): ecceitate.

Şi dacă mi se permite să mă inspir din poemul deja citat al lui Joachim du Bellay:

Ferice de drumeţul care, vâslind ca şi Ulise
Bătut-a cale lungă în spaţiu şi în timp,
Găsindu-şi în sfârşit inima şi mintea
Şi realizând adevărata şi propria sa viaţă.

Argentiere-Chamonix-Mont-Blanc,

30 august 2007

Paris, 6 decembrie 201

Cum să reuşeşti în viaţă

„Să râzi adesea şi fără reţineri; să-ţi atragi respectul oameni­lor inteligenţi şi afecţiunea copiilor; să tragi profit din criticile de bună-credinţă şi să suporţi trădările aşa-zişilor tăi prieteni; să apreciezi frumuseţea; să vezi la ceilalţi ce au mai bun în ei; să laşi în urma ta ceva bun, un copil sănătos, un colţ de grădină sau o societate mai bună; să ştii că cel puţin o fiinţă respiră mai bine pentru că ai trecut prin această lume; iată ce numesc eu a reuşi în viaţă."

Ralph Waldo Emerson
 (1803-1882)

Sursa: Anne Ancelin Schutzenberger- Psihogenealogia. Vindecarea rănilor familiale şi regăsirea de sine, Editura TREI, pag. 180-189

Salt la inceputul paginii