Fragmente din volumul
Psihologia lui C. G. Jung
prezentatã de Jolande Jacobi
Trad. din germanã de Daniela Stefãnescu
Editura TREI
Detalii carte pe site-ul editurii aici:
http://www.edituratrei.ro/

Mai multe texte de (despre) C.G. Jung pe site aici

CE SPUN si ALTII DESPRE UMBRÃ - un subiect care ne priveste pe toti - pe acest site:

Karlfried Graf Durckheim despre umbrã aici

Ken Wilber despre formarea umbrei, a proiectiilor si terapia lor aici

Anselm Grun despre obstacole în calea unei credinte mature aici

Anselm Grun despre credintã si psihologie aici

Anthony de Mello despre constientã, realitatea si capcanele ei aici

Dezvoltarea personalităţii, individuaţia

Totalitatea personalităţii este atinsă atunci când perechile principale de contrarii sunt relativ diferenţiate, deci când ambele părţi ale psihicului total, conştiinţa şi inconştientul sunt legate între ele şi se află una faţă de cealaltă într-un raport viu, înclinarea energetică, desfăşurarea netulburată a vieţii psihice rămânând asigurate prin aceea că inconştientul nu poate fi niciodată făcut complet conştient şi îşi menţine mereu aportul mai mare de energie. Totalitatea rămâne deci mereu relativă, iar sarcina noastră de-o viaţă – aceea de a lucra mai departe la ea. „Ca o realizare deplină a totalităţii noastre, personalitatea este un ideal inaccesibil. Inaccesibilitatea nu este însă niciodată un contraargument împotriva idealului, căci idealurile nu sunt decât indicatori de drum şi niciodată ţeluri.

Dezvoltarea personalităţii este binecuvântare şi blestem deopotrivă. Trebuie plătită scump, căci ea înseamnă însingurare. „prima urmare este detaşarea conştientă şi inevitabilă a fiinţei individuale de nediferenţierea şi nonconştienţa turmei”. Dar ea nu înseamnă numai însingurare, ci totodată fidelitate faţă de legea proprie. „Devine personalitate doar acela care poate spune conştient da puterii vocaţiei sale interioare ce îi vine în întâmpinare”. […]
Cercetarea şi realizarea Sinelui sunt de aceea – sau, în orice caz, ar trebui să fie! – premisa indispensabilă pentru preluarea unei îndatoriri mai mari, chiar de-ar fi numai aceea de a realiza sensul vieţii individuale în cea mai bună formă şi dimensiune posibilă, ceea ce natura face mereu, ce-i drept fără responsabilitatea care este menirea divină a omului dată de destin. „Individuaţie” înseamnă „a deveni fiinţă individuală şi, în măsura în care prin individualitate înţelegem unicitatea noastră lăuntrică, ultimă şi incomparabilă, a deveni Sinele nostru propriu”. Individuaţia nu înseamnă însă nicidecum individualism în sensul restrâns, egocentric al acestui cuvânt, căci individuaţia îl face pe om doar fiinţa individuală care este el oricum.

Din volumul: Psihologia lui C.G. Jung  de Jolande Jacobi, Editura TREI, pag. 154-156, trad. din germană de Daniela Ştefănescu.
Jolande Jacobi, psihoterapeut jungian, profesor la Institutul C.G. Jung din Zurich, a fost una dintre cele mai apropiate colaboratoare ale lui C.G. Jung. Cartea, care are girul lui Jung, este o foarte bună prezentare succintă a caracteristicilor fundamentale ale concepţiei psihologice ale lui C.G. Jung.

Procesul de individuaţie

Procesul de individuaţie este, în totalitatea lui, de fapr, o desfăşurare spontană, naturală şi autonomă, dată potenţial fiecărui om în interiorul psihicului, chiar dacă omul nu este de cele mai multe ori conştient de el. Acesta alcătuieşte, în măsura în care nu este împiedicat, oprit sau deformat de nişte perturbări anume, ca „proces de maturizare, respectiv de dezvoltare”, paralela psihică la procesul de creştere şi îmbătrânire al organismului. În anumite condiţii, cum ar fi clinica psihoterapeutică, poate fi stimulat, intensificat, conştientizat, trăit conştient şi prelucrat prin diferite metode, ajutând astfel omul să atingă o mai mare „completitudine”, o „rotunjire” a fiinţei lui. El constituie în atari cazuri o muncă analitică intensă, care se concentrează, printr-o puternică integritate şi direcţionare a conştiinţei, asupra procesului intrapsihic, destinde printr-o extremă activare a conţinuturilor inconştientului toate perechile de contrarii, face experienţa vie a structurii lor şi, trecând prin toate pericolele unui psihic ce se desface parcă din încheieturi, răscolind şi aprofundând strat după strat, le călăuzeşte până la acel centru care este izvor şi ultim temei al fiinţei noastre psihice: nucleul interior, Sinele. Acest drum nu este, după cum am menţionat deja, dat oricui şi practicabil pentru oricine. Nu-i nici lipsit de primejdii şi este nevoie de un control foarte riguros din partea propriei conştiinţe, pentru a putea menţine integritatea Eului faţă de conţinuturile ce izbucnesc cu forţă din conştiinţă şi a le putea încadra conştient fiind de scopul urmărit. […]
Cursul individuaţiei este trasat în linii mari şi prezintă legităţi formale. Se compune din două segmente mari, care poartă semne opuse şi se condiţionează şi completează reciproc din cel al primei jumătăţi de viaţă şi din cel al celei de-a doua. Primul are ca sarcină „iniţierea în realitatea exterioară”, care se încheie cu fasonarea fermă a Eului, cu diferenţierea funcţiei principale şi a atitudinii predominante, precum şi cu dezvoltarea unei persona corespunzătoare, deci are ca scop o adaptare şi integrare a omului în mediul său; în schimb, cel de-al doilea duce la o „iniţiere în realitatea interioară”, la o înţelegere mai profundă de sine şi la o cunoaştere aprofundată a oamenilor, la o reflectio la trăsăturile caracteristice, rămase până atunci inconştiente sau devenite inconştiente, la conştientizarea lor şi astfel la o raportare internă şi externă conştientă a omului la structura pământească şi cosmică a universului. Jung şi-a îndreptat atenţia şi eforturile mai cu seamă către ultimul, deschizându-i astfel omului aflat într-un punct dificil posibilitatea unei lărgiri a personalităţii sale, care poate conta şi ca o pregătire pentru moarte. Atunci când vorbeşte despre procesul de individuaţie, el se referă în primul rând la acest de-al doilea segment.

Pag. 156-158

Umbra

Prima etapă [a procesului de individuaţie] duce la trăirea experienţei umbrei, care simbolizează „cealaltă parte” a noastră, „fratele nostru întunecat”, care aparţine de noi, de totalitatea noastră, într-un chip ce-i drept invizibil, dar inseparabil. Căci, „<forma vie> are nevoie de umbre adânci ca să apară plastic. Fără umbră ea rămâne o iluzie plată.”

Umbra este o figură arhetipală care mai apare şi astăzi în reprezentarea primitivilor personificată în multe forme. Şi ea este o parte din individ, un fel de scindare a fiinţei sale, care e însă legată de el tocmai „ca umbra lui”… Şi în artă figura umbrei este un motiv îndrăgit, adesea abordat şi elaborat. Căci artistul se alimentează, în creaţia sa şi în alegerea motivului său, în mare măsură din adâncurile inconştientului său şi atinge la rândul lui, cu ceea ce creează în acest fel, inconştientul publicului, iar în aceasta constă în definitiv secretul efectului său. Imaginile şi figurile inconştientului sunt cele care se înalţă în el şi au o rezonanţă puternică în oameni, cu toate că ei nu ştiu de unde provine „ceea ce-i mişcă”. ...

Întâlnirea cu umbra se suprapune adesea cu conştientizarea tipului funcţional şi atitudinal de care aparţinem. Funcţia nediferenţiată şi modul atitudinal slab dezvoltat sunt „latura noastră întunecată”, acea predispoziţie originară din natura noastră, pe care o reprobăm şi nu o lăsăm să iasă la suprafaţă, din motive morale, estetice sau de orice alt fel, pentru că se află în opoziţie cu principiile conştiente. ...

Elaborarea umbrei corespunde în linii mari, deşi cu accent diferit, celor vizate de psihanaliză prin dezvăluirea istoricului vieţii, mai ales al copilăriei individului. ...

Jung deosebeşte două tipuri de umbră, cu toate că le numeşte pe ambele la fel. prima formă este cea a „umbrei personale”, care conţine trăsăturile sufleteşti netrăite sau aproape netrăite. A doua este „umbra colectivă”, care face deja parte dintre figurile inconştientului colectiv şi corespunde, de exemplu, unei figuri negative a Bătrânului Înţelept sau laturii întunecate a Sinelui; ea simbolizează întrucâtva „ reversul” spiritului predominant al epocii, opusul său ascuns. Ambele forme acţionează în psihicul omenesc. ...

Ca „alter-ego”, umbra poate fi reprezentată însă – oricât de paradoxal ar părea eventual la prima vedere – şi printr-o figură pozitivă, de exemplu dacă individul, a cărui „cealaltă latură” ea o personifică, trăieşte în viaţa conştientă exterioară oarecum sub „nivelul său”, sub posibilităţile ce-i sunt date, deci laturile sale pozitive sunt cele care duc o existenţă din umbră. Sub aspect individual, umbra stă pentru „întunericul personal”, ca personificare a conţinuturilor neadmise, reprobate, refulate în timpul vieţii, ale psihicului nostru, care pot avea uneori şi un caracter pozitiv; sub aspect colectiv, stă pentru latura întunecată, general-umană din noi, pentru înclinaţia structurală, ce zace în fiecare om, spre ceea ce este inferior şi obscur. În cadrul travaliului asupra psihicului întâlnim umbra mai întâi şi în mod predominant în acele figuri care ţin de domeniul inconştientului personal şi de aceea trebuie să o privim şi să o interpretăm întotdeauna mai întâi sub aspectul său foarte personal şi abia în al doilea rând sub cel colectiv.

Umbra stă, ca să zicem aşa, la graniţa cu „mamele”, cu inconştientul. Ea este Celălaltul propriu-zis al Eului nostru conştient, ba creşte şi devine mai deasă, am putea spune, în acelaşi pas cu Eul. Cu masa întunecată a materialului de trăiri neadmis niciodată sau admis foarte rar în viaţă, ea ne stă în drum pentru a ajunge la profunzimile creatoare ale inconştientului… Căci în tinereţe acest strat este fireşte încă relativ subţire, fiind de aceea şi mai uşor de suportat; totuşi în decursul anilor se adună tot mai mult material şi astfel el devine cu timpul o barieră adesea de nedepăşit.

„Oricine este urmărit de o umbră, şi cu cât ea e mai puţin incorporată în viaţa conştientă a individului, cu atât e mai întunecată şi mai densă.” „Dacă tendinţele refulate ale umbrei ar fi doar rele, atunci n-ar fi nicio problemă. Dar, de regulă, umbra nu e decât ceva inferior, primitiv, neadecvat şi suspect, nu e un rău absolut. Ea conţine şi însuşiri copilăreşti sau primitive care însufleţesc şi înfrumuseţează într-un anumit fel existenţa omenească; ne lovim însă de regulile moştenite”, de prejudecăţi, de buna-cuviinţă şi de bunele moravuri, de tot felul de probleme de prestigiu; şi mai cu seamă cele din urmă, pentru că sunt strâns legate de problema persoanei, pot să joace adesea un rol funest şi să curme orice dezvoltare a psihicului. „O simplă reprimare a umbrei este tot atât de puţin un mijloc terapeutic precum este decapitarea faţă cu durerile de cap. … Dacă suntem conştienţi că avem o inferioritate, dispunem de şansa de a o corecta. Inferioritatea vine totdată în contact cu alte interese, aşa încât este supusă permanent modificărilor . Dar dacă este refulată şi izolată de conştiinţă, nu va fi niciodată corectată.”

Confruntarea cu umbra înseamnă, prin urmare, să devenim conştienţi de propria noastră natură într-un mod necruţător de critic. Determinată de mecanismul proiecţiei, ea apare însă, ca tot ceea ce nu ne este conştient, transferată asupra unui obiect, drept care întotdeauna „de vină este celălalt”, dacă nu recunoaştem conştient că întunericul sălăşluieşte în noi înşine. De aceea, conştientizarea umbrei în munca analitică trebuie să se aştepte de cele mai multe ori necesarmente la rezistenţe foarte mari din partea analizandului, care adesea nici nu poate suporta să accepte că tot acest întuneric ţine tot de ele şi se teme mereu să nu vadă cum, sub povara acestor cunoaşteri, edificiul ridicat şi menţinut cu greu al Eului său conştient se prăbuşeşte.

…

Oricât de amară ar fi cupa, nu o putem ocoli. Căci abia după ce învăţăm să ne diferenţiem de umbra noastră, cunoscând şi recunoscând realitatea sa ca pe o parte a fiinţei noastre şi fiind mereu conştienţi de această cunoaştere, poate reuşi confruntarea cu celelalte perechi de contrarii ale psihicului. Întrucât abia acum începe acea atitudine obiectivă faţă de propria personalitate, fără de care nu se poate înainta pe drumul spre totalitate. „Dacă ne-am închipui că cineva ar fi destul de curajos ca să-şi retragă toate proiecţiile, am vedea atunci un individ conştient de faptul că are o umbră considerabilă. Un astfel de om s-ar încărca cu probleme şi conflicte noi. Ar deveni pentru el însuşi o sarcină gravă, căci acum n-ar mai putea spune că ceilalţi fac un lucru sau altul, că ei greşesc şi că trebuie luptat împotriva lor. El ar trăi în „casa reculegerii”, a concentrării lăuntrice. Un astfel de om ar şti ce este pe dos în lume şi în sine, iar dacă ar învăţa să se descurce cu umbra lui, atunci ar realiza într-adevăr ceva pentru lume. Ar izbuti să răspundă, fie şi într-o măsură infimă, la întrebările uriaşe nerezolvate  ale zilelor noastre.

Pag. 160 - 167

PERSONA

De amploarea diferenţierii, respectiv supradiferenţierii con­ştiinţei lui este legat şi modul comportamental psihic general al omului faţă de ambientul său, ceea ce numeşte Jung perso­na. Diagrama VII arată cum sistemul psihic de relaţii, prin care omul intră în contact cu lumea exterioară, acoperă simultan Eul împotriva acesteia cu un, să-i zicem, „înveliş". Gândirea a fost presupusă şi aici, ca în celelalte diagrame, ca funcţie principală, de aceea ea domină învelişul Eului, persona, aproape în totali­tate. Funcţiile auxiliare, intuiţia şi senzaţia, participă deja mult mai puţin la ea, iar funcţia inferioară, simţirea, nu mai ia parte aproape deloc.

Persona reprezintă de fapt un segment din Eu, şi anume tocmai acela care este îndreptat spre mediul înconjurător. Jung o defineşte după cum urmează: „Persona este deci un complex funcţional constituit din raţiuni de adaptare sau de comoditate necesară, dar care nu se identifică cu individualitatea. Acest complex funcţional se referă exclusiv la relaţia cu obiectele... cu obiectele exterioare." Persona „este un compromis între individ şi societate pe tema: «drept ce apare cineva». Aşadar, un compromis între cerinţele mediului şi condiţionalitatea structurală lăuntrică a individului, înseamnă că o persona care funcţionează corect trebuie să ţină seamă de trei factori: în primul rând de idealul Eului, respectiv imaginea-dorinţă, pe care fiecare om o poartă în sine şi după care ar dori să fie alcătuit şi să acţioneze, în al doilea rând de imaginea generală pe care respectivul mediu înconjurător şi-o face despre un om care corespunde gustului şi idealului său şi în al treilea rând de limitările date psihic şi fizic, care îşi impun graniţele realizării idealului Eului, respectiv idealului mediului. Dacă unul dintre aceşti trei factori sau eventual chiar doi dintre ei rămân neluaţi în seamă, atunci persona nu poate face niciodată complet faţă sarcinii ei şi devine mai degrabă un impediment în dezvoltarea personalităţii decât să contribuie la stimularea ei.

De pildă, un individ a cărui persona se constituie numai din trăsăturile aprobate de colectivitatea din lumea exterioară va avea persona unui om al maselor, iar acel ins care ţine cont numai de propria imagine-dorinţă, trecând cu vederea celelalte două necesităţi, va prezenta eventual persona unui om ciudat, unui excentric, solitar sau chiar rebel. Astfel, de persona nu aparţin numai trăsăturile psihice, ci în ea intră şi tot comportamentul şi manierele noastre, particularităţile noastre habituale referitoare la aspectul nostru exterior, cum ar fi ţinuta, mersul, pieptănătura, îmbrăcămintea, ba chiar expresia şi încruntarea feţei noastre şi ticurile, zâmbetul şi oftatul nostru obişnuit şi multe altele.

La omul bine adaptat atât lumii exterioare, cât şi lumii sale interioare, persona este, ca să zicem aşa, un dig de protecţie necesar, însă elastic, care-i asigură o relaţie şi formă de comunicare relativ firească, uniformă şi uşoară cu mediul său înconjurător. Ea ar putea fi însă periculoasă tocmai din pricina comodi­tăţii cu care omul îşi poate ascunde adevărata natură îndărătul unei atari forme de adaptare devenită habituală. Căci atunci ea încremeneşte, devine mecanică şi o mască aderentă în adevăra­tul sens al cuvântului, în spatele căreia individualitatea, ceea ce este omul în natura lui veritabilă, degenerează şi se îndreaptă spre o sufocare totală. „Identificarea cu funcţia sau cu titlul are ceva seducător, motiv pentru care atâţia bărbaţi nu sunt în genere altceva decât demnitatea pe care le-o concede societatea. Ar fi zadarnic să căutăm o personalitate dincolo de această coajă, în spatele decorului grandios, am da peste un omuleţ jalnic. De aceea funcţia (sau indiferent care ar fi această coajă exterioară) este atât de seducătoare", doar ea reprezintă o compensare ieftină pentru neajunsurile personale. Cu toţii îl cunoaştem, de pildă, pe profesorul a cărui întreagă individualitate se epuizea­ză în rolul de „a fi profesor"; îndărătul acestei măşti nu găsim atunci nimic decât un mănunchi de ursuzenii şi infantilităţi. Deci, în ciuda modului ei de funcţionare habitual şi de aceea de cele mai multe ori şi automat, persona nu trebuie să devină niciodată atât de impenetrabilă, încât să nu se poată percepe, sau măcar bănui, trăsăturile ei individuale de caracter, pe care le „acoperă". Ea nu trebuie să fie nici atât de puternic „aderentă", încât să nu mai poată fi „înlăturată". La drept vorbind, conşti­inţa poate să dispună mai mult sau mai puţin liber de o perso­na care funcţionează corect, o poate adapta cerinţelor diferitelor situaţii, adică o poate transforma, chiar substitui, întrucât un om adaptat mediului înconjurător va „afişa" de exemplu o altă persona când se duce la o nuntă, când vorbeşte cu funcţionarul fiscal sau când prezidează o şedinţă şi trebuie să fie ca atare rela­tiv conştient de ea, ceea ce oricum devine numai atunci posibil când este cuplată cu funcţia superioară a conştiinţei.

In orice caz, aceasta nu este din păcate întotdeauna situaţia — după cum putem constata. Deoarece adaptarea la lumea exterioară în loc să fie probată uneori cu funcţia superioară -ceea ce este şi ar trebui să fie regula — este probată şi cu cea inferioară sau, ceea ce este ceva mai puţin periculos şi mai uşor corijibil, cu una dintre funcţiile auxiliare şi, din păcate, poate fi obţinută adesea cu forţa de către părinţi, prin presiunea educa­ţiei. Acest lucru nu poate să rămână însă timp îndelungat fără consecinţe grele şi va duce, ca urmare a unei violentări une­ori mai puternice, alteori mai uşoare a structurii psihice date prin predispoziţie, la un „caracter obţinut prin constrângere" al respectivului, adesea chiar la o adevărată nevroză. Persona apare în atari cazuri inevitabil împovărată cu toate neajunsu­rile ce caracterizează funcţiile inferioare, nediferenţiate. Astfel de oameni nu numai că nu apar ca fiind prea simpatici, ci îi pot face cu uşurinţă pe cei neinstruiţi psihologic să-i aprecieze total greşit. Sunt acei ţipi care îşi rezolvă o viaţă întreagă, în relaţiile lor, totul într-o modalitate stereotipic greşită sau neiscusită. Un exemplu ar fi veşnicul ghinionist, un altul, aşa-numitul „elefant în magazinul cu porţelanuri", mereu lipsit de tact, care nu face decât gafe, aşadar, nu are niciun fel de instinct natural al unui comportament corect şi adaptat.

Dar nu numai purtătorii şi reprezentanţii conştiinţei colective[1] „mărimile" scoase în evidenţă de comunitate, de societate, „firmele" pentru titluri, demnităţi etc. reprezintă pentru om o astfel de atracţie, ducându-1 la inflaţie. Dincolo de Eul nostru nu există numai conştiinţa colectivă a societăţii, ci şi inconşti­entul colectiv, propria noastră profunzime, care ascunde în sine mărimi la fel de atrăgătoare. După cum în primul caz cineva este „răpit" în lume prin funcţia sa înaltă, aşa poate să şi dispa­ră la fel de brusc din ea, adică să fie „înghiţit" de inconştientul colectiv, să se identifice cu o imagine interioară, căpătând delirul grandorii sau şi delirul micimii, şi să se considere, de exemplu, un erou, un mântuitor al omenirii, un răzbunător, un martir, un izgonit, o vampă etc. Pericolul de a cădea victimă acestor „mărimi interioare" creşte odată cu întărirea personei, cu forţa identificării Eului cu ea. Căci astfel, tot interiorul personalităţii rămâne refulat, înăbuşit, nediferenţiat şi încărcat cu o dinamică ameninţătoare.

O persona care, să-i zicem aşa, „stă" bine şi funcţionează corect este, aşadar, o condiţie principală a sănătăţii psihice şi de cea mai mare însemnătate, dacă e ca cerinţele lumii exterioare să fie realizate cu succes. Aşa cum o piele sănătoasă ajută la mijlocirea metabolismului ţesuturilor aflate dedesubt şi, când se întăreşte şi moare, întrerupe viaţa straturilor interioa­re, tot aşa, o persona „bine irigată" poate să joace rolul apărătorului şi regulatorului în schimbul dintre lumea interioară şi cea exterioară, devine însă, dacă îşi pierde elasticitatea şi permeabilitatea, o piedică supărătoare sau chiar o barieră mortală. Orice inadaptare constantă precum şi orice identificare cu persona — mai cu seamă cu o atitudine care nu corespunde Eului nostru real — trebuie să ducă deci, odată cu înaintarea în viaţă, la dereglări ce se pot amplifica până la crize şi îmbolnăviri psihice severe.

[1] Prin conceptul de „conştiinţă colectivă" înţelegem totalitatea tradiţiilor, convenţii­lor, obiceiurilor, prejudecăţilor, regulilor si normelor unei colectivităţi omeneşti, care dau conştiinţei grupului ca întreg direcţia, respectiv conform cărora indivizii acestui grup trăiesc de cele mai multe ori fără a le supune deloc reflecţiei lor. Acest concept se suprapune parţial cu cel creat de Freud, al „Supraeului", diferenţiindu-se totuşi de el în măsura în care Jung nu înţelege prin el numai normele şi interdicţiile mediului, „intro-iectate", acţionând dinspre spaţiul interior al psihicului, ci şi pe acelea care determină neîncetat din afară omul în activitatea sa, în simţirea şi gândirea sa.

pag.48-53