Ken Wilber

Ken Wilber despre New Age (ce este autentic si ce nu este): aici

CE SPUN si ALTII DESPRE UMBRÃ - un subiect care ne priveste pe toti - pe acest site:

C.G. Jung despre umbrã, individuatie, dezvoltarea personalitãtii aici

Karlfried Graf Durckheim despre umbrã aici

Anselm Grun despre obstacole în calea unei credinte mature aici

Anselm Grun despre credintã si psihologie aici

Anthony de Mello despre constientã, realitatea si capcanele ei aici

Despre formarea umbrei,
a proiecţiilor
şi terapia lor

Să începem cu nivelul la care se află majoritatea oamenilor: încătuşaţi în supraeu. Aceasta este o imagine de sine mai mult sau mai puţin incorectă şi debilă, creată atunci cînd omul încearcă să nege faţă de sine însuşi existenţa unor tendinţe precum mînia, agresivitatea, pulsiunile erotice, bucuria, ostilitatea, curajul, hotărîrea, interesul şi aşa mai departe. Dar oricît s-ar strădui în acest sens, tendinţele respective nu dispar pur şi simplu. Din moment ce ele există, tot ce poate face individul este să pretindă că aparţin altcuiva. Oricui altcuiva, numai sieşi nu. Prin urmare, în realitate nu izbuteşte să nege tendinţele, ci doar faptul că sînt ale lui. În consecinţă, omul începe să creadă că aceste tendinţe sînt non-sine, străine, exterioare; şi-a îngustat graniţele, astfel încît să excludă tendinţele nedorite. Acestea, înstrăinate, sînt proiectate sub forma umbrei, iar individul se identifică doar cu ceea ce a rămas: o imagine de sine îngustată, sărăcită şi incorectă: supraeul. O nouă graniţă s-a construit şi o altă luptă între contrarii a izbucnit: supraeul faţă-n faţă cu propria-i umbră. Esenţa proiecţiei este simplu de înţeles, dar dificil de distrus, fiindcă astfel sînt înăbuşite unele dintre cele mă dragi iluzii ale noastre. Vom vedea însă, din exemplul următor, că procesul nu este deloc complicat.

Jack doreşte din toată inima să-şi facă ordine în garaj unde e o harababură de nedescris; de fapt, intenţionează acest lucru de mai mult timp. În cele din urmă, decide că a sosit momentul oportun şi, după ce îmbracă vechea salopetă de lucru, se îndreaptă cu un entuziasm moderat spre garaj, în acest punct, Jack se află într-un contact deplin cu intenţia sa, fiindcă ştie că, în ciuda efortului fizic necesar, vrea cu adevărat să facă asta. Într-adevăr, o parte a propriei sale fiinţe n-ar vrea să se apuce de curăţenie, dar important este faptul că dorinţa lui de a face ordine în garaj este mai puternică decît cea de a-l lăsa aşa cum e - altfel n-ar trece la treabă.

Dar un lucru bizar se întîmplă cînd Jack ajunge la faţa locului şi vede incredibila harababură din garajul lui. Începe să aibă îndoieli. Dar nu pleacă. Se învîrte de colo-colo, citeşte revistele vechi pe care le găseşte, se joacă puţin cu vechea mănuşă de baseball, visează cu ochii deschişi. Deja a început să piardă contactul cu intenţia sa. Important e însă faptul că dorinţa de a face ordine în garaj este încă prezentă, altfel ar pleca pur şi simplu de acolo şi s-ar apuca de altceva. Nu renunţă, fiindcă dorinţa aceasta este încă mai puternică decît cea de a se lăsa păgubaş, începe să-şi uite însă intenţia şi, prin urmare, începe să şi-o înstrăineze şi să o proiecteze.

Iată cum decurge proiectarea intenţiei: dorinţa lui Jack de a face ordine în garaj este, aşa cum am văzut, încă prezentă; altfel spus, este activă şi-i solicită mereu atenţia, aşa cum foamea, de pildă, ne îndeamnă constant sa acţionăm în baza acestui impuls şi să mîncăm ceva. Fiindcă _t intenţia de a face ordine în garaj este încă prezentă şi activa, Jack ştie, într-un colţ al minţii, că cineva vrea ca el să facă ordine în garaj. Şi exact acesta e motivul pentru care mai zăboveşte acolo. Ştie că cineva vrea ca el să treacă la treabă, dar problema este că, în acest moment, a uitat cine e acel cineva, în consecinţă, începe să se enerveze şi să se simtă plictisit de perspectiva curăţeniei şi, pe măsură ce orele trec, devine din ce în ce mai iritat de întreaga problemă. Tot ce-i mai trebuie acum pentru a completa si a finaliza proiecţia -- adică pentru a-şi uita total propria intenţie de a face ordine în garaj - - este un „candidat" adecvat asupra căruia să transfere intenţia proiectată. Fiindcă ştie că cineva îl împinge să facă ordine, iar asta îl irită la culme, ar vrea tare mult să găsească acea persoană care îl sîcîie.

Şi iată că apare victima inocentă: soţia lui trece pe lîngă garaj, deschide uşa şi-l întreabă nevinovat dacă a terminat curăţenia. Uşor enervat, Jack se răsteşte la ea să-l lase în pace. Fiindcă acum are impresia că nu el, ci soţia lui vrea ordine în garaj. Proiecţia este completă: intenţia lui Jack pare că provine din afara lui; a proiectat-o, a trimis-o de cealaltă parte a baricadei şi, de acolo, are impresia că-l atacă.

Prin urmare, Jack începe să simtă că soţia lui îl presează. Totuşi, ceea ce simte cu adevărat este propria sa intenţie proiectată, propria sa dorinţă de a face ordine în garaj. Poate că se răsteşte la soţia lui spunîndu-i că n-are chef să facă ordine în amărîtul ăla de garaj şi că ea îl bate la cap şi-l calcă pe nervi, dar dacă el însuşi nu ar fi vrut să facă curat, dacă intenţia nu i-ar fi aparţinut într-adevăr, atunci i-ar fi răspuns simplu că s-a răzgîndit şi că va face ordine altă dată. Dar nu procedează aşa, fiindcă într-un colţ al minţii ştie că cineva a vrut ordine în garaj şi, din moment ce acel cineva „nu e" el, trebuie să fie altcineva. Soţia fireşte, este un candidat potrivit; în momentul în care intră în garaj, Jack aruncă asupra ei intenţia sa proiectată.

Pe scurt, Jack şi-a proiectat intenţia si a resimţit-o ca venind din afara lui, ca o intenţie externă. Iar intenţia externă nu este nimic altceva decît o presiune. Ori de cîte ori un individ proiectează o intenţie ajunge să o resimtă ca atacîndu-l din afară. Mai mult decît atît - - şi în acest punct majoritatea oamenilor clatină din cap cu neîncredere - întreaga presiune este rezultatul intenţiei proiectate, în acest exemplu, să remarcăm că, dacă nu ar fi avut intenţia de a face ordine în garaj, Jack nu ar fi resimţit nici un fel de presiune din partea soţiei lui. Ar fi rămas calm şi ar fi spus simplu că nu are răbdare să facă azi curăţenie sau că s-a răzgîndit. Dar se simte presat, în realitate, nu presiunea soţiei o resimte, ci a propriei sale intenţii. Fără intenţie, nu ar fi existat presiune. Astfel, putem spune că orice presiune este, la nivel fundamental, propria intenţie proiectată.

Dar dacă soţia lui ar fi intrat în garaj şi chiar i-ar fi cerut să facă ordine? Situaţia ar fi fost cu totul alta, nu-i aşa? Oare Jack nu s-ar fi simţit presat din cauza insistenţelor ei? Desigur, ar fi resimţit o presiune din partea soţiei, nu a lui însuşi, în realitate însă, situaţia ar fi fost exact aceeaşi; doar că ar fi fost mult mai simplu pentru el să-şi arunce proiecţia asupra ei. Soţia este un candidat perfect în acest sens, deoarece afişează aceeaşi tendinţă pe care Jack este gata să o proiecteze asupra ei. Jack este puternic ispitit sa-şi proiecteze intenţia, dar aceasta este totuşi intenţia lui. Fără ea şi fără proiectarea ei nu ar avea nici un sentiment de presiune. Chiar dacă soţia sa l-ar „presa" într-adevăr să facă ceva, s-ar simţi presat numai dacă şi el ar vrea să facă acel lucru şi apoi ar proiecta intenţia. Fiindcă propriile sentimente îi aparţin.

Prin urmare, terapeuţii specializaţi pe acest nivel consideră că persoana care se simte mereu tensionată dispune doar de o intenţie şi o energie mai mari decît îşi dă seama, dacă n-ar resimţi acea intenţie, ar fi absolut nepăsătoare. În consecinţă, atunci cînd resimte o presiune oarecare -din partea şefului, a partenerului de viaţă, a şcolii, a prietenilor, a asociaţilor sau a copiilor - - un om înţelept învaţă să interpreteze acest sentiment ca pe un semnal că are o energie şi o intenţie pe care deocamdată nu le con­ştientizează. El învaţă să traducă senzaţia „mă simt presat" prin „am o dorinţă mai puternică decît îmi dau seama". Şi, o dată ce înţelege că orice sentiment de presiune nu e altceva decît propria sa dorinţă neglijată, poate decide din nou dacă să acţioneze pe baza ei sau dacă să amîne acţiu­nea. Orice ar alege însă, ştie că dorinţa îi aparţine.

Deci, mecanismul fundamental al proiecţiei este foarte simplu. Un impuls (intenţie, mînie sau dorinţă) care se naşte în tine şi este în mod natural direcţional spre mediul înconjurător pare, atunci cînd este proiectat, că a luat fiinţă în mediu şi este îndreptat împotriva ta. Este un efect de bumerang şi astfel rişti să sfîrşeşti copleşit de propria ta energie. Nu mai treci pur şi simplu la acţiune, ci te simţi împins spre acţiune. Ai plasat impulsul de cealaltă parte a graniţei dintre sine şi non-sine, aşa că, în mod firesc, ţi se pare că te atacă din exterior, în loc să te ajute să ataci tu mediul.

Prin urmare, proiecţia umbrei are două consecinţe majore, în primul rînd, simţi că impulsul, trăsătura sau tendinţa proiectată nu îţi aparţine în nici un caz. În al doilea rînd acesta pare a exista „acolo undeva, afară", în mediu, de obicei în altcineva. Sinele devine mai restrîns, iar non-sinele se măreşte. Dar oricît de inconfortabil ar fi acest proces, persoana care proiectează îşi va apăra cu fermitate imaginea greşită asupra realităţii. Dacă te-ai apropia de Jack atunci cînd acesta strigă la soţia sa şi ai încerca sa-i sugerezi că senzaţia de tensiune şi cicălire pe care o resimte nu e altceva decît propria sa intenţie, probabil că ai încasa-o. Fiindcă este extrem de important ca individul să demonstreze că proiecţiile sale sînt într-adevăr în afara sa şi de acolo îl ameninţă.

În orice caz, majoritatea persoanelor manifestă o rezistenţă puternică faţă de acceptarea propriilor umbre, refuzînd să admită că impulsurile şi trăsăturile proiectate sînt, de fapt, ale lor. La urma urmei, rezistenţa însăşi este o cauză principală a proiecţiei. O persoană îşi refuză pro­pria umbră, îşi neagă aspectele neplăcute, deci le proiec­tează. Prin urmare, acolo unde există o proiecţie, există, ascunsă, şi o anume rezistenţă. Uneori aceasta este uşoară, alteori e violentă, dar modul ei de operare nu e nicăieri reliefat mai clar decît în cea mai frecvent întîlnită formă de proiecţie: vînătoarea de vrăjitoare.

Aproape că nu există persoană care la un moment dat să nu fi văzut, să nu fi auzit sau să nu fi participat la un tip oarecare de vînătoare de vrăjitoare şi, oricît de groteşti ar fi, aceste manifestări ilustrează perfect efectele cumplite ale proiecţiei si ale refuzului constant de a ne accepta propriile slăbiciuni. Vînătoarea de vrăjitoare oferă totodată cel mai clar exemplu al adevărului proiecţiei, adevărul că dispreţuim în ceilalţi acele lucruri, şi numai acele lucruri pe care le dispreţuim în noi.

Vînătoarea de vrăjitoare se manifestă atunci cînd individul începe să ignore o trăsătură sau o tendinţă a propriului caracter pe care o consideră malefică, satanică, demonică sau, cel puţin, nedorită. Tendinţa sau trăsătura respectivă poate fi un aspect cu totul insignifiant --o minoră josnicie, răutate sau meschinărie. Fiecare om are partea sa întunecată. Dar partea „întunecată" nu e sinonimă cu o parte „rea", „malefică"; cu toţii avem o mică „inimă neagră" („în sufletul fiecăruia se ascunde puţină hoţie") care, dacă este pe deplin conştientizată şi acceptată, nu face decît să accentueze picanteria vieţii, în tradiţia ebraică, Dumnezeu însuşi a însămînţat această tendinţă capricioasă, năbădă­ioasă ori perversă în sufletul fiecărei fiinţe încă de la începutul începutului, probabil pentru ca omenirea să nu piară din prea mare plictis.

Dar vînătorul de vrăjitoare crede că el nu are acea mică „inimă neagră" şi, într-o anume măsură, îşi asumă un bizar aer de justeţe şi inflexibilitate. Nu numai că inimioara neagră nu-i lipseşte, aşa cum crede şi cum ar vrea să-i facă şi pe ceilalţi să creadă, dar existenţa ei îl deranjează cumplit, îi rezistă, încearcă s-o nege, s-o îndepărteze, dar ea rămîne acolo, a lui, solicitîndu-i mereu atenţia. Cu cît ea strigă mai tare, cu atît el îi rezistă mai ferm. Şi cu cît îi rezistă mai ferm, cu atît mai puternică şi mai solicitantă devine ea. Iar în cele din urmă, fiindcă n-o mai poate nega, individul începe s-o vadă. Dar o vede numai acolo unde poate - în ceilalţi. El ştie că cineva are acea mică inimă neagră, dar din moment ce lui nu-i aparţine, înseamnă că este a altcuiva. Iar acum nu mai trebuie decît să-l găsească.

Aceasta devine o sarcină extrem de importantă, deoarece dacă nu poate găsi pe cineva asupra căruia să-şi proiecteze umbra, va rămîne el însuşi cu ea. Este momentul în care rezistenţa deţine un rol crucial. Fiindcă, aşa cum odinioară individul îşi ura şi îşi nega propria umbră cu patimă neînfrînată încercînd prin orice mijloace s-o distrugă, acum cu aceeaşi patimă îi dispreţuieşte pe cei asupra cărora a aruncat-o.

Uneori, vînătoarea de vrăjitoare capătă aspecte şi dimensiuni atroce - - persecutarea evreilor în timpul nazismului, procesele vrăjitoarelor din Salem, hăituirea negrilor de membrii Ku Klux Klan. în toate aceste cazuri, atacatorul îşi urăşte victimele, din cauza aceloraşi trăsături de care el însuşi dă dovadă cu o patimă feroce. Alteori, vînătoarea de vrăjitoare pare a avea proporţii mai reduse, aşa cum s-a întîmplat în Statele Unite ale Americii la începutul Războiului Rece, cînd erau căutaţi cu frenezie „comunişti sub fiecare pat". Adesea ea dobîndeşte forme ilare, ca în cazul interminabilelor bîrfe ce spun mai multe despre bîrfitori decît despre „victima" lor. Toate acestea sînt exemple ale unor persoane disperate să demonstreze că propriile lor umbre aparţin, de fapt, altcuiva.

Numeroşi sînt cei gata să se lanseze, în orice moment, într-o înfierbîntată tiradă la adresa homosexualilor. Oricît de raţional şi de normal ar încerca să se comporte în rest, dispreţul pentru homosexuali îi copleşeşte şi, într-un acces de furie, merg pînă la a susţine interzicerea drepturilor civile pentru aceştia (ori ceva chiar mai rău). Dar de ce urăsc aceşti oameni homosexualii cu atîta îndîrjire? În mod ciudat, cauza nu este însăşi homosexualitatea lor; îi urăsc tocmai pentru că văd în ei ceea ce se tem în secret că ar putea deveni ei înşişi. Sînt atît de deranjaţi de tendinţele lor naturale, inevitabile, însă minore spre homosexualitate, încît le proiectează. Aşa încep să dispreţuiască aceste înclinaţii la ceilalţi - - numai fiindcă iniţial le-au urît în ei înşişi.

Aşa începe, într-o formă sau alta, vînătoarea de vrăjitoare. Urîm sau dispreţuim diverşi oameni fiindcă, spu­nem noi, sînt murdari, proşti, perverşi, imorali... Poate că aşa sînt. Sau poate că nu. Acest lucru este însă absolut irelevant, deoarece îi urîm doar dacă noi înşine, inconştient, posedăm trăsătura dispreţuită atribuită lor. Îi detestăm fiindcă ne amintesc permanent un aspect al propriei noastre fiinţe, pe care nu-l putem accepta.

În felul acesta se conturează un important indicator al proiecţiei. Acele elemente din mediu (oameni sau obiecte) care ne afectează puternic, în loc doar să ne informeze sînt, de obicei, propriile noastre proiecţii. Acele aspecte care ne deranjează, ne stînjenesc sau ne irită — ori, la extrema cealaltă, care ne atrag sau ne obsedează — sînt de cele mai multe ori reflexii ale umbrei. Aşa cum sugerează un vechi proverb:

Am privit, am căutat şi un lucru-am înţeles:
Tot ce-am crezut că eşti tu şi numai tu
Eram, de fapt, eu şi numai eu.

O dată ce am înţeles ce este umbra, putem depista alte proiecţii frecvente. Aşa cum presiunea este intenţie proiectată, la fel obligaţia este dorinţă proiectată. Altfel spus, senzaţia persistentă de obligativitate constituie un indiciu că este vorba despre ceva ce refuzăm să acceptăm că dorim să facem. Sentimentul obligativităţii, deci senzaţia că „trebuie să fac asta pentru tine", apare de cele mai multe ori la nivelul familiei. Părinţii se simt obligaţi să aibă grijă de copii, soţul se simte obligat să-şi întreţină soţia, ea se simte obligată să-i facă pe plac, şi aşa mai departe, în cele din urmă însă, această obligaţie începe să stîrnească resenti­mente, oricît de calmă si de plăcută ar părea situaţia privită din afară. Iar pe măsură ce resentimentele sporesc, indi­vidul recurge la vînătoarea de vrăjitoare, pînă ce ambii membri ai cuplului sfîrşesc prin a apela la vraciul numit îndeobşte consilier marital.

Persoana care se simte obligată să facă ceva îşi proiectează de fapt propria dorinţă de a face lucrul respectiv. Dar acesta este greu de acceptat (din pricina rezistenţei faţă de umbră) şi persoana în cauză va afirma chiar contrariul: va susţine că se simte obligată fiindcă în realitate nu vrea să facă acel lucru, însă adevărul este altul: dacă i-ar lipsi complet dorinţa de a ajuta, nu ar resimţi în nici un fel obligaţia. Pur şi simplu nu i-ar păsa. Problema nu constă în lipsa dorinţei de a ajuta, ci în existenţa ei şi în refuzul individului de a o recunoaşte. Vrea să-i ajute pe ceilalţi, dar îşi proiectează dorinţa şi astfel are impresia că ceilalţi vor ca el să-i ajute. Prin urmare, sentimentul de obligaţie nu este cauzat de povara solicitării din partea celorlalţi, ci de aceea a propriei bunăvoinţe neconştientizate.

Să examinăm în continuare o altă proiecţie obişnuită. Poate că nimic nu este mai dureros decît sentimentul acut al conştiinţei de sine, senzaţia că toată lumea ne priveşte, că toţi sînt cu ochii pe noi. Ca atunci cînd trebuie să vorbim în public, să jucăm un rol, să primim o distincţie şi ne blocăm fiindcă avem impresia că toată lumea se uită la noi. Dar mulţi sînt cei care nu se blochează în astfel de situaţii; prin urmare, problema nu o constituie situaţia însăşi, ci reacţia noastră în situaţia respectivă. Şi, potrivit unui mare număr de terapeuţi, ceea ce facem este simplu: _ne proiectăm asupra celorlalţi propriul interes, propria curiozitate faţă de oameni, astfel încît credem că toţi ceilalţi sînt interesaţi de noi. Astfel, în loc să-i privim noi în mod activ pe ceilalţi, avem impresia că ei ne privesc. Acordăm publicului o importanţă atît de mare, încît interesul lui firesc pentru noi pare exagerat, concretizat într-o atenţie axată exclusiv asupra persoanei noastre, o atenţie ce ne urmăreşte şi ne critică fiecare gest, mişcare şi acţiune. Sigur că ne blocăm. Şi vom rămîne blocaţi pînă ce vom îndrăzni să ne reasumăm acea proiecţie - - să privim în loc să ne simţim priviţi, să acordăm atenţie în loc să ne simţim noi înşine obiectul unei atenţii exagerate, copleşitoare.

În mod similar, să ne imaginăm ce s-ar întîmpla dacă o persoană ar proiecta o frîntură de ostilitate, o părticică din dorinţa sa de a-i ataca pe cei din jur: ar avea impresia că oamenii sînt ostili şi provocatori fără nici un motiv şi, în consecinţă, ar începe să se simtă timidă, temătoare, poate chiar îngrozită de energiile ostile a căror ţintă i se pare că este. Dar frica ei nu e rezultatul mediului, ci al proiectării ostilităţii asupra celor din jur. Astfel, în majoritatea cazurilor, teama nemotivată de oameni sau de locuri este doar un semnal, un indiciu, al propriei ostilităţi neconştientizate.

În aceeaşi ordine de idei, de cele mai multe ori cei care solicită ajutor sau consiliere emoţională o fac pentru că se simt respinşi. Au impresia că nimeni nu-i place, că nimănui nu-i pasă de ei şi că toţi îi critică. Uneori consideră că este cu atît mai nedrept, cu cît ei înşişi îi plac pe toţi ceilalţi, neavînd nici cea mai vagă tendinţă de a-i respinge.

Fac tot posibilul să se arate prietenoşi şi deloc critici la adresa celor din jur. Dar tocmai acestea sînt trăsăturile distinctive ale proiecţiei: tu nu ai acea trăsătură, la toţi ceilalţi ea abundă, însă aşa cum ştie orice copil, „nu trebuie decît să te uiţi ca să vezi". Individul care are impresia că toţi ceilalţi îl resping îşi ignoră în realitate propria tendinţă de a-i respinge şi a-i critica pe cei din jur. Această tendinţă poate fi un aspect minor al personalităţii sale, dar, dacă nu o conştientizează, o va proiecta asupra tuturor celor pe care îi întîlneşte. Şi deci, impulsul iniţial este întărit, multiplicat, iar ceilalţi încep să pară îngrozitor de critici la adresa lui, într-o măsură complet lipsită de suport real.

Adevărul - - valabil pentru toate tipurile de proiecţii -este că unii oameni pot fi, într-adevăr, critici faţă de tine, dar acest lucru nu capătă proporţii copleşitoare decît atunci cînd îi adaugi şi propriul tău caracter critic proiectat. Astfel, ori de cîte ori te simţi respins şi inferior, ar trebui să cauţi în primul rînd o proiecţie şi să recunoşti că, poate, eşti ceva mai critic la adresa celorlalţi decît îţi dai seama.

Este deja limpede că proiectarea umbrei ne distorsionează imaginea despre realitatea „din exterior" şi totodată ne modifică profund sentimentul sinelui „în interior". Atunci cînd proiectez o emoţie sau o trăsătură ca umbră, continuu să o percep, dar într-un mod distorsionat şi iluzoriu, ea apărîndu-mi ca un aspect exterior, în mod similar, continuu să simt umbra, dar sub o formă distorsionată, disimulată; odată proiectată, resimt umbra doar ca un simptom.

Prin urmare, aşa cum am văzut, dacă îmi proiectez ostilitatea faţă de ceilalţi, îmi voi închipui că oamenii din jur nutresc la adresa mea sentimente ostile, iar cu timpul voi începe să simt o teamă de oameni în general. Ostilitatea mea iniţială a devenit umbră proiectată. Astfel, o „văd" doar în ceilalţi şi o simt în mine doar sub forma simptomului de frică. Umbra mea s-a transformat în simptom.

Iar atunci cînd încerc să scap, să arunc această umbră, nu mă eliberez de ea; nu rămîn cu un spaţiu gol, cu un loc liber în propria mea personalitate, în locul ei apare un simptom, un memento dureros al faptului că nu sînt conştient de existenţa unei faţete a sinelui meu. Şi o dată ce umbra a devenit simptom, voi lupta împotriva simptomului aşa cum la început luptam împotriva umbrei. Atunci cînd încerc să-mi neg o tendinţă oarecare (umbră), aceasta reapare ca simptom, iar eu încep să urăsc simptomul cu aceeaşi forţă cu care uram odinioară umbra. Probabil chiar voi încerca să-mi ascund simptomul (tremur, inferioritate, deprimare, anxietate) în faţa celorlalţi, aşa cum încercam înainte să-mi ascund umbra faţă de mine însumi.

În consecinţă, fiecare simptom -- deprimare, anxietate, plictiseală sau spaimă - - conţine o faţetă a umbrei, o emoţie ori o caracteristică proiectată. Este important să înţelegem că simptomele, oricît de inconfortabile ar fi, nu trebuie respinse, ignorate sau evitate, deoarece în ele se află cheia propriei lor dezintegrări. A respinge un simptom înseamnă a lupta împotriva umbrei conţinute în simptomul respectiv adică exact procesul care a cauzat iniţial Problema.

Ca prim pas terapeutic la acest nivel, trebuie să oferim acestor simptome spaţiu de manifestare, să ne „împrietenim" chiar cu sentimentele neplăcute numite simptome. Trebuie să le privim în mod conştient, cu o atitudine de acceptare cît mai deplină. Iar aceasta înseamnă să ne permitem nouă înşine să ne simţim deprimaţi, anxiosi plictisiţi, răniţi sau stînjeniţi. În loc să ne opunem şi să negăm cu îndîrjire aceste sentimente, trebuie să le permitem pur si simplu să se manifeste. Chiar să le încurajăm. Să invităm simptomul să se apropie, să răsufle liber iar noi să rămînem conştienţi de existenţa lui ca atare. Acesta este primul pas în terapie şi, în multe cazuri, este suficient, fiindcă în clipa în care am acceptat un simptom, am acceptat, o dată cu el, o mare parte din umbra ascunsă în spatele lui. Astfel, problema are şanse să dispară.

Dacă simptomul persistă, trecem la al doilea pas al terapiei destinate supraeului. Instrucţiunile pentru acest al doilea pas sînt simple, dar punerea lor în aplicare necesită timp şi perseverenţă. Trebuie doar să începem să traducem în mod conştient simptomul în forma sa originală. Pentru această operaţiune putem folosi ca dicţionar liniile directoare stabilite în acest capitol (vezi tabelul) si în lecturile recomandate. Acest pas are menirea de a ne ajuta să înţelegem că orice simptom este, de fapt, un semnal (sau un simbol) al unei tendinţe inconştiente. Spre exemplu, poate că simţi o presiune puternică la locul de muncă. Aşa cum am văzut, simptomul presiunii este totdeauna un indicator, un simplu semnal că intenţiile tale sînt mai puternice decît eşti dispus să recunoşti. Poate că nu vrei să-ţi recunoşti deschis dorinţa si interesul, pentru a putea stîrni în ceilalţi sentimente de vinovăţie cauzate de efortu­rile pe care eşti „nevoit" să le depui în beneficiul „lor". Sau poate vrei ca dăruirea ta „altruistă" să-ţi aducă avantaje mai mari. Ori poate că într-adevăr ai pierdut legătura cu propriile tale intenţii. Oricare ar fi motivul, simptomul de presiune este un indiciu sigur că dorinţa ta este mai intensă decît îţi dai seama. Astfel, vei putea traduce simptomul în forma sa iniţială şi corectă: „trebuie să" devine „vreau să".

Traducerea este elementul esenţial al terapiei. Spre exemplu, pentru a înlătura presiunea, nu trebuie să inventezi o intenţie sau să te străduieşti s-o resimţi acolo unde ea nu există. Nu vreau să spun prin aceasta că, dacă te vei forţa să te simţi interesat de o slujbă, nu vei mai simţi nici o presiune. Ceea ce trebuie înţeles este că, dacă ai senzaţia că eşti presat, înseamnă că intenţia necesară este deja prezentă, dar e disimulată sub forma simptomului numit presiune. Nu trebuie să creezi o intenţie şi s-o plasezi alături de senzaţia de a fi presat. Aceasta în sine este intenţia de care ai nevoie. Trebuie să redai acestui sentiment de presiune numele lui real: intenţie. Este vorba despre o simplă traducere, nu un act de creaţie.

Prin urmare, în acest fel, simptomele - - departe de a fi indezirabile - - sînt oportunităţi de dezvoltare şi evoluţie. Ele sînt indicii foarte clare ale umbrei neconştientizate, fiind indicii infailibile ale unei tendinţe proiectate. Prin intermediul simptomelor vă veţi găsi umbra, iar gratie acesteia vă veţi extinde propriile graniţe - - calea către o corectă şi acceptabilă imagine de sine. Pe scurt spus, veţi fi coborît de la nivelul supraeului la cel al eului. Iată deci cît este de simplu: supraeu + umbră = eu.

Ar fi incorect din partea mea să închei acest capitol fără să ofer un element simplu, care te va ajuta să înţelegi mai bine tipul de activitate terapeutică necesar la acest nivel. Dacă vei trece cu vederea jargonul oricărui terapeut şi vei acorda atenţie mesajului său general, vei constata că spusele sale urmează un anumit tipar. Dacă declari că-ţi iubeşti mama, el va răspunde că, inconştient, o urăşti. Dacă spui că o urăşti, el va replica, desigur, că o iubeşti. Dacă mărturiseşti că nu mai suporţi să fii deprimat, el va afirma că, inconştient, deprimarea îţi place. Dacă eşti implicat într-o activitate religioasă, politică sau ideologică de convertire a altora la convingerile tale, terapeutul va sugera că în realitate nu crezi cîtuşi de puţin în ceea ce pro­povăduieşti şi că întreaga ta activitate „misionară" este doar o încercare de a te convinge pe tine însuţi. Dacă tu spui da, el va răspunde cu nu. Dacă arăţi în sus, el va arăta în jos. Dacă tu miauni, el va lătra. Iar dacă declari că psihologii te-au călcat întotdeauna pe nervi, îţi va răspunde că eşti un psiholog frustrat şi că, în realitate, invidiezi toţi terapeuţii.

Poate că toate acestea ţi se par exagerate şi caraghioase, dar sub logica lor aparent întortocheată, fie că îşi dau seama sau nu, terapeuţii nu fac decît să te confrunte cu propriile tale contrarii. Dacă vom privi din această perspectivă exemplele din paginile anterioare, vom înţelege că, în fiecare dintre aceste situaţii, individul era conştient de un singur pol al perechii de contrarii. El refuza să-i recunoască pe amîndoi, pentru a realiza unitatea acestor contrarii. Din moment ce polii opuşi nu pot exista unul fără celălalt, dacă nu eşti conştient de ambii, vei trimite polul respins în „ilegitimitate". Nu-l vei mai conştientiza şi, în acest fel, îl vei proiecta, adică vei ridica o graniţă între contrarii, creînd un front de luptă, însă o asemenea bătălie nu poate fi niciodată cîştigată, ci doar pierdută la nesfîrşit, dat fiind că polii sînt, de fapt, aspecte ale aceluiaşi întreg.

In consecinţă, umbra este perechea ta de contrarii neconştientizate. De aceea, o modalitate simplă de a intra în legătură cu umbra este aceea de a-ţi asuma opusul intenţiei sau dorinţei pe care o simţiţi în mod conştient. Astfel vei vedea exact cum priveşte lumea umbra ta şi exact această imagine trebuie să ţi-o însuşeşti, cu ea trebuie să te împrieteneşti. Nu vreau să spun astfel că trebuie să acţio­nezi pe baza contrariilor, ci doar să devii conştient de ele. Dacă îţi displace intens o persoană, conştientizează-ţi latura care o place. Dacă eşti îndrăgostit nebuneşte, fii conştient de acea latură a ta căreia nu-i pasă cîtuşi de puţin de per­soana respectivă. Dacă urăşti un sentiment sau un simptom, conştientizează acel aspect al propriei fiinţe care se bucură în secret de el. În clipa în care devii cu adevărat conştient de perechea de contrarii, de sentimentele pozitive, dar şi de cele negative stîrnite de o situaţie oarecare, în acea clipă se sting multe dintre tensiunile asociate cu acea situaţie, fiindcă lupta contrariilor, care a dat naştere tensiunii, s-a încheiat. Pe de altă parte, în momentul în care pierzi din vedere unitatea contrariilor şi existenţa ambelor laturi ale fiinţei tale, creezi o barieră între polii opuşi şi astfel cel respins devine inconştient, întorcîndu-se asupra ta pentru a te bîntui. Dat fiind că polii opuşi constituie mereu un tot unitar, unica modalitate prin care pot fi separaţi este prin inconştienţă - - prin lipsă de atenţie selectivă.

Pe măsură ce vei analiza contrariile, umbra, proiecţiile, vei constata că îţi asumi responsabilitatea propriilor tale sentimente şi stări de spirit. Vei începe să înţelegi ca majoritatea conflictelor dintre tine şi cei din jur sînt de fapt bătălii între tine şi contrariile proiectate. Totodată, îţi vei da seama că simptomele pe care le manifeşti nu reprezintă o acţiune ostilă a mediului la adresa ta, ci una pe care tu o îndrepţi împotriva propriei fiinţe, ca un substitut exagerat al lucrurilor pe care ţi-ar plăcea de fapt să le faci celorlalţi.

Vei constata că nu oamenii şi evenimentele constituie cauza supărărilor tale, ele fiind doar motive pentru problemele pe care ţi le faci singur. Te vei simţi incredibil de uşurat cînd vei înţelege că tu eşti cel care îţi provoacă simptomele, fiindcă astfel reiese clar că tot tu eşti cel care le poate pune capăt, traducîndu-le în forma lor iniţială, în acest mod, devii cauza propriilor tale sentimente, nicidecum efectul lor.

În acest capitol am văzut cum, încercînd să negăm anumite aspecte ale propriului eu, sfrrşim prin a ne crea o falsă imagine de sine, distorsionată, numită supraeu. în general, între ceea ce îţi place la tine (supraeu) şi ceea ce nu-ţi place (umbră) se ridică o barieră. De asemenea, am văzut că aceste faţete respinse ale eului (umbra) sfîrşesc prin a fi proiectate şi astfel par a exista „undeva în afară", în mediul înconjurător. Graniţa dintre supraeu şi umbră devine un front de luptă între cele două, acest război interior fiind perceput sub forma unui simptom, în consecinţă, ne urîm simptomele cu aceeaşi patimă cu care ne-am urît iniţial umbra; iar cînd umbra este proiectată asupra altor persoane, le urîm pe acestea la fel cum uram la început umbra. Drept urmare, ajungem să-i tratăm pe ceilalţi ca pe un simptom: luptînd împotriva lor. În acest mod, complexele forme ale conflictului traversează graniţa acestui nivel.

Dezvoltarea unei imagini de sine mai mult sau mai puţin corecte - - coborîrea de la nivelul supraeu la eu - - presupune conştientizarea deplină a acelor faţete ale sinelui despre a căror existenţă nu ştiam. Aceste faţete sînt uşor de recunoscut, deoarece se reliefează sub forma simptomelor, a contrariilor, a proiecţiilor. A ne reasuma proiec­ţiile înseamnă doar a distruge o graniţă, a ne însuşi aspecte pe care le consideram străine; a face loc în noi înşine pentru înţelegerea si acceptarea diverselor capacităţi, pozitive şi negative deopotrivă, bune şi rele, dorite sau dispreţuite, creîndu-ne astfel o imagine relativ corectă a întregului organism psihofizic. Acest proces are ca efect deplasarea graniţelor, recartografierea sufletului, astfel încît vechii duşmani să ne devină aliaţi, iar polii opuşi, conflictuali în ascuns, să se transforme în prieteni pe faţă. În final, chiar dacă nu te vei considera perfect, vei constata că, în ansamblu, eşti o persoană plăcută.

(Fragment din cartea: Ken Wilber – Fără graniţe-
Abordări orientale şi occidentale ale dezvoltării personale,
Elena Francisc Publishing, 2005, trad. Adriana Bădescu,
cartea se poate comanda (aici))

Salt la inceputul paginii